Jurnal erotic, poeme (cu prefaţa Eros şi polemică de Gh. Grigurcu)

O ultramodernă „Cântare a cântărilor”, volumul de poeme, Jurnal erotic (2006), de Virgil Diaconu, conjugă la un mod liric inconfundabil mitul Androginului, dar cu emisferele des-sacralizate, femina / Yin şi vir / Yang regăsindu-se sub fluturarea curcubeului abisal şi păstrându-se într-un întreg, creştinat, desigur, graţie şi unei „jertfe creatoare” a ens-ului „vulnerabil”, ceea ce face trimitere / grăire, „înlogosare” (în-Logos-are), cu toată părelnicia, şi la triadica / triontica structurare a substanţei lirice diaconiene, după cum se revelează dinspre ciclurile: I. Jurnal erotic (încorolând: «Piersică», «Regina nopţii», «Muza adormită», «Banchetul», «DesFacerea» etc.), II. Fructe secrete (cu nimbări în «Acum, că zeul doarme…», în «Trandafir tânăr», în «Trandafir negru», în «Cavalerul florii de cireş», în «Androginul» etc.) şi III. Omul vulnerabil („împarabolat” frumos în «Avuţia», «Dragostea», «Femeia tânără» etc.): «Femeia cu cireşe la urechi. / (…) // Ea îmi oxigenează zilele când rămân fără aer. / Ea seamănă lumină acolo unde nu văd decât întuneric. // O vrabie care zboară în lipsa mea de cer. // A fi îndrăgostit: a intra în acest tărâm fabulos, în aură. / Da, numai iubita mea este îmbrăcată în aură de sus până jos ! Şi / numai eu sunt atins de aura ei, de sus până jos… Din tălpi până la steaua. // Eu sunt atinsul de aură, eu sunt un om vulnerabil. / Un singur cuvânt de-al ei mă poate stinge, un singur gest mă poate / frânge. Cum să mă apăr ? / Dacă mă ridic împotriva ei — împotriva mea mă ridic ! Dacă ea este / rănită — rănile ei pe mine mă dor. Când îi este frig — eu însumi tremur. / Eu sunt atinsul de aură, eu sunt un om vulnerabil. // De la o vreme, eu nu-mi mai găsesc locul. / Eu nu mai am loc nici chiar în trupul meu. Nu mai am loc, pentru / că aici locuieşte de fapt ea. Aici locuieşte ea, în timp ce eu rătăcesc pe / afară, căutându-mi un loc de linişte şi netulburare… Căutându-mi un / loc de linişte şi netulburare, pe care tocmai aura nu mă lasă să îl găsesc… // Da, eu sunt atinsul de aură. Eu sunt un om vulnerabil.» (Omul vulnerabil — p. 85).

ION PACHIA TATOMIRESCU

Sigur că în favoarea prozei scurte s-au spus multe lucruri bune de-a lungul timpului, având momente de înflorire maximă şi momente când formulele păreau că îsi epuizaseră forţa creatoare. Paul Sân-Petru scrie proză scurtă – gen poem în proză – copleşit de ficţiune, ca de singură­tate. Nimic nou sub soarele Galaţiului, acolo unde scriitorul este de ceva timp trăitor; fiindcă, proză scurtă – gen poem ori gen proză – proză îndreptându-şi cu precădere atenţia spre nuvelă şi apoi spre roman, au scris printre alţii: Andre Gide, Dostoievschi, Camus, Joyce, Tolstoi, Hemingway, Şatre sau Foulkner; dar genul s-a răspândit repede şi la noi, iar prozatori ca: Fănus Neagu, D.R. Popescu, Ştefan Bănufescu, Ion Băiesu sau mai tinerii: Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Vasile Andru ori Mihai Sin au traver­sat prin acest gen cu succes îmbogăţind literatura română. Aşadar, Paul Sân-Petru, continuatorul acestor nume, se prezintă ca un poet-povestitor, expert în intro­specţia eului şi implicit a reacţiilor generate de relaţia – ceea ce vede cu ceea ce simte – ştiind să retină „puţi­nul“ din fiecare, dar cu adevărat sem­nificativ în planul unui real-ireal nimbat de imagini poetice.
Autenticitatea sau unicitatea textelor – sau scriituri în sine – este girată de talentul autentic de poet şi de tehnica folosită în alegerea momentelor în care alternează registrul subiectiv cu cel obiectiv.
În fine, o determinare temporală destul de exactă nu există în „prozele“ acestea, autorul nu îşi manifestă vădit obţiunea nici diurna, nici nocturnă – ele fiind atemporale şi chiar aspaţiale ca toate scrierile – gen poezie – mari ale lumii. Astfel, acolo unde apare nararea, concreteţea ei favorizează intruziunea elementului liric.
„Gânduri fărâmiţate, care de fapt n-au fost niciodată întregi, gânduri de toate culorile, ca lumina albă descompusă.
Încerc să mă adun, se pare că şi reuşesc, fărâmele de gând fac alegere de idei… Retrag stiloul din mâzgălitură şi-mi înalţ privirea în vâr­ful colii de hârtie, unde las cu grijă un loc de titlu. Abia atunci însă văd în urmă cu ce şi-a pierdut timpul mâna mea în timp ce eu căutam o ieşire din impasul ideatic: un ochi de cerneală privindu-mă drept în ochii M-am strâns iute în jurul meu, ca de teama valurilor, o pată de ulei. Ochiul de pe hârtie mă privea tot mai insistent Şi eu la fel. Privirea îmi evadează brusc pe perete şi-acolo văd o clipă un ochi alb care se estompează pe mai albul peretelui şi mă lasă în gol. Revin la ochiul negru de cerneală
(Ochiul de cerneală)

VICTOR STEROM

Cu o libertate deplină a limbajului, într-o dezinvoltură savant-ludică, prin îmbinări neaşteptate de imagini, jocuri de cuvinte, asociaţii surprinzătoare, dând uneori impresia de teribilism, poetul Janet Nică, în cartea de versuri „Cocheta pasăre din ochi”, reuşeşte să creeze un univers aparte, un spaţiu în care se mişcă, într-o puritate a trăirilor, cu o graţioasă sinceritate. Eliberat de orice tradiţie şi cuprins de voluptatea în care răsar metafore cochete sau de farmecul sclipirii asociaţiei metaforice, poetul îşi doreşte, şi reuşeşte, o evadare din locurile comune, fără a se produce dezrădăcinarea. Într-un timp efemer, care devine timp istoric, şi într-o mirare pură, nostalgic şi rustic, el cochetează armonios cu elemente ale clasicismului, se lasă dominat de factori emoţionali ce primează în romantism şi, prin respingerea tradiţiei şi academismului, se înscrie într-o formulă estetică a modernismului.
Într-o „tăcere rodnică”, în care se produce o revărsare de candoare, poetul e un „biet zugrav” pe care-l vindecă „o ciutură de rouă” în „spaţiul de sub tâmplă”: „Adesea în artere aud cum plouă/ metafore se bat în Gând: hei-rup!/ Când corăbii infinitului mă rup,/ mă vindecă o ciutură de rouă.”
În spaţiul rural - zonă a inefabilului şi a purităţii sufleteşti - „se-aud grădini căzând pe gânduri” şi parcă „ninge-n minus” un întuneric dens: „E timpul ca o smoală clocotită/ de vrei să mergi, te vezi bătut în cuie./ Se-aud grădini căzând pe gânduri,/ poetul se chirceşte-ntr-o statuie.”
Doldora de clorofilă, suav şi delicat, ce poate fi ucis doar „cu umbra unei palme”, poetul de la ţară (care este Janet Nică) stă de veghe „între muguri” în satul său „crescut pe sâmburi” printre „spirale de nisip”, „pingeleşte vechi figuri de stil” şi este contemporan cu luna de pe cer: „Poetul de la ţară e ţăran,/ miroase-a clorofilă de departe./ Cu luna de pe cer contemporan (…)/ iar pentru el tăcerea e destin./ Cu umbra unei palme îl ucizi”.
Poeziile cuprinse în volum sunt concepute în două cicluri, intercalate după o logică originală, ce dau senzaţia de alternanţă între interiorizare şi exuberanţă: unele se intitulează pur şi simplu „Angobă” şi poartă în ele o prospeţime a ideii transfigurate, o contopire sau o alunecare din care rămâne esenţialul ca vocaţie poetică; iar altele sunt îndemnuri de a citi poemele şi apoi de continuare a activităţii cotidiene.
În „Psychologie de l’Art - Essai sur l’activité artistique”, Henri Delacroix spunea: „Creăm pentru a ne completa. Opera este o iradiere necesară, existând întotdeauna împreună cu artistul. Artistul este opera însăşi; iar opera este întotdeauna abundenţă, plenitudine, exces, revărsare. Artistul este spiritul care construieşte opera construindu-se pe sine însuşi, realizând propria sa armonie şi propria sa unitate.”
Prin această carte de versuri, Janet Nică, neobosit călător în timp şi spaţiu, pentru a dobândi nemurirea, ne face să credem că sub pana lui noroiul devine artă.
DOINA DRĂGUŢ

Într-un moment de cotitură a fragmentarului postmodern, Baubec Izzet (în Exorcistul, Ed. Arania, Braşov, 2007) răspunde, retrograd, printr-o fragmentare a universului cotidian generată de magma barocă; este o cale de a răspunde „lepădării” de modern, prin situarea dinainte de acesta, în zorii acestuia. Apărută din magma barocă, poezia lui Baubec Izzet redă un dezastru de proporţii apocaliptice: „Miroase a carne arsă, pe câmpurile morţii / Zac mii de cadavre, cu mâinile spre cer, / Iar cei ce se mai târâie pe lutul duhnind / Iertare şi-ndurare focului îi cer” (Apocalispă), „Pe străzi zac îngropate cadavre / Şi paşii se afundă în carnea descompusă, / Miroase a sânge şi a moarte fetidă / Şi parcă plouă cu lavă acidă” (Macabru). Autorul respiră emanaţia sulfuroasă a vulcanului baroc în literatură şi nu se abate de la calupul de manierisme specifice. Dar rostirea exaltată şi luxurianţa metaforică nu sunt rezultatul unei erupţii ex nihilo ci, din contră, al ruperii unei cruste rezultată în urma unor depuneri generate de tradiţia poetică, a unor sedimente de natură culturală.

Să privim această poezie nu în intenţia situării în epocă ci în sensul „viziunii artistice”. Să nu legăm poemele lui Baubec Izzet de conotaţia termenului „baroc”, utilizat pentru a desemna bizarul. Dar mai ales să notăm aplecarea autorului asupra teoriilor culturale dominante în sensul căutării unui „refugiu” artistic, prin prisma căruia să se contureze sus-amintita viziune. Putem nota un set de coordonate identice pe care se înscriu, la diferenţă de patru sute de ani, barocul şi postmodernismul. Aceeaşi mişcare de fragmentare, specifică ambelor perioade, aceeaşi înmagazinare de energii pe cale de a se elibera, aceeaşi inconsistenţă şi incertitudine a traiectoriilor. Modernismul târziu se conturează pe aceste sisteme de valori fluctuante la fel cum zorii modernităţii se iveau de după lava abia închegată a erupţiilor baroce. În plus, atât postmodernismul cât şi barocul apar în artele spaţiale, în arhitectură primul, în sculptură cel de-al doilea. Exersarea atributului postmodern, respectiv baroc asupra tuturor producţiilor post-moderne (în înţelesul imprimat de Touraine) respectiv postrenascentiste, a constituit urmarea firească a extinderii amintitei „viziuni” deconstructive. Doar că barocul a apărut ca reacţie împotriva „ascezei” stilistice, printr-o fragmentare de suprafaţă ca rezultat al proceselor de interior la cote calorice ridicate, pe când postmodernismul presupune uscare, secare, o slăbire având drept urmare fragmentarea valorică actuală.

Pe de altă parte, în intenţia depăşirii structurilor moderniste rigide, ideologia încercând să se contopească în dogmă, având a alege între atitudinea delăsătoare, „slabă”, utilizând termenul consacrat al filosofului Vattimo, specifică postmodernismului şi „revărsarea în zăgazuri a expresiei” (Marcel Breazu), Baubec Izzet alege ardenţa, luxurianţa verbală. Dar cu scopul prefigurat al „purificării” heraklitiene, al arderii, al mistuirii întru ingenuitate. Aşadar, în continuarea intenţiei de depăşire a staticului modernist, prin apel la o poezie dinamică, a mişcării, a devenirii. Poemele din Exorcistul sunt fie structuri de sine stătătoare, în contorsionare, acumulând energia pe cale a fi expulzată, fie în stare plasmatică, a exploziei în timp ce se produce.

Tot de sorginte barocă, privitor nu numai la monstruosul şi apocalipticul deja amintite, este şi intenţia de a ului cititorul. Baubec Izzet face apel la meraviglia, atrăgând prin luxurianţa expresivă şi respingând prin agresiune pe palier perceptiv. Iată, de pildă, instituindu-se raportul cu cititorul, iată-l pe autor în intenţia uluirii acestuia: „Şi lupii gândului alunecă pe stârvuri, / Corbii cu aripile frânte mă ciugulesc, / Palmele îmi mângâie fruntea / Golită de sensuri, ce nu se mai zbat” (Iarnă). Jocul acesta, pe coordonate postmoderne, trimite la atragerea prin exagerare la nivelul detaliului, prin explozia zoom-ului, urmată de respingerea prin simulacrul de real, prin grotescul detaliului supus analizatorului vizual. În societăţile alienate, înlocuirea iluziei realului, de natură să supună subversiunii idealul, ingenuul, metafizicul, transcendentul este firească din perspectiva impunerii proiectului arhitectonic al noului edificiu valoric.

Poezia se cere trăită ca act meditativ, în maniera Sfântului Ignatiu de Loyola, printr-o concentrare asupra crucificării, până la perceperea durerii (şi a emanaţiilor iadului). Dar actul răstignirii nu este doar expresia manierismului baroc, reluat, peste timp, ci o perspectivă mai profundă, a crucificării prin dogmă, prin cuvânt. În fond, o intenţie de depăşire a cenzurii transcendente, o revoltă întârziată înglobând şi adversitatea dogmei, şi cea a ideologiei moderniste. Modelul şi concentrarea rămân aceleaşi, pe când actul în sine se raportează la o altă trăire similară, generată de dogma născută ca impunere. „Sorbeam văzduhul misterului adânc, / Îngenuncheat în faţa răstignirii tale / Tu, cel care ne-ai străpuns în pilde / Şi ne-ai împins pe strania-ţi cale. / (…) / Nu ştiu de ce, nesfârşitul meu calvar, / Îmi pare mai presus de suferinţa ta, / Pentru că pe tine te-au ţinut în cuie, / Pe mine în spini din carnea ta. // Aş vrea să urlu către tine, / Să mă auzi, să simţi ce simt şi eu, / Să-mi spui de ce palide cuvinte / O, Doamne mă răstignesc mereu?” (Răstignirea). De altfel, protestul tânărului autor, în manieră argheziană, vizează deocamdată doar răzvrătirea în sine, actul quijotesc în intenţia obţinerii controlului critic al cunoaşterii raportate la dogmă. Dar se loveşte de cenzura transcendentă, peste care „omul n-are posibilitatea să treacă (…) fiindcă ea e înscrisă în fiinţa şi structura sa” (L. Blaga): „Şi zace infinitul, / Nepăsându-i de somnul meu scrântit, / De urmele mele dispărute, de voi care vă pierdeţi umbra” (Coborâre). Raportul cu transcendentul, din aceeaşi tentativă a abordării directe, se instituie şi în poemul care dă titlul volumului: „Exorcistul s-a scos pe sine din sine / Şi a răspuns la marea întrebare: „Eu sunt, / Pe-un altar de raze ce se-ntrepătrund, / Tăcerea sfinxului, ţipătul karmei. // Cu dor, a voit să se topească-n soare, / Dar a înţeles: arhanghelul îi va sta în cale / Într-o mână cu 3, în cealaltă cu mister, / Într-un ochi cu timpul, în celălalt dogoare. // Dezamăgit s-a îngropat în crusta-i de gheaţă / Şi şi-a pus întrebarea: „De ce aici?” / Lovindu-se în creştet cu al morţii bici, / Cu încleştare ţinându-se de lucruri, de gânduri. // În urletul zării l-a-nfiorat o voce: / „Eu sunt în sine, cu sine, pentru sine, / Doar eu ştiu ce e rău, ce e bine, / Eşti doar fiinţa ce-şi caută negândul” (Exorcistul). Iar aici religiosul nu este doar element de armare a materialelor de construcţie pregătire pentru „eşafodajul metafizic” (V. Ivanovici). Şi nici rezultat al acţiunii religios-propagandistice specifice barocului. Ci o subtilă alunecare în postmodern, falie subdusă în procesul de reconfigurare a reliefului valoric. Identică, din punct de vedere constitutiv cu falia barocului, cea care a împins procesul de orogeneză valorică a modernităţii până în zorii experimentalului. Paradoxul e că Baubec Izzet forţează limitele cunoaşterii paradisiace descoperind iadul. În „splendoarea” întunericului, plânsului, duhorii, gheenei şi veşniciei atribuite. În coordonate pe care poate doar un Girolamo Savonarola l-ar fi putut reprezenta.

Am căutat referinţe livreşti la roşul violent al tânărului scriitor. Acesta se rupe de semnificaţiile clasice, de bucuria şi puterea de viaţă, de dragostea, de bravura, de îndrăzneala, de energia strămoşească induse. Se conturează în alte sisteme de referinţă. Nu este nicidecum o cale spre monstruosul intenţionat ales, spre preferinţa pentru cruzime în scopul ascunderii de sine, ca în Roşu ucigaş al lui J. Brouwers. Şi nici spre slăbiciunile vieţii, ca în celebrul roman al lui O. Pamuk, Mă numesc Roşu. L-am căutat şi în Roşul vertical al lui Nichita Stănescu, acel „roşu pur / hrană a gândurilor”, în roşul „care s-a născut sânge / ca să devină idee, care s-a născut pasăre / ca să devină zbor”, în „sentimentul soarelui răsărind”. Dar l-am găsit, mai degrabă, în Noduri şi semne, acolo unde tragismul este învins prin asumarea sa, unde sfâşierea trupului se realizează în sensul orfic, al recuperării. Poezia lui Baubec Izzet se scurge pe acolo pe unde, la Stănescu, „soarele spărsese cerul”. Într-o ploaie acidă, recurentă, bacoviană. „Încerc să adorm şi ploaia mă adoarme, / iad şi vise, / În somn simt cum ploaia vrea să toarne / Otravă-n răni deschise. // Îmi deschid ochii, afară e soare, / Sufletul se-ndoaie / Şi simt iarăşi rana care doare / Sub picurii de ploaie”. (Bacoviană). Şi acoperă în roşu plasmatic, fierbinte, recurent: „Mă afund în roşu, în vulturul roşu / În lava roşie, în soarele roşu / Şi roşu e totul şi totul e roşu / şi roşul e greu” (Roşu) sisteme de valori amorfe, fragmenatate în intenţia regenerării de şi la suprafaţă. Exploziei de roşu îi va urma explozia de lumină.

ADRIAN LESENCIUC

Spre ruşinea mea, pe Ion Beldeanu îl ştiam doar ca unul dintre poeţii reprezentativi ai generaţiei 8o, dar iată că zilele trecute, i-am descoperit şi altă latură a poetului Ion Beldeanu, cea de eseist, care prin amabilitatea lui cunoscută mi-a trimis ultima parte a trilogiei “de însemnări”: “Bucovina care ne doare”, o carte masivă, scrisă cu patos, apărută la editura “Muşatinii”, Suceava, 2007.

Pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine despre ce e vorba, voi consmna câteva repere ale trilogiei; primul volum apăre în 1996, iar al doilea în anul 2001, care după mărturisirea autorului, “sunt rezultatul contactului direct cu realitatea vizată, comentată. // comentariul meu asupra celor aflate şi trăite acolo, în zona la care azi facem o asemenea referire: Bucovina din Ucraina.” (Epilog)

Am făcut această precizare ca cititorul să ştie că ultima parte a trilogiei scrisă de Ion Beldeanu apare întru cu totul altă conjuctura, deoarece autorului, autorităţile ucrainene, i-au pus interdicţie de a mai vizita Ucraina, suspendare care a tras după sine ruperea contactului direct cu realitatea şi oamenii locului.

Titlurile celor câteva zeci de “însemnări”, după cum le spune autorul, sunt captivante încât odată cartea luată spre lecturare, greu te mai desparţi de ea. Autorul foloseşte cu grijă întreaga gamă de mijloace scriitoriceşti. Bine structurată, bine documentată, fiecare eveniment trăit din perioada cât i-a fost permis să treacă graniţa este redat cu fidelitate.

Cartea reflectă unele pasaje din care rezultă modul umilitor la care au fost supusi: “mii de oameni, în cea mai mare parte români, erau lăsaţi să aştepte fără motiv zile şi nopţi în faţa porţilor închise”(Cuvânt înainte) acelaşi tratament aplicându-i-se şi autorulul de fiecare dată de către autorităţile ucrainene la Vama de la Porubnoe în drumul său spre Cernăuţi. Ion Beldeanu cuprinde în trilogia sa evenimentele care s-au perindat vreme de “o sută cinzeci de ani din istoria locurilor” perioadă în care “deasupra impetuosului edificiu au fluturat drapele diverse, de la cel imperial al Casei de Austria, la cel al Regatului României, şi de la cel roşu moscovit, la bicolorul ucranian din zilele noastre” (Cernăuţii de altădată…). Istoricul acestui spaţiu martor multor evenimente, al unor personalităţi de seamă ca A. Pumnul, Eminescu, Alecsandri, Kogălniceanu, A. Russo, şi alţii care au contribuit de-a lungul timpului la destinele românismului din Bucovina, azi “nu mai are voga şi nici vitalitatea de odinioară (…). Oare care să fie motivul?” (Dar cei care vin din urmă?).

La fel este redat şi istoricul unor clădiri, cu precădere a celei din Piaţa Centrală nr. 9, pe a căror culoare se mai aude ecoul paşilor şi tumultul acestei provincii româneşti evocat în presă de-a lungul timpului în unele situaţii “cu o respiraţie pe cât de scurtă voloric vorbind pe atât de superficial rezolvată.” (Confuzie şi mediocritate ). Sunt solidar cu autorul în ceea ce priveşte întrebarea care cade ca un laitmotiv pe parcursul paginilor acestui op: “ce este de făcut pentru ca românii din nordul ocupat să nu aibă senzaţia că au fost abondonaţi şi să nu-şi piardă indentitatea ?” (Dar cei care vin din umbră?). Cititorul are bucuria de a descoperi o gamă de răspunsuri oferită de autor la întrebarea pusă, aviz autorităţilor române !

Memoria românilor care s-au jerfit de-a lungul vremilor în aceste teritorii ocupate e profanată sub privirile nepăsătoare ale conaţionalilor “noştri din Cernăuţi”, cazurile sunt tot mai frecvent semnalate de presă, dar fără nici un răspuns din partea autorităţilor locale, şi mai dureros că nici autorităţile române nu scot nici un cuvânt, lasând în voaia soartei acestă tragică problemă. Cititorul poate întâlni pe parcursul lecturării cărţii cazuri relatate de autor despre Ilie Motrescu şi alţii care au dispărut în condiţii misterioase. Sunt relatate eforturile şi procupările unor personalităţi “despre spiritul românesc din afara României” (Apa vie a indentităţii) care au cerut prin numeroase memorii adresate comunităţii internaţionale sprijin, informând despre situaţia în care se află Basarabia (ex. Memoriul lui Pan Halipa adresat preşedintelui SUA) majoritatea rămânâd din păcate fără nici un ecou.

Raţionalizarea sau sistarea susţinrii financiare a unor acţiuni culturale din partea statului Ucranian, cazul unor titluri de ziare de limbă română şi a altor publicaţii literare, au făcut ca unele voci reprezentative( Arcadie Suceveanu, V. Tărăţeanu, I.Creţu, Grigore Bostan, prozatorul Grigore Grigan şi alţii) să se adapteze la circuitul literar românesc. Monitorizarea acţiunilor culturale, a presei “minorităţilor etnice, în speţă a cele româneşti” duce “ la marginalizarea acesteia până la eliminare” (A fi ziarist român în Ucraina).

Campania de deznaţionalizare a populaţiei româneşti dusă de autorităţile ucrainene în rândul cetăţenilor de etnie românească este temperată doar în perioada electorală din Ucraina când candidaţii vin cu tolba plină de promisiuni, abordând; “o tendinţă din ce în ce mai evidentă de imitare a experienţei occidentale” în aşa fel ca electoratul “să uite pe moment de revendicări şi de necazuri.” (Febra electorală în Ucraina), după care procesul îşi reia tacit din nou pulsul iniţial.

Autorul cărţii pune în discuţie pe zeci de pagini relaţiile româno-ucrainene la cel mai înalt nivel; “disputa pe marginea mult discutatului şi râvnitului tezaur”, (Păguboşi dar mândri) “refuzul autorităţilor ucraniene de a accepta vizita celor doi demnitari (Ecaterina Andronescu , ministru al educaţiei şi cercetării din acea perioadă şi Doru Vasile Ionescu, şeful Departamentului pentru românii de pretutindeni) la Cernăuţi” (Demnitari români opriţi să intre în Cernăuţi), “slaba reacţie a presei dâmboviţene faţă de recenta întâlnire Iliescu-Kucima de la Cernăuţi” (Celălalt ia totul).

Înteresantămi se pare relatarea autorului purtată la vamă cu şeful de tură în momentul aplicării interdiţiiei de a intra pe teritoriul ucranian: “Şi care e motivul interdicţiei ?” vreau să ştiu. Ofiţerul strânge din umeri şi face spre amicul I. : “Ordin de la Kiev!” (fară comentarii) n.a. (Indizerabil pentru Ucraina) dar şi demersurile intreprinse de autor pe lângă autorităţile statului de a afla adevărul acestei interdicţii.

Actul pe care autorităţile ucrainene îl practică tacit prin denaturarea adevărul istoric al acestui spaţiu atât de sfidător este “ridicarea statuii fostului domnitor al Moldovei a rămas un vis neîmplinit” (Necunoaşterea marelui Ştefan), iar presa aservită puterii “continuă să denigreze populaţia românească din zonă” (Antiromânismul lui Petro Kobevko).

Finalul cărţii cuprinde un P.S. cutremurător. Cum e posibil ca o asemenea carte, “Bucovina care ne doare”, să nu primească avizul favorabil din partea Ministerului Culturii şi Cultelor ? Este şi întrebarea care închie op-ul; “oare nici Bucovina nu mai înseamnă ceva ?”. Se pare că pentru unii nu.

AUREL POP

Volumul „Papagalii sau monumentul prostiei” este o analiză lucidă a vieţii cotidiene şi o descriere satirică a perioadei post-revoluţionare. Sensibil şi rafinat, cu un umor subţire şi de calitate, autorul pătrunde în diverse medii sociale şi scoate în relief minciuna, incompetenţa, impostura, lăcomia, făţărnicia, prostia, cameleonismul, lichelismul, demagogia, corupţia. Cu o ironie fină sunt stigmatizate aspecte la adresa statului (numit „fantoma” şi care, „denumit pe rând sclavagist, feudal, capitalist, socialist”, are acelaşi rol, adică acela de a „suge sângele” victimei sigure care este omul cinstit şi muncitor), stat care se autodefineşte ca „Principiu Atotstăpânitor” („Eu vă ocrotesc, eu vă zdrobesc, eu vă folosesc. Am la dispoziţie un întreg aparat birocratic şi militar: finanţe, armată, poliţie, justiţie”); la adresa parlamentarilor; la adresa democraţiei originale etc. Surprinde foarte bine fenomenul de intoxicare ideologică prin denaturarea realităţii din statele capitaliste: „Trebuie să se ştie că animalul nu va fi niciodată cu adevărat liber, doar nu cumva după moarte. E o iluzie că în junglă, el ar fi mai liber. În junglă îl pasc primejdiile la tot pasul… Aici în grădina zoologică, animalele se pot manifesta nestingherite… pot să urle, pot să ragă, pot să behăie cât vor.”

În concepţia autorului, lumea este întoarsă cu josul în sus, astfel că omul normal trebuie să meargă în mâini ca saltimbancii pentru a vedea lucrurile în aşa-zisa lor normalitate, fiind greu de stabilit până unde se întinde normalul şi de unde începe anormalul.

Scrierile lui George Geafir reuşesc să iasă din tiparele satirice, prin abordarea unor situaţii sociale polivalente din perspectiva absurdului şi cu prezenţa fantasticului şi a psihologiei abisale, iar satira este îndreptată atât împotriva puterii de azi, a puterii de ieri, cât şi a celei de mâine.

Cartea se intitulează sugestiv „Papagalii sau monumentul prostiei” pentru că numai prostia este în stare să-şi ridice un monument (spre propria-i cinstire), pe care apoi să-l contemple, numai prostia este capabilă să se perpetueze „papagaliceşte”.

DOINA DRĂGUŢ

Poemele din volumul „De la Anna la Caiafa” (Editura Ardealul, 2007), scrise în dulcele stil clasic, au o tematică generoasă: filosofie, religie, dragoste şi moarte, destinul creatorului şi actul de creaţie ca ritual mistic, punte de legătură între sacru şi profan. Construcţia uşor clasicizantă şi tonul mărturisitor îşi găsesc explicaţia într-o credinţă aproape uitată în rolul cathartic al scrisului: cel ce compune parcurge treptele iniţierii ontologice, se purifică, penitent, caută iertarea şi relaţia pierdută cu divinitatea, după care urmează iluminarea,comunicarea propriu zisă, ascultarea şi refacerea, prin discursul liric, a gestului creator originar: „M-aştern la drum cu vrerea de-a străbate / Prin taina grea, ca printr-un vechi descânt, / Prin lumile în mine sigilate…// Dar nu e cer deasupra-mi, nici pământ; / Doar umbra se întinde peste toate / Şi e Cuvântul pus peste cuvânt!” („Doar umbra”).
Aşezate în trei cicluri („La poarta înserării”, „Perdelele nopţii” şi „Printre silabe”) elegiile molcome ale lui Adrian Erbiceanu pornesc de la ceea ce este iluzoriu, fragil şi perisabil: valul, spuma, umbra, visul, dorul, pentru ca, după trăirea dureroasă a discrepanţei dintre realitate şi aspiraţii (Mă poartă, uite-aşa, o unduire (…) / Între ce vreau şi ce am să găsesc”), să se ajungă la echilibrul clasic dintre bine, frumos şi adevăr. Poetul rămâne îndrăgostit de formele perfecte împodobite în straiul sobru şi elegant al figurilor de stil tradiţionale: „Ca lacătul ce nu se mai descuie / când ai nevoie şi-l înfrunţi febril / în braţe te strângeam ca pe-o statuie / care ardea în simţul meu tactil” („Ca lacătul”); metafora eminesciană a iubitei ca statuie de marmoră, sugerând perfecţiunea şi răceala, este transferată în câmpul semantic al focului, procesul incluzând sinestezia de tip modern, pe care nici chiar poeţii cu alte gusturi estetice n-o refuză.
Obsesia spaţiului închis, neliniştea şi neîncrederea au în contrapondere „fereastra luminată”, credinţa în ordine şi în linişte – condiţii necesare şi suficiente pentru aflarea Căii; un uşor ermetism semnalizează, din când în când, pericolul în care se află cititorul: acela de a trece prea uşor peste versuri, citind numai în planul de suprafaţă şi ignorându-l pe cel al semnificaţiilor ascunse. Uneori, Adrian Erbiceanu exilează în metatext un mesaj destinat doar iniţiaţilor, dar, aşa cum se întâmplă în cazul poeţilor cu talent, procedeul nu uzurpă bucuria simplă a lecturii: „E-o ordine – o Ordine în toate, / Un Solitar – în drum spre împlinire - / Dă semn evocator de libertate…/ Dar câte nu zvonesc a risipire?!…” („Semne”).
Lumea ca teatru, culisele, mâna nevâzută ce trage sforile şi statutul de marionetă într-o vale a plângerii cu ciclicitate istorică spiralată sunt teme de meditaţie şi, totodată, elemente de construcţie; poate că, pentru receptarea poetică modernă, prezenţa mai multor simboluri într-un singur poem, arhitectura barocă a figurilor de stil, precum şi redundanţa cultivată ca procedeu artistic pot părea preţios-artificiale, aşa cum pare orice bijuterie prea îndelung şlefuită: percepi numai efortul, nu şi arderea lăuntrică a artistului, tulburarea lui din momentul când s-a născut ideea: „Îmi cad pe clape notele răzleţe - / Eresuri strecurate prin cuvânt; / Lumina când mă scol îmi dă bineţe, / Dar sunt luat de ape şi de vânt. // Un fel de dănţuire-nvolburată, / Ca vremea care arde în imberbi, / Îmi arde răsuflarea ferecată / De ale clipei otrăvite ierbi. // E valea mea, laguna mea, e marea / E liniştea ce străjuie cu foc / Speranţele în care desfătarea / Îşi caută şi nu-şi găseşte loc; // E presimţirea mea neîmplinită / Ori sunt doar nişte jocuri de opal? / E patima ce trage obosită / Ca barca înecatului la mal? // Că tot ce-am căutat în legi nescrise / - Va fi oare cândva să şi găsim? - / Stă în balansul porţilor deschise/ Care ne joacă-n rosturi, legitim…” („Căutare”).
Înserarea este conotată ca trecere şi moarte, treptele ei marcând urcuşul anevoios, acceptarea târzie şi silită, nevoia de a şti cu siguranţă că mai există ceva dincolo şi întrebările menite să nu-şi afle răspuns în plan fenomenal: „Din adâncimi – pe ape dispersate / Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar - / Călăuzit
de-un simţământ primar, / Sui treptele-ntrebării ferecate. // La poarta înserării gândul bate. / Incertitudini – trepte de altar - / Grăbite se preling pe minutar: / Nimicnicie şi…eternitate! // Aşa adun corvoadă la corvoadă, / Inscripţii – tăinuind aspru consemn - / Vizibile, când n-aş vrea să se vadă. // Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn; / Doar ghemul care singur se deznoadă / Să-mi lase mie, şi pe toate, semn” („La poarta înserării”). Sonetele de acest tip (petrarchist-danteşti), de o muzicalitate perfectă, reuşite ca formă şi transmiţând o viziune amară asupra destinului pământesc al creatorului de artă, sunt destul de rare în volum. Adrian Erbiceanu preferă madrigalurile ori poemele de meditaţie nesupuse în formă fixă, care-i dau posibilitatea unei desfăşurări emoţionale incandescene. Între iubire şi moarte diferenţa fiind nesemnificativă, este greu de spus unde se termină madrigalul şi unde începe revolta metafizică; din îmbinarea celor două planuri rezultă nota particulară a poetului care, deşi umblă pe drumuri arhicunoscute, reuşeşte să-şi păstreze prospeţimea mirării, ingenuitatea percepţiei, aceasta în ciuda a ceea ce deja am amintit ca fiind o meditaţie lucidă asupra statutului ontic al creatorului de frumos.
Ciclul „Perdelele nopţii” reia temele din „La poarta înserării”, numai că, de data aceasta, privirea peste, aşteptarea, bănuiala se transformă în privire dinlăuntru, certitudine şi renunţarea la speranţă / visuri deşarte. Ceea ce transmit versurile poate fi înscris în romantismul elegiac eminescian: elementele de decor se interiorizează, primesc semnificaţii morale şi ajută la conturarea unui univers personal în care nimic nu mai este ceea ce pare a fi. Desemantizarea / semantizarea termenilor se produce după mecanisme ce nu mai au la bază normalitatea, conformitatea cu vreun model ori cu rânduiala. Cuvintele-obiecte sunt înlocuite de cuvinte-stări / atitudini / procese psihice, din interconexiunea lor rezultând un profil de personalitate poetică. Alunecarea, plutirea, umbra şi valul trimit la o percepere dinamic-voliţională a propriului univers: „Născuţi întru durerea ce atestă / deşertăciunea timpului pierdut, / În tâlcuri vorba scapără modestă, / Paşii ne sunt mereu la început…// Alunecăm ca umbrele pe ape / Spre largurile care ne ascund, / Cu fiecare clipă mai aproape / De liniştile cele fără fund… // Ne rătăcim în noi pe o cărare, / Al cărei capăt dă în infinit, / Mânaţi de vechea vieţii întrebare…/ Răspunsul însă oare l-am găsit? // Umblăm prin noi nădăjduind lumina / Cu paşi mărunţi şi veşnic visători / Neştiutori că-n noi rodeşte vina / Celei mai vechi, celei mai dulci erori…” („Ca umbrele pe ape”).
„De la Anna la Caiafa” este o expresie a incertitudinii poetului, a neputinţei lui de a se lăsa locuit de mituri, de a alege dintre variante pe cea mai apropiată de dimensiunea lui lăuntrică. Un sonet intitulat „Cabală” transmite starea de nelinişte, de căutare, precum şi încercarea de a scoate la lumină, din stratul subliminal, a ceea ce este arhetipal, profund misterios şi stabil: „Mă răsuceam prin lumea siderală, / Pe patul ancestral de muribund, / Ca într-o vrajă neagră, colosală, / Bizară, pradă unui vis profund. // (…) O linişte adânc – transcendentală, / Odihnitoare-n plinul ei rotund, / Mă-nvăluia, luându-mă în poală, // Cerându-mi cu tăcere să-i răspund. / Şi în tăcerea lumii abisală / Cădeam prin mine-n mine să m-ascund”.
În ultimul ciclu, poetul scăpat de „forfota înserării”, de naufragiul clipei, trăieşte spaima unui nou început, emoţia lui febrilă, şi descoperă în minte aceeaşi „Fântână a Veacului”, ecluză pentru „Minciuna travestită-n adevăr”: cuvântul nu mai dezvăluieşte nimic, ci devine unealtă pentru consumarea în imaginar a tuturor iluziilor. Cuvântul-complice, desacralizat şi lipsit de valoare şi putere ajunge să crească artificial într-o butaforie de teatru în teatru: „Complice-mi sunt, cât mă îndeamnă şoapta / Descătuşată, darnic, dintre foi. / Mă oglindesc spre stânga-n cel din dreapta, / Dar oare cum ajuns-am să fim Noi? / Silabele se leagă de cuvinte, / Ca strugurii de vrejul lor amar, / prin toamna ce aleargă înainte…” („Printre silabe”).
Speranţa într-o refacere a unităţii şi echilibrului pierdut dintre lume şi creator se află adunată în puterea artistului de a oglindi / sublima realitatea: „Şi totuşi când nimeni nu pare să vină / o mână să-ntindă prin veacul de ploi, / există-n adânc, undeva, o lumină: / lumina oglinzii ascunse în noi” (Oglindă ascunsă”).
VALERIA MANTA TĂICUŢU

Volumul de poeme „De la Anna la Caiafa” poate fi găsit in standurile librăriilor „M.Eminescu”, „Humanitas” şi „Diverta” (n.a.).

„(…) Ioan Marin Mălinaş pune la dispoziţia cercetătorilor de istorie şi cititorilor obişnuiţi a zecea sa carte, ‚Dipticon sau cronologie patriarhală şi imperială’, volum menit să înceapă o trilogie a Pentarhiei (sau sistemul celor cinci căpetenii sau Patriarhi, din primul mileniu creştin: Roma Veche, Constantinopol Noua Romă, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim), a Vechilor Orientali (asirieni, copţi, armeni, sirieni, etiopieni etc.), a întâistătătorilor şi patriarhilor autocefali şi autonomi din epoca ante- şi postimperială – 1453 - a uniaţilor de toate etniile şi riturile, precum şi a Patriarhilor de rit latin impuşi de cruciaţi la Constantinopol şi în Orientul Creştin.
Lucrarea este în acelaşi timp şi prima cronologie ştiinţifică de Istorie bisericească universală din literatura teologică românească, utilă atât Facultăţilor de Teologie cât şi celor de Istorie.

Pentru încadrarea mai bună în epocă a ierarhiei locale, în contextul statal şi etnic, în partea a doua a lucrării Ioan Marin Mălinaş oferă o ‚cronologie imperială’ a bazileilor romei de la Constantinopol, a sultanilor otomani, a califilor, a şahilor Persiei, a regilor armeni şi georgieni, a ţarilor bulgari, româno-bulgari şi sârbi, a împăraţilor şi principilor latini (apuseni), instalaţi de cruciaţi la Constantinopol şi în Orientul Apropiat etc.

Listele cronologice din această lucrare sunt precedate de introduceri sau urmate de comentarii, care pun în relief diferite aspecte din istoria Patriarhiilor, sinoadelor sau centrelor bisericeşti, politice, culturale sau administrative din Orient. Graţie acestei lucrări, vom avea de acum în literatura românească şi o cronologie amănunţită a papilor.

În concluzie, alături de Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române (şi ai Bisericii Unite), întocmite cu multă competenţă de către Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, de la Sibiu, de ‚arhontologia şi cronologia’ sau ‚Listele cronologice ale episcopilor romano-catolici şi armeni uniţi din Ardeal şi din întreaga Românie, ale episcopilor evanghelici, reformaţi, unitarieni şi ai marilor rabini, din Marele Principat al Transilvaniei’, elaborată recent, cu aceeaşi acribie, de către Excelenţa Sa Dr. Jakubinyi György, Arhiepiscop romano-catolic de Alba Iulia, ‚Dipticonul sau cronologia patriarhală şi imperială’, a lui Ioan Marin Mălinaş, oferă cercetătorilor structura ierarhică a întregii Biserici sau a Bisericii Universale, începând cu epoca Sfinţilor Apostoli şi până în zilele noastre. Este o lucrare de strictă specialitate şi un instrument de studiu indispensabil oricărui cercetător de Istorie Bisericească Universală, de Bizantinologie, de Patrologie şi chiar de istorie laică, motiv pentru care o recomandăm tuturor celor interesaţi, iar autorului îi dorim spor în activitate şi noi realizări ştiinţifice.”

Prefaţa, pe care Î.P.S. Nicolae o încheie „cu arhiereşti binecuvântări”, este datată Timişoara, la Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi, 30 ianuarie, 2006.

Cartea a apărut in editura Presa Universitară Clujana, Cluj-Napoca, 2006, 398 p., format A/4.

Prof. VERA MARIA NEAGU

„Peste două zile voi culege! în ochi un gram de primăvară îl voi răsădi în inima ta/ în roiul visului/ apoi îl voi dărui cerului. (Un gând alb).
Temperamentul poetei Corina Matei Gherman (născută la 30 martie 1967) este vădit solar, tonurile sale înfăţişându-se pline de încredere şi duioşie. Caligrafiate în coduri subtile, poemele – când strâmte – precum apele repezi şi adânci de munte, – când largi – ca nişte estuare compun o atmosferă meditativ-roman-tică, doldora de aburii şi de miresmele unei paralumi.
„Curând mă voi înălţa/ spre a recita stelelor/ o poezie/ înnobilând cuvinte/ Cine mă va oprii când culegi vise/ îmi voi jertfi/ iluziile/ Unde mă voi regăsi/ dincolo de tăcerea zidului/ voi rătăci prin blestemul/ iubirii/ Nu mă voi opri/ lumina verde/ mă înfloreşte/ primăvara/ îmi ascult vederea/lumina/n-aş fi cunoscut-o/ niciodată./ Aştept o lumină/ a acestui întins/ tăcere/ camera aleargă/pe geamul deschis./ Mă arunc în nemărginire/ trec prin furtuna/ unui curcubeu/ apoi/ eliberez frunzele“.
(Reflexe).
Poeta ieşeană Corina Matei Gherman oferă cititorului acestei cărţi o armonie în alb-vişiniu izvorâtă dintr-un spaţiu elegiac, confesiv, neîntinat. Versurile sale sunt – aici – senzoriale, şi, sub un codificat impuls lăuntric, purificatoare.

Sensibilitatea, fantezia, intuiţia poetică, dar şi luciditatea poetei Corina Matei Gherman, creează în permanentă o zonă de insolit şi de fantastic, o zonă de vrajă şi vis. Urmele trecerii prin viaţă şi prin dragoste şi timp dau o imagine spiritualizată, conotativă, într-o combinaţie de real şi ireal. Dar, privită îndeaproape (citită şi recitită) în această poezie, ni se va releva un fundamental echilibru interior, un mijloc de îmbogăţire a limbajului şi în subsidiar, de adâncire a sensurilor. Reţinem din acest – dialog surd – contururile de ansamblu ale poeziei ghermaniene – cu adevărat reflexive – care dau o pecete inedită (unică) luminii şi frumuseţii cuvântului însuşi:
„Cuvântul s-a retras molatici de pe ochiul albastrul carapacea genei e leneşă/ după atâta cădere în aerul negru al nopţii/ acum îşi ademenea înfăţişarea/ în sclipirile unei dimineţi întârziate/ făcându-şi zeci de combinări din literele celule/ care-i compun graţiosul corpi cu vădite tendinţe de
a captiva acel răsărit! ce se anunţa demn de misiunea sa! din timpuria tinereţe râvnise nemurirea! pentru care inventa mereu alte şi alte vise! în scene nesfârşite nici până în prezent! atent la prefacerile din jur./ Cuvântul se roteşte mai repede decât antena unul radar dar nu localizează! mesajul“. (Când perseverenţa scrie poeme).
VICTOR STEROM

„TREPTELE DE LUMINĂ SPRE CER ALE PROFESORULUI DUMITRU BUHAI“
Cred că acesta este titlul cel mai potrivit pentru prefaţa cărţii „Bucuria mântuirii“, un volum, conţinând numeroase poezii creştine, scrise de talentatul şi veşnicul însetat de puritatea cuvintelor biblice, elaboriosul profesor şi păstor de suflete, Dumitru Buhai. Dragostea lui pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul sfânt şi pentru o limbă românească neaoşă, simplă, pe înţelesul tuturor este reală şi străbate în mod vizibil cartea de la un capăt până la altul. În paginile ei, autorul şi-a revărsat preaplinul sufletesc în peste 200 de titluri scrise uneori cu mult zor, datorită faptului că ceasurile finale ale vieţii noastre se precipită ele însele, fiind prea scurte, alteori scris cu excesivă migală şi totdeauna cu dragoste pentru cititorii săi. Necesitatea itatea de a dialoga în scris, aproape zilnic, cu Dumnezeu, de a I se confesa deschis, prin slove semănate spontan pe hârtia albă dinaintea lui, dorinţa imperativă de a-I cere iertare, de a-I mulţumi, de a se înfăţişa curat la judecata Lui şi de a-L preamări în rime lejere, necăutate, s-a împletit cu dorinţa nestăvilită de a materializa toate aceste gânduri interioare în versuri, în proză ori doar în cuvinte simple, ritmate, pe care le-a aşternut cu evidentă râvnă şi respect pentru cei ce iubesc Evanghelia lui Cristos, fără pretenţia de a epata în faţa cititorului cu o capodoperă lirică excesiv elaborată. Nicidecum nu a urmărit acest lucru. În fapt, este o colecţie de gânduri curate, de frumoase meditaţii intime şi confesiuni spirituale originale, dar de o sinceritate imposibil de a fi păastrate numai pentru sine.

Lăsând convenţionalul şi regulile rigide ale prozodiei la o parte, pe primul plan a trecut mărturia deschisă de profoundă admiraţie pentru creaţia mirifică a lui Isus Pantocrator, mărturisind iubirea profoundă pentru jertfa la Golgota a Salvatorului universal, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Tot pe acest prim-plan a fost accentuată urgenţa şi obligativitatea mântuirii fiecăruia din noi. În viziunea poetului, Isus a fost „ca un brad ivit dintr-o stâncă,/Înălţându-şi statura regală spre soare şi cer,/ Strălucind ca şi apa din lacul cu apă adâncă/ Ce-aşteaptă-n tăcere o mişcare-n mister…/ El a fost ca o grădină-n parfumul de flori/ şi ca un munte frumos înălţat înspre nori,/ Ca şi zăpada curată şi sfântă ce-acoperă glia/Cu albul inocenţei curat, ce-o dă doar Mesia!“ („Isus a fost“, pagina 13).

Citind cu atenţie fiecare pagină, descoperi regretul dezrădăcinării de patria iubită lăsată în urmă şi-i înţeleg nostalgia copilăriei, chiar dacă a avut destule umbre de tristeţe şi de apăsătoare singurătate (pentru cei care nu ştiu, deoarece în notele biografice anexate volumului de poezii nu se precizează cu claritate acest lucru, îi informez că autorul şi-a trăit copilăria în orfelinat), citindu-i degajat toate paginile ce urmează, descoperi dorul lui apăsător de casă, dar şi năzuinţa de a ajunge la „Casa eternă de Sus“ unde, în permaneneţă, „din Cer se revarsă acolo mai multă lumină“. Poetul se teme nu de moarte, fiindcă este sigur că va fi cu Mântuitorul lui, dar ar fi vrut să nu se stingă pe meleagurile străine: „O, Doamne-al meu Tată, în suflet port mereu dorul,/ De ţara mea frumoasă de dincolo de-oceane şi de mări;/ şi simt acum, când scriu poemul meu, mai dur fiorul,/ Că-mi voi sfârşi viaţa de chiriaş de timp prin depărtări!…“

Poetul, de curând devenit septuagenar, mulţumeşte Creatorului că a atins această vârstă care i se pare priviligeată, dar crede că a vieţii corabie se apropie, totuşi, inevitabil de ultimul ţărm şi, pentru acest motiv, tema apropierii „clipei de decolare“ se repetă oarecum obsesiv: „Mi-e dor de Cerul Tău, Isuse,/ De sfânta linişte din Paradis;/ Mi-e dor de bucurii nespuse,/ pe care Tu mi le-ai promis!…“ („Mi-e dor!…“, pag.30). Sau: „Isuse, vreau pe-acest pământ,/ Să simt mereu sfinţirea-n mine cum se face;/ şi ca un cosmonaut al Cerului să-mi iau avânt,/ Când clipa va sosi, să zbor/ Spre Raiul Tău de pace!“ (Iehova nisi!… Dumnezeu e steagul meu!, pag. 59). Sau: „Mă opresc, uneori, şi privesc/ şi aştept o schimbare…/ Lumina topită s-o-nghită ceresc// Lumea ce-aştept…/ Gata de decolare!…/ Aştept pregătit Ziua cea mare!…“ ( „Zbor de zi“, pagina 63).

Imaginile din transcendent apar nerăbdătoare a se produce, împletitura cuceririlor ocoleşte luxurianţa metaforică şi arabescurile sufocante din poezia modernă; impresia generală fiind de accentuată simplitate concretă, de o căutată integrare brută în contingentul transcenderii în puritate a dimensiunii dincolo, unde sunt numai „raze albe de sfântă lumină“. Odată sosit acolo, „Munţii şi dealurile au izbucnit în cântare,/ Când îngerii Şi-au închiunat o sfântă urare,/ Iar copacii-nverziţi şi florile-n sfântă cunună/ {i-au strigat cu un glas: «Sosire bună!»“( „Ai apărut în raze de lumină!“, Pagina 55).

Angajat în pluralismul datoriilor religioase de poet şi pastor, Dumitru Buhai se simte solidar cu universul din jur, utilizând reziduurile unor declaraţii reduse la maximă simplitate: „Omul pe pământ poate trăi dacă are/Apă de băut, mâncare, aer, lumină şi soare./ Chiar poate trăi zile-ntregi fără de mâncare,/Dar dără hrana eternă sufletească,/ Sufletul nostru devine totdeauna iască!“ („Omul pe pământ…“, pagina 54). Căutând a epuiza lumea materială în cât mai multe register, poetul o sugerează cu un fior al încrederii în Adevăr, căutând abstracţiunea spiritului pur: „ O viaţă-ntreagă am crezut în Adevăr,/ Cum florile cred în soarele strălucitor,/ Cum ziua revine în culcuşul ei de seară;/ şi iarna dispare sub razele de primăvară.“ („Am crezut în Adevăr!“, pagina 52).

Pe alocuri, în amintirea autorului răbufnesc scenele triste trăite de copilul orfan, cu lacrimi în ochi, surghiunit la un orfelinat, unde era lipsit de mamă, de tată, de pâinea părintească: „De unde să şti tu ce este în sufletul meu, străine,/ Când tu nu cunoşti ce-i lipsa de mamă, de tată, de pâine,/ Când nu cunoşti ce-i dorul după căldura de suflet din casa părintească!/ Tu nu ştii, străine, cum soarta poate pe om să-l lovească!…“( „De unde să ştii?…“, pagina 52).

Evitând abstractţiunea spiritului pur, gândirea poetului care a suferit de-a lungul vieţii, se complace în alcătuirea unui decor românesc, ehivoc prin faptul că oglindeşte peisajul obiectual din locul copilăriei, dar şi pe cel lăuntric, lucrat cu datele unor imagini filtrate de trecerea cronologică: „Vino, gândule, şi fii-mi aparat de imagini,/ Reţiunând pe pelicula creierului amintiri!…/ Nu lăsa timpul să şteargă ochiii de lumini,/ Cum apele şterg vechile urme de zidiri!…/ Memorie, ajută-mă să nu-mi uit ţara,/ Cum anotimpul nu uită s-aducă şi primăvara,/ Ca să rămână-n armonia cicluli de vreme/ În viaţa mea şi-n ritmul scris în ale mele poeme!“ („Vino, gândule! Pagina 48).

Cu cât navighează prin timp, ideii religioase i se asociază imaginea luminousă a soţiei, a copiilor şi mai târziu a nepoţilor, care-şi găsesc frumoase descrieri în câteva titluri. Dar personajul-cheie al întregului volum este în primul rând Mântuitorul nostru Isus Crsitos, totdeauna alături de noi, la bine şi la rău: „Domnul Isus e cu tine-n clipe de-ncercare,/ El te va conduce-n viaţă să-ţi dăruiască bucurii…/ Tot El te va conduce-n Cerul Lui cu slava mare,/ Vei fi cu Mântuitorul tău, fericit, în veşnicii!… („Când furtuna vine…“, pagina 65).

Lumea materială este abandonată ca o vanitate perisabilă, în numele principiului eternităţii divine, printr-o patetică şi senină înoarcere către esenţă, iar esenţa este renunţarea la orgoliul personal generator al suferinţei: „Mândria orgolioasă din tine/ Te face să suferi mult, vecine,/ şi-ai vrea prin orice mişcare/ S-arăţi că şi tu poţi fi tare şi mare!/ Nu-i oare un loc şi-un timp potrivit,/ Un secol în istoria zbuciumată a lumii,/ În care să nu se mai bată nebunii/ şi fiecare om să poată trăi fericit? („Paradox uman“, pagina 64).

De-a lungul strofelor dense sunt intens cântate complexul fenomenelor transformării spiritului uman, prin integrala lui predare lui Dumnezeu şi a tămăduirii prin Duh şi botez, acestea fiind căile unice, dar întru totul sigure, ale „naşterii din nou“.

Concluzia noastră este că întregul volum „Bucuria mântuirii“ rămâne străbătut de optimismul luminos al acestei „naşteri din nou“ care ne poate conferi cu certitudine o mare şi pură bucurie pământeană. Ea rămâne dublu validată în faţa oamenilor, dar mai cu seamă în faţa eternităţii spre care aspiră până în ultima clipă încercatul poet, chemându-ne să fim cât mai mulţi alături de el şi de ideile versurilor sale binecuvântate.

20 martie, 2006

Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Dacă poeţii ar conştientiza finalitatea volumelor de versuri, în sensul de a se orienta mai întâi spre o anumită paletă tematică şi nu cum se întâmplă adesea, când avem de-a face cu un amalgam, cu siguranţă acestea ar atrage atenţia criticilor literari şi a cititorilor… Iată că Valeria Deleanu, în placheta sa, Gânduri sechestrate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), are predispoziţie afectivă pentru un topos – casa – prin intermediul căruia îşi întoarce paşii amintirilor cu nostalgie.
Întoarcerea ad origines – acasă –, fie că este formulată ca o supoziţie (condiţionala ipotetică din poezia Acasă este elocventă), capătă, prin gestică, sacralitate: „De reuşim să ne întoarcem în sat/ vom săruta faţa pământului/ (…) ne vom plimba pe uliţa gândului/ Vom deschide poarta de lemn,/ casa ne va apare ca o liturghie” (p. 7). Întoarcerea acasă înseamnă refacerea legăturii cu părinţii, măcar la nivel afectiv: „Ni se vor transmite din părinţi/ drumuri pătrunse de urme şi fapte/ şi noi îngenunchiaţi cuminţi/ vom fi de suflet mai aproape.” (Ibidem).
Întoarcerea spre locul de odinioară, presupune un gest tandru: „Pe locul unde a fost o casă/ să mergem şi să punem flori” (Pe locul, p. 19). Întoarcerea pe acest tărâm – „o palmă de loc” (cum declară poeta în altă creaţie – Acasă – şi care pentru ea înseamnă „universul”) – echivalează cu întoarcerea într-un timp şi el afectiv, populat cu poveşti: „Vântu-şi aruncă plasa de argint/ spre ciobul de oglindă ce nu s-a scufundat/ şi scoate din adâncuri o poveste/ şi nunta unei fete de-mpărat” (p. 19).
Amintirea universului infantil, rămas intact în „ciobul de oglindă”, îi prilejuieşte poetei derularea unei poveşti la fereastra sufletului: „Din minunata copilărie/ m-a chemat cineva la fereastră./ Tocmai terminasem de scris o poezie/ şi de pictat o floare albastră,/ aşa că am deschis geamul/ (…) În faţa mea cerul, marea/ şi codrul fermecat de aramă./ Dar cum cerul era îndrăgostit/ s-a cununat îndată cu marea/ şi din codrul arămit/ iar am auzit chemarea./ (…) De atunci, în fiecare oglindire/ cu flori albastre l-am întâmpinat./ De atunci, îl simt atât de aproape/ că parcă îl aud grăind/ şi îl pictez din şoapte” (Ascult chemarea amintirii, p. 10).
Toposul de care vorbeam, în accepţiunea lui mai largă, trebuie înţeles şi ca pământ – element esenţial, prin intermediul căruia se face legătura între generaţii. Sub aspectul acesta, aluzia la mitul lui Anteu este transparentă: „Pământul acesta/ bun pentru regenerare/ a încheiat, deja,/ alianţa dintre părinţi/ şi viaţa viitoare.” (Acasă, p. 22).
În partea a doua a plachetei Gânduri sechestrate, poeta aduce în prim plan acelaşi topos şi universul infantil, degradate de nepăsarea omului contemporan. În felul acesta, se realizează o antiteză la distanţă, de ordin moral. „Oameni acest jalnic decor/ L-aţi zidit cu mâinile voastre!/ Gunoiul rămas în urmă/ pietruieşte culorile albastre/ (…) Casa care v-aşteaptă abia rezistă/ Din ferestrele-necate lăcrimând” (Răzbunarea copacilor, p. 37). Într-un oraş în care lumea aleargă şi după maşini de lux şi care se degradează pe zi ce trece, Valeria Deleanu are sentimentul înstrăinării, încât refluxul afectiv de care vorbeşte în poezia Înstrăinare este perfect justificat: „când începe marele reflux/ din basmele căzute în ruine// Copii ai unei amintiri intacte/ batem vrăjiţi la vechea fereastră,/ dar din vremuri îndepărtate,/ cineva strigă: nu-i nimeni acasă!” (p. 39). Ca atare, întoarcerea spre vârsta de aur şi universul infantil este singura modalitate de salvare a sufletului ameninţat de universul citadin: „E o despărţire tristă de romanticul oraş/ şi cine o să-mi spună unde mi-e casa…/ Pe străzile pline de hoţi şi apaşi/ golite de copacii care-mi păzeau fereastra.// (…) Şi mă caut mereu în memorie,/ Într-o copilărie parcă reîncarnată,/ Când liniştea şi bucuria vor deveni istorie,/ să scot poveşti din fiecare piatră.” (Pietrificare, poluare, p. 45).
CONSTANTIN MIU

Sonetele doamnei Victoria Stoian, din volumul Spini şi roze (2005), apelează la arhicunoscutul tipar „voiculescian”, tipar care-i permite solemne ceremonii, desfăşurări parnasiene, în cascadele unor sacre sonorităţi de octombrie, gata să întâmpine baletul galben-purpuriu al iederelor asediind turnuri de biserici / catedrale şi dezlegând clopote: «Culori încremenite pe pânză-mi dau fiori, / Albastru-închis al nopţii lăsată peste moarte, / Liliachiul serii, când soarele desparte / Sub orizont, abisul în flăcări şi vâltori. / (…) / Portocaliul, roşul, ciclamul, violetul / Asediază pânza şi-mi izgonesc sonetul / În colţul unde umbra a-îngenuncheat lumina. // Dar umbra şi lumina, mereu înlănţuite / Sunt ca noi doi, de-a pururi nedespărţiţi, iubite.» (Culori).

ION PACHIA TATOMIRESCU

„Un freamat e gândul, ce zboară spre tine, / Şi arde în mine un dor neînvins, / Ajută-mă, clipă, să trec de ruine. / Cu marea aceasta, tu, fă-mă cuprins“. Am citat din poemul „În zbucium e marea“ în care senzualismul prinde aspectul unui erotism paradisiac si frust, totodată.
Poetul Sabin Bodea subliniază – şi în această fru­moasă cărticică de buzunar o autentică vocaţie poetică, un talent ce se regăseşte – mereu şi mereu – în ceea ce are mai specific, împlinindu-. şi cu fiecare volum publicat – vorbim numai de poezie – un profil din ce în ce mai bine conturat, mai sugestiv. Structura confesiv-medita­tivă, dar neocolindu-l nici reflexivitatea, adept – cel puţin aici – al formulelor cla­sice şi iubitor de – poeme de dragoste – subtitlul acestei „cărţi de suflet“, cum însuşi o numeşte în autograful pe care mi l-a dăruit, înre­gistrează o sensibilitate si o vigoare native, nuanţate melancoliei visătoare.
„Pătrunde-ades, în suflet, gând hain / Şi mii de întrebări mă vor a cerne. / Între banal şi vrerile eterne / Mă-mpung, mereu, cu un vulcanic spin. / M-aş fi scăl­dat în limpezimi prea clare, / Ca ochiul, mâna, pasul să îmi fie, / În punct comun, slujbaş pentru simbrie, / ca să îmi dea doar albăstrimi de zare. / Dar m-am ţesut în pânze-ntortocheate, / Cătând, mereu, spre firul cel de aur. / Credulităţi de vrere, drept tezaur, / M-au amăgit cu chipuri deocheate“. (pag. 5)
Acest poem e mărturia aceleiaşi convingeri despre un sens activ al vieţii; sens în care şinele se integrează, iar rostul poetului devine unul constructiv.
Lecturând această su­perbă carte (condiţii grafice excepţionale) vom observa că poemele aduc notele cele mai personale în sub­stanţa cu adevărat inedită si originală a liricii lui Sabin Bodea.
Aşadar, acest lirism ne relevă o remarcabilă com­plexitate sufletească – şi nu în cele din urmă – o stăpânire matură a uneltelor spunerii până la subtilitate a fiecărui vers. Vom încheia această – fulguraţie – cu poemul: „Coboară toamna“ în care dăm peste o imagine frapan­tă, ce proiectează în cosmicitate sentimentul timpului.
„De undeva, de sus, toamna coboară / Şi ne alintă cu-un covor de frunze. / Trecutele-amintiri e-un praf pe buze, /Amarul-dulce-al lor ne împresoară. / Ni-e iese inima din piept de fericire, / Când mâini îngemănate-s pe alei. / Şi dau spre viată tot atâtea chei, / Iar ochii se înfăşoară în uimire. / Coboară toamna, iarăşi, peste noi … /Ne înfăşoară-n griji ca-ntr-o cunună; Atâtea of-uri, de acum, s-adună, / Cu ropote de gânduri şi de ploi. / O lacrimă îmi curge pe obraz … / Dar nu e timp să se trans-forme-n râu, / Că orişicare clipă-i bob de grâu, / Şi ţine sentimentul veşnic treaz“.
VICTOR STEROM

Adriana Weimer, Infinita iubire, poeme, Timişoara, Editura Marineasa, 2005.

În structura volumului Infinita iubire, de Adriana Weimer, erosul se voltaicizează între un „catodic” ciclu poematic ce poartă, nu întâmplător, un simbolic titlu, Absolut, şi un ciclu „anodic”, Infinita iubire. Când poeta nu este vizitată de noiciene aserţiuni («Conştiinţa de a fi în fiinţă, / conştiinţa de a deveni nefiinţă, / conştiinţa întregului, conştiinţa rotundă…» – p. 9), îi «cad din seninuri ninsori» şi atunci simte că spiritul îi este „liber” încât «nu-i pasăre cu aripi mai largi, / nu-i zbor cu cer mai înalt.» (p. 10); pentru că erou-i liric vrea să ardă în sine „abisuri” (Înalţ); pentru că «stelele mor de singurătate, ca oamenii» (Şi stelele); pentru că sufletul îi este greu ca o piatră de moară şi nu se ştie când coborî-va puterea stelară să-i spună «câtă lumină mai are» (Putere stelară); pentru că într-o «infinitate de lumi», omul este doar «înălţare de suflete» (Primul pas); dar şi pentru că «în ochii părinţilor e dimineaţă», «lumină lină» (Părinţii) etc.

ION PACHIA TATOMIRESCU

Intenţia unor poeţi contemporani de a insera pe coperta a IV-a a volumelor publicate referiri asupra scriiturii lor, semnate de voci avizate este lăudabilă. Putem spune că e o carte de vizită a autorului, concentrând vorbele lui Nicolae Steinhardt – „Prin alţii, spre sine.” Însă ce te faci, când „vocea” se face auzită pentru sine? Aşa se întâmplă cu placheta semnată de Carmen Focşa – Confortabila singurătate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), reproduce şi un anacolut al Constanţei Buzea (în România literară, nr. 51-52/ 2005): Autoarea cestui superb Poem şi care şi-a trimis o vreme versurile semnând cu toată puritatea numelui Ana, îi mulţumim şi pentru cărţile dăruite, ce ne-au impresionat profund.” (s.n.). O fi intenţionat autoarea să impresioneze cititorul cu referirile Constanţei Buzea, dar ele nu comunică nimic!

Placheta se deschide cu Amăgire trei versuri care ar fi putut sta ca moto în fruntea acesteia: „privim printr-un ochean fără lupă/ Doar pentru iluzia că vedem/ Departe.”

Versurile semnate de Cramen Focşa stau sub semnul imaginarului. În Dedicaţie este relevat, în maniera lui Nichita Stănescu, frumosul indicibil, cu puteri demiurgice: „Ea era atât de frumoasă încât/ Făcea să crească noaptea până la umeri, până la gât” (p. 7). Când abordează motivul oglinzii, imaginarul este la puterea a doua, dând naştere la o serie de supoziţii: „Înfiorând oglinda ca apa din fântână/ Necunoscut mi-e chipul pe care îl răsfrânge/ Ori poate-i o podoabă cu măştile nătânge/ Pe care numai clipa e singura stăpână.” (Peisaj interior cu oglinzi, p. 14).

Imaginarul intervine atunci când cuvintele devin neputincioase în a exprima semnificantul: „Vinovat sunt să te desluşesc/ Unde vorbele-şi pierd din putere/ Şi de aceea te-nchipui-durere/ Care urcă dintr-un timp nelumesc.” (Ca zăpada subţire, p. 17).

Toposul care ţine de tărâmul imaginarului facilitează trăirea înăuntru a cuplului: „Ceţoase golfuri – spuse nicăieri,/ Alcătuind închipuite veri/ Cu ierbi şi fructe care se sufocă// Se-aşază între noi ca-ntr-un ţinut/ Unde intram în semn de renunţare/ Cu amintirea ploii-n chip de scut…” (Închipuite veri, p. 18).

Tonul nostalgic dat de verbul la condiţional, din ultima strofă a poeziei Nostalgii amânate dezvăluie neîmplinirea cuplului, eul liric recurgând la căutarea „jumătăţii” pe un alt „tărâm” – sinele: „În mine se-aşterne zborul cailor suri/ Către acea pajişte mereu amânată…/ Ce n-aş da, să găsesc încă o dată/ Umbra ta, ascunsă printre albituri!” (p. 28).

Trăirea în imaginar devine un modus vivendi, chiar dacă nostalgia departelui nu atenuează „cataclismele” închipuite: „De-atâta dor, păduri imaginare/ Ard mulcomite, ca de obicei/ Şi-n locul tău ales pentru trădare/ Jivinele se leapădă de piei.” (p. 34). Închipuirea care substituie aşteptarea înseamnă fiinţare, în poezia Autumnală: „Cu-n gest, ca pe o toamnă mi te-am şters/ Din geamul aburit de aşteptare/ Şi ceasurile parcă merg invers/ Clepsidrele nu au nisip, doar sare.// E atâta sunet care ne colindă/ Şi atâta-nchipuire-n loc de timp” (p. 19).

CONSTANTIN MIU

Când cineva, precum Florin Paraschiv, este un superb eseist, timp de o viaţă de om – este foarte greu (dacă nu imposibil) să nu rateze în alte genuri/specii literare. Iar cazul lui Florin Paraschiv este unul chiar special: deşi devorat de idee, este un intelectual prea paşnic, utopist de paşnic (uneori, chiar narcisiac de paşnic) pentru ca fiinţa domniei sale să accepte altceva decât speculaţia “brillantă”- mergând, în registrul pur narativ, cel mult până la anecdotă/anecdotic (savuroasă anecdota, parabolică – am văzut aceasta în cărţile sale precedente! - dar…cam atât, neangajând vijelii interioare ale Naratorului). Or, povestirea, nuvela, romanul – presupun stare de conflictualitate, răzvrătiri zburlite, alarme teribile, tăieri ale respiraţiei, pline de nelinişti şi groaze. Iar Florin Paraschiv, după cum ne-a vestit devreme, pune surdină şi “temperare” (aproape cu de-a sila - silă făcându-şi, uneori, chiar sie însuşi! – spre autodisciplinare interioară) vieţii-realităţii. Şi cazul Ucenicului iniţiat confirmă: rateu deplin ca povestire - succes desăvârşit ca eseu!!! Şi totuşi… - totuşi, efortul interior al lui Florin Parachiv de a se desprinde/delimita, fie chiar şi în plan teoretic, declarativ/proiectiv, de eseu – este semnul unei mari bătălii interioare cu sine însuşi: Măria Sa Autorul ne vesteşte, aproape pe muteşte, că nu mai e dispus să rămână un spectator pasiv al Teatrului Infam al Lumii – ci vrea să sară pe scenă… - să FACĂ (orice!), nu doar să privească înregistrativ, meditativ, introspectiv etc. Vom mai vedea, în viitor…
Deşi Florin Paraschiv se ambiţionează, din toate puterile, în pseudo-povestirea Ucenicul iniţiat (iniţiatul îl ştim – este Traian-Florin Paraschiv… - dar s-ar putea să se sugereze că, în mediul românesc, şi în genere: MODERN - orice Maestru nu poate ocupa, în Munte, poziţia imperial-cosmică a Magului eminescian - ci se află, etern, “sub vremi”, adică sub Viscolul Schimbării/Transfigurării – el trebuie să rămână, în veci, Veghetor-Ucenic, având în vedere schimbările aiuritoare ale ambientului socio-politic-spiritual terestru, extrem de dese şi imprevizibile - singura constanţă a vieţii noastre moderne fiind inconstanţa) - să creeze un centru narativ relaţional, prin Traian (de fapt, perfectul, până la absoluta suprapunere - alter-ego al lui Florin Paraschiv)– şi un perimetru narativ, prin alte trei personaje: Exilatul, Taciturnul şi Ţăranul – nu avem de-a face decât cu o singură voce, împărţită la patru difuzoare-guri (nu se reuşeşte deloc personalizarea personajelor - în ciuda replicii Ţăranului:”Suntem un neam amăgit” – sau a Taciturnului, care prea seamănă şi el a Ţăran, în expresia sa verbală, de tip ardelenesc-mesianic:”Aveau dreptate crăişorii noştri” – cf. p. 28). Şi această Voce Unică narează, meditativ, într-un discurs-comentariu amar (sub masca imparţialităţii şi a detaşării temporale, a perspectivei istorice, pe care ar da-o mediul românesc postrevoluţionar, al mineriadelor, I.M.G.B.-ului şi “Apacăi”(cf. p. 30), asupra celui de-al doilea război mondial) - veşnica neşansă românească – neşansă aflată, de fapt, sub imperativele unei prea strâmte istorii. “Boicotul istoriei”, de care vorbea Blaga, nu este decât o metaforă frumoasă: Florin Paraschiv, atunci când, în singurul punct non-eseistic al “povestirii” – finalul, spune:”Cei 4 bătrâni se simţiră mai cărunţi decât Timpul” – nu vrea să sublinieze atemporalitatea Spiritului Românesc, ci veşnica stare de tragedie a acestui Spirit, doar pe jumătate asumată – pe de cealaltă jumătate căzută peste capetele oamenilor de-aici, odată cu cerul şi belelele…
Pseudo-povestirea începe astfel:”Haupt-Kampf-Linie, aşa numeau Hitler şi Guderian acea linie absolută de rezistenţă împotriva hoardelor bolşevice, între Carpaţi şi Dunăre, unde puternice forţe germane şi române ar fi trebuit să reziste, începând din august 1944”.
Dar omul propune şi Dumnezeu (prin propuşii/prepuşii săi…) dispune…Bolşevicii ruşi (şi români…), un blestemat (de mult necontroversat!) 23 august 1944, trădarea Apusului (atât de idolatrizat/zeificat, atunci ca şi azi… - dar murmurele apostate se înmulţesc…).Meditaţia strălucitului eseist care este Florin Paraschiv pare a merge în direcţia constatării că, deşi geografia, mână-n mână cu teoria probabilităţii – merg spre desemnarea României şi românilor drept izvoare de şansă şi rezistenţă şi fericire prin succes istoric (propus să fie/devină chiar planetar…) – realitatea strict ştiinţifico-istorică întoarce totul pe dos: nu numai”alţii” ne amăgesc – ci şi noi ne auto-amăgim, ba chiar şi transcendenţa ne râde în nas! Degeaba politica “celor două săbii în teacă” – degeaba chiar utopia meditativ-propusă a lui Traian:”Lancea pregătită, plus dimplomaţie subţire” (cf. p. 28) – căci istoria ne perpeleşte tot pe partea care îi place ei…Fatalism? Nu, ci realitate istorică jalnică – aceeaşi realitate care îl transformă pe “Christul slav, chinuit şi disperat, vai de mama lui” (cf. p. 23: “Trebuie să fie vreunul din armata lui Vlasov” – dar aşa ca acesta arată toată istoria, şi ea esenţial nefericită, a Rusiei prea militarizate şi modern-politizate, a ultimelor două veacuri - şi istoria, la fel de ciudat de jalnică, a prea militarizatei şi modern-politizatei Germanii, de la Frederic cel Mare încoace…) în sperietoarea popoarelor…
Concluzia eseului/pseudo-povestire, Eseul Amăriciunii, al unui Florin Paraschiv care, de mult, nu mai rămâne zâmbitor-cinic, neangajat în realitatea celor despre care scrie - ar fi: politica lumii moderne nu e doar “curvă” – ci, din punct de vedere metafizic – scârţâie cumplit – şi miroase şi mai cumplit…Şi nu e nevoie de parfumuri, pentru a masca această realitate jalnico-teribilă – ci (cel puţin în cazul românilor – dar nu excludem deloc celelalte neamuri!) – de “crăişori” – adică de Spirite Înalte şi Neabătute de la linia neamului lor şi de la linia omeniei-umanităţii. Cine vor fi fiind acestea? Numai Dumnezeu poate (dacă şi vrea) să răspundă la o astfel de întrebare, plină de speranţă, dar şi de disperare şi amărăciune – disimulate, probabil, sub împărţirea/distribuirea sarcinii/misiunii/poverii responsabilităţii teribile a naratorului – pe “roluri”, pe “guri” ale Vocii Tragice, întru bocetul discret (dacă există aşa ceva, un astfel de paradox oximoronic – în sensul “României în disperare temperată”) al Sorţii Românilor…
ADRIAN BOTEZ

Dramatismul multor poeme este creat, aici, într-un mod uşor absolutist. Versurile din „Gândurile inimii“ sugerează împlinirea unui profil de poet din ce în ce mai conturat. Acestea par a fi „rupte“ din trăirile imedi­ate, dar şi din aşa-zisele nostalgii provocate de im­pactul cu realitatea diurnă…
Transfigurate artistic, sunt „împinse“ în subsensuri de simboluri, de parabole.
Silviu Dudescu – aşa cum bine a observat editorul Ion Itu – nutreşte ambiţia confesiunii extrem de convingătoare, prospectând domeniile intime, dar şi ale imaginarului.
„Mugurii de rouă s-au transformat / în fructe de brumă. / Şi livezi de emoţii rodesc în Interiorul toamnei; / Loc unde-mi las papucii la intrare / Şi intru călcând cu tălpile inimii / Pe frunzele uscate şi umede / La fel ca privirea ta în incinta altei toamne gemene / Când ai plecat cu sufletul meu moto­tolit ca o batistă, / Din care n-ai încercat să-mi faci nici un semn, / Mi-au făcut ploile un serviciu plâns pentru mine / Să nu fie nevoit să plând, eu, cu lacrimi de lemn“, (pag. 55; datată 29 august 2004)
De aici, conştiinţa lumii interioare vădit relevate la Silviu Dudescu: pe de o parte, raza cerului, figurând adâncimea cunoaşterii, pe de alta, verticalitatea privirii, accesul acesteia spre pro­funzimi şi inefabil.
Receptând LUMEA prin filtrele dulci, ale amintirii, Silviu Dudescu îşi asumă condiţia sa intimă, re­curgând la ea ca la o te­rapie. Dincolo de anumite convenţionalisme retorice şi chiar patetice, se reţine dis­poziţia matură a intuiţiei poetice, capacitatea ei reflexivă. Tocmai de aceea, îl aştept cu interes la a doua carte.
„De la vechea mea poză am luat doar starea de spirit, / Poate privirea aceea lipsită de inocenţă, / Trecutul oricum îl purtam în noi ca şi buletinul de identitate, / De la poza aceea am luat şi cerul de dincolo de zarzări,/ E bine să ai la tine, uneori, cerul copilăriei, /Am luat-o şi pe mama, care nu apare în poză, / Doar trăia sub cerul acela. / Păcat că nu se aude viaţa în poză, / Cu ciripitul gândurilor noastre de atunci, / Că aş fi luat-o şi pe aceas­ta. / Aş fi luat şi iubita ce-nmugurea sub rochia înflorită de stambă. / Din poza acea aş fi luat totul / Lâsându-mă singur, doar eu!“ (POZA ACEEA)
VICTOR STEROM

Orfeu îndrăgostit (cu o prefaţă, Glosări pe mar-ginea liricii de dragoste a poeţilor sârbi, de Ivan Evseev)

Antologia Orfeu îndrăgostit, întocmită de Ivo Muncian, pune într-o minunoasă lumină filonul de aur al liricii sârbeşti de dragoste — atât a iubirii christianice, cât şi a erosului laic —, de la origini până azi, mai exact spus, începând cu autori de psalmi în spirit davidian: Sava Nemanici (1175 – 1235), cel ce vede sinonimia între Dumnezeire şi Iubire în cel mai înalt spirit ortodox («Ci Domnul mustră / pe cel pe care-l iubeşte… / Cine nu-şi iubeşte fratele, / nu-L iubeşte pe Domnul Dumnezeu. / Dumnezeu este Iubirea…» — Amanet), Stefan Nemanici Prvonenceani (?1165 – 1227), prezent cu o memorabilă Molitvă («Nu mă uita pe mine / sărmanul Tău ! / Nu mă uita pe mine / cel ce se lăfăie-n fărădelege ! / Nu mă uita pe mine / cel de prin noroaie, / ci întinde-mi dreapta-[i…»), Domentijan (?1210 — ?1264), Teodosie (?1264 — 1328?) ş. a., spre a continua cu autori de poeme erotice de sub peceţi divine, aidoma lui Ştefan Lazarevici (1374 – 1427), cel ce ne îndeamnă a veghea puritatea iubirii, într-un Cuvânt despre iubire: «Placă-vă iubirea, / feciori şi cadâne, / căci potrivită-i vouă, / dar placă-vă într-adevăr / şi nu în silă; / să nu răniţi candoarea / căreia existenţa divină-i aparţine / pentru a nu se răzvrăti / divinitatea. Nu-L mâhniţi / pe Sfântul Duh / prin care / v-aţi luat identitatea / la botez — / ne povăţuieşte apostolul», şi spre a încorola apoi „lirica iubirii lumeşti”, de la cea evocatoare a „mierii epidermelor”, ori a „mierii onirice”, până la cea elogiatoare a nectarului cerebral / neuronal etc.: Şişko Mencetici (1457 — 1527: «În palmă nu ţi-am dat-o-n şagă, / ci a ta să fie-n veci, doamnă dragă. / De ai spinteca-o, s-ar ivi îndată / chipul tău cel falnic care mă îmbată !» — Inima-n palmă), Sima Milutinovici Sarajlija (1791 — 1847: «Nici hrana cerească nu e / Dulce ca sânul iubitei…» — Amorul e viaţa), Todor Manoilovici (1883 — 1968: «O strângere de mână: sărutul mut al palmelor / Cu unisona apăsare a degetelor.» — Filă de jurnal), Miloş Crnjanski (1893 — 1977: «Mi-aduc aminte că era / candidă, mlădie / şi păru-i de mătase / încălzea,-ncălzea / sânii-i dezgoliţi…» — Poveste), Vasko Popa (1922 — 1990: «De n-ar fi ochii tăi / N-ar fi cer / În casa-ne mică // De n-ar fi-al tău surâs / Pereţii n-ar dispărea / Sub privirile tale // Privighetori de n-ai avea / Sălciile plăpânde / Nu ne-ar trece pragul // Mâinile tale de n-ar fi / Soarele n-ar mai poposi / Prin visele noastre» — De n-ar fi ochii tăi) ş. a.

ION PACHIA TATOMIRESCU

Poetul PAUL SPIRESCU a ajuns la al treilea volum editat: Domnule Judecător!, Editura Andrew, Focşani, 2007 – după Metafizica lacrimei- 2000 şi Strigăt clandestin – 2004.
Coperta şi grafica/ilustraţia, de excepţie, ale volumului, sunt asigurate de soţia autorului, plina de har doamnă Fevronia Spirescu.
După un poem, care funcţionează, oarecum, ca motto (Hilozoism), prefigurând unele spaime existenţial-metafizice, dar şi expresie a exasperatei dorinţe de comuniune/ reidentificare cu/prin integralitatea cosmică (stele, vegetale, cai, oameni – pe care să-i/să le ia drept martore ale vieţii trăite, atunci când va ajunge în faţa Tronului Judecătorului/Judecăţii Suprem/e!), spaime şi dorinţe prezente, din plin, în celelalte cca. 100 de pagini ale cărţii („Toate lucrurile din juru-mi au ochi, au retine,/Au pupile de aer/Prin care mă văd eu pe mine”), urmează patru cicluri poematice (inegale şi ca distribuţie a poemelor - dar, din păcate, şi valoric…) : I- Anotimpul uitării – 23 de poeme; II- Ca respiraţia unui zeu, 32 de poeme; III- Scrisori (fragmente) - 8 poeme; IV- Visul hoţilor de cai – 7 poeme. Remarcăm, dintru început, lipsa Cuprinsului (probabil, o neglijenţă a editorului…).
Generozitatea înnăscută a Poetului Spirescu face ca acest volum să fie, parcă, mai plin de poeme dedicate confraţilor poeţi, decât celelalte două – şi dedicaţiile sunt făcute atât celor încă întru fiinţarea acestei lumi, cât şi celor plecaţi spre o altă, mai plină şi misterioasă fiinţare: lui Ion Panait, Constantin Ghiniţă, Gheorghe Istrate, Janinei Vadislav, „Prietenului absolut” Ică Sălişteanu - dar şi regretatului Corneliu Fotea…
Cum remarcam încă de la primul volum (cu care cestelalte două se leagă, ca-ntr-o singură carte a poveştii unei vieţi trăite între Cer - şi cerul de mai jos… – niciodată acceptând pulberea!), deosebita sensibilitate a poetului Paul Spirescu are nevoie de disciplinarea prin versul clasic – versul liber scăzând mult din concentrarea semantică şi din forţa de expresie/convingere a receptorului de poezie..
Volumul de faţă, spre deosebire de celelalte două, este mai plin de oboseală, cu ritmurile vitale şi elanurile entuziast/donquijoteşti mult diminuate – dar această „surdină” a vitalităţii produce, în ciuda veşnicei cârteli argheziene, un benefic spor de contemplaţie, de „înţelepţire”/ordonare (întru Logos-Ordine şi Cuvânt Resacralizat) a Fiinţei Bolnave de Spaime şi Doriri de Cer a Poetului.
Ciclul Anotimpul uitării începe cu o splendidă Ars Poetica (mixtură alchimică de vers liber, tip „incantaţie-descântec/descantaţie” - şi vers discret-clasic) – care, singură ea, ar putea sta martoră, în faţa Judecătorului, despre harul, atât de autentic înfiorat creştin, al Poetului Paul Spirescu – Poem şi Poet aflaţi sub semnul martiriului, cumplit şi autoasumat (dincolo de orice cârtire!), cu deplin vizionarism soteriologic, al Logos-ului Mântuitor - „bunul Iisus” – vizionarismul soteriologic-divin neexcluzând, ci incluzând cu o forţă cutremurătoare, acel teribil de uman interogativ „Eli, Eli, lama sabachtani?”: „Orice poem e o rană dechisă spre Cer:/Nu ajung toate ploile să o spele,/Toate vânturile să o usuce./Uitaţi-vă, prieteni, chiar la poemul acesta/Cum îl poartă blând pe bunul Iisus/În drumul spre Cruce,//Uitaţi-vă chiar la poemul acesta/Cum încetul cu încetul se sufocă/Şi moare./Orice poem e o rană spre Cer/Şi un semn de-ntrebare”.
Orice Logos-Poem e Dorire de Cer şi Conştiinţă de Neputinţă, până la capăt, a Logos-ului… ”Sufocarea” şi „moartea”, prin însăşi „deschiderea Rănii-Poem” spre Cer, se vor transfigura, de la sine (şi vor avea efecte transfiguratorii în întreg cosmosul!), prin „metafizica lacrimei” torturatului spre omenire Poet – în Suflare de Sfânt Duh Renovator de Lume – şi în Înviere.
Poemele celor patru cicluri curg, ca nişte sinusoidale fără marile „smuciri”/cabrări semantice de altădată, dar, tocmai de aceea, de cele mai multe ori, cu atât mai fascinatorie este mişcarea lor interioară …Uneori, însă (din graba, poate, de a da volumul la „cules”), apar manierisme poetice, construcţii facile/stângace (necaracteristice Poeziei Poetului Spirescu!), de tipul : „spre Cerul care plânge cu luceferi”(p. 14), „câini orbecăind prin întunericul sângelui”(p. 15), „foşnetul tomnatic al stelelor pe cer”(p. 18), „un ochi se sparge/într-o mie de alţi ochi/Condamnaţi la vedere”(p. 70), „mă plimb hoinar pe străzi diamantine (p. 83) etc.
Povestea acestei, deocamdată, ultime faze a evoluţiei spirituale a Poetului Paul Spirescu – este aceea a unui Duh încă îmbrăţişat de trup, dar obsedat/terifiat de momentul când se va desface din umbra-îmbrăţişare, şi se va situa în zona cruzimii Luminii/Revelaţiei, obsedat de apropierea „bilanţului” expresiei-viaţă, obsedat de imperfecţiunea fatală a Poemului-Viaţă – obsedat, deci, de înfăţişarea la Tronul Supremului Poet/Creator al Tuturor Lumilor/Poezii…Oare a înmulţit, Omul-Poet Imperfect, dar şi „debitor” de viaţă/Poezie (cât de crâncen şi umilitor simte asta Omul-Poet/răsfrângere tremurată şi, parcă, silnică, a Supremului…) al Perfectului Poet - suficient şi cu rost/folos „talantul”? Dar nu vrea să se arate intimidat, îngroaşă vocea, parcă…, într-un „hei”, ca interjecţie/apelativ de echilibrare a de neechilibratei condiţii umane, în faţa celei divine - …cu toate că struna amărăciunii vibrează, gata să se rupă:”Hei, domnule Judecător, cîini albi,/ Rătăciţi pe bulevardele singurătăţii /Noastre ,/(…) Câini ai nimănui/Şi frigul, vai frigul,/Domnule Judecător,/Care ne-aşteaptă!”(Depoziţie, p. 15).
Obsesia frigului, ca stare de dezechilibrare spiritual-existenţială, a creaturii, în raport cu Creatorul-Judecător – este, totodată, şi simbolul unei nemulţumiri implicite, dar adânc „înghiţite”, refulate – a Omului faţă de aroganţa şi îndepărtarea, tot mai mari, ale Creatorului faţă de creatura Sa:”Şi frigul, vai frigul/Domnule Judecător,/(…)Domnule Judecător,/Ce limpede ne străluminează oasele acestea bolnave/De cancerul singurătăţii!”(Vai, frigul, p. 29).
Se subînţelege întrebarea indignată, dar fără (deocamdată!) îndrăzneala graiului/verbum: „Unde-Ţi este Iubirea, pe care Tu mi-o ceri imperios, ca pe cea mai înaltă calitate?! De ce numai eu, Omul, sunt obligat la căldura Iubirii/Înţelegerii, iar Tu, Dumnezeule, nu vrei să te erijezi decât în Judecător al meu? Doamne, Tu parc-ai fi ciung de-o mână: ai, dar o văd numai pe ea!!! – Mâna Dreptăţii/Justiţiei/Condamnării… – dar unde-Ţi este cealaltă mână, aceea a Înţelegerii/Iubirii/Iertării…???!!! – …şi dacă n-ai ceea ce ai spus că ai, eşti chiar ciung de ambele mâini, căci unde Ţi-e Dreptatea/Adevărul Promisiunii/Spuselor?!” – subînţelegându-se, de sub teroarea atât de intimidată – o nostalgie infinită: „Şi-atât de mult am râvnit la şi crezut în Iubirea/Apropierea Ta….Atât mi-am dorit să fim, precum le-ai zis, la despărţire, apostolilor – <<fraţi>>… – iar nu: eu, eternul inculpat terorizat de singurătatea mea şi de Neiubirea Ta, iar Tu – eternul Judecător terorizant de singuratici/îngheţaţi de singurătate…”).
Ca şi Arghezi, Poetul Spirescu, presimţindu-şi „iarna fiinţei”, îl bănuieşte pe Demiurg de oţiozitate/„uitare” a propriei condiţii/esenţe…, a propriilor promisiuni (deci, a propriei condiţii divine!) – şi atunci, „contractul” memoriei s-ar putea „rupe”/uita, nu doar din partea Dumnezeului, ci şi din partea Încrederii Umane (e un fel de „revanşă” reechilibratoare, dar şi un mecanism de feed-back al respectării/nonrespectării „contratelor” cosmice: dacă Tu mă condamni la singurătate, te condamni, de fapt, automat, şi pe Tine, la o singurătate poate şi mai mare – proporţională cu „importanţa” cosmică…):”a trecut anotimpul memoriei/vine iarna/singurătăţii/noastre(s.n. – n.n.: adjectivul posesiv „noastre” devine de-a dreptul acuzator/ameninţător – printr-o prefigurare a complicităţii Dumnezeu-Om „în jos”! – o ameninţare din genunchi, desigur…), /cerul se rostogoleşte,/vine anotimpul uitării,/cerul se rostogoleşte/în continuare (n.n.: actul circular al „rostogolirii” îi prinde, în „hora” lui dramatică, egal, pe Cel de Sus şi pe cel de jos…) /vine, nici noi nu mai ştim ce vine, / gata!” (Anotimpul uitării, 2, p. 36).
Ciclul al doilea, Ca respiraţia unui zeu, perpetuează obsesia fricii, din primul ciclu („Speriaţi de moarte,/Cu respiraţia sacadată” – p. 47) – dar timiditatea acuzelor, la adresa Judecătorului Ciung, a dispărut, fiind înlocuită de un ton mai înalt cu câteva trepte şi mai acuzator/ameninţător (n.n.: mereu ca la Arghezi: ameninţă amar, tot în genunchi…pentru că speranţa de Dumnezeu nu poate/nu trebuie muri/să moară niciodată!) cu o eternitate : ”Ei, bine, toţi aceştia/Vor afla odată şi odată,/Domnule Judecător,/Că până la urmă fiecare lucru/Începe cu el însuşi/Şi că totul până acum nu a fost/Decât o farsă amară”(Altădată, p. 47).
Dumnezeu este obosit, credinţa scăzută din om l-a „desfrunzit” pe acesta din urmă – dar însăşi ideea de „înfrunzire”/re-înfrăţire a regnurilor, amintirea supremei Sinteze Fiinţiale din Rai, promite Restaurarea Raiului/Amintirii Raiului - dar, sub „fulgerarea căderii”, sub cenuşa fulgerării/căderii/, se speră, secret şi discret, în restaurarea „Grădinii Verzi a Paradisului” (de fapt, a Credinţei din om… – a vindecării de singurătate, prin prietenia/înfrăţirea cu ceilalţi conlocuitori/colocatari cosmici, împiedicaţi în regnuri, pe care-i vrea despiedicaţi/dezgărduiţi - …poate că, da, Iubirea porneşte, restauratoare de Credinţă/Dumnezeu, DE JOS ÎN SUS!!! - dinspre creatură spre Creator – dinspre Arbore spre Om, prin iubire/înfrăţire/re-identificare fiinţială - …Omul-Arbore devenind, aparent, Potenţialul Salvator al lui Dumnezeu : „Hai să pornim într-o altă călătorie,/Prietene al meu – arbor desfrunzit/Uite grădina verde a Raiului/Uite Şarpele veninos,/Gardul cu poarta de aur(…)/ Vezi doar şi tu că până şi verdele ochilor/Împrăştie diamante în stânga şi-n dreapta,/Până şi îngerii ne privesc cu mirare,/Ca pe nişte arbori fulgeraţi,/Căzuţi la pământ”(Invitaţie la călătorie, p. 48). Fulgerul este simbolul fertilităţii – deci, prin fulgerarea Omului Resintetizat/Împrietenit/Identificat cu Arborele – se întrevede înnoirea contractului cu Dumnezeu…Restaurarea Spiritului Credincios – a lui „homo religiosus”…Dar, mereu, sub semnul „moriştii” scepticismului”/întoarcerii la întrebare/re-disperare/dezintegrare identitară…
Nu este nimic de temut, sub „Mantia” care acoperă curcubeul; iar „Cazanul nesfârşit al sufletului universal”, care „fierbe şi fierbe sălbatic/la flacără mică”(Curcubeul cunoaşterii, p. 50) – este chiar athanorul alchimic, în care toate cele despărţite, „fierb”/se resintetizează esenţial („Au căzut deja perdelele la toate ferestrele lumii(n.n.: „căderea vălurilor/perdelelor” este însuşi simbolul Cunoaşterii Mistice!), Domnule Judecător”), (re)identificându-se cu Totul Cosmic. „Curcubeul” îşi redescoperă/recâştigă legitimitatea de simbol al re-împăcării dintre cei de jos şi Cel de Sus…
Chiar dacă Soarele Lumii de azi este mai curând Demonul Sorat, decât Icoana Lui Dumnezeu („Soarele nu se desluşea de cer,/ Fiecare dâră a lui/Spulbera nisipul fierbinte al memoriei, /Ca respiraţia unui zeu care visează”) – „făcând semnul rugăciunii şi al disperării”(n.n.: prin „învârtoşarea”braţului/degetelor se semnifică efortul spiritual de reidentificare în credinţa reunificatoare a Cerului cu Pământul, a creaturii cu Creatorul) – puterea spirituală re-transfigurează ceea ce este expresia forţei obosite („frunza stejarilor freamătă sub paşii noştri/ obosiţi”) – în „Lumini înmiresmate(…) pe câmpiile verbului”/Logos Restaurat, cu Tăria Vibraţiei Demiurgice/Parashabda Refăcută : ”Pe toată întinderea albă a pereţilor/Văzduhul îşi varsă prisosul său/De aur” (Ca respiraţia unui zeu, p. 51).
Tot aşa cum „ţipătul cailor”(„Şi caii, vai ţipătul cailor,/Domnule Judecător”), ca semn al „senestrei” demoniace, se transfigurează în ţipătul de glorie celestă al zborului cailor/transgresarea Spiritului întru Sinea Sa: „ţipătul înaripat al cailor” (Ţipătul cailor, p. 67).
„Între credinţă şi tăgadă”, între răzvrătire şi rugăciune – între bolboroseală/groapă şi rostire/luminare - se petrece o viaţă de Om-Poet – adică de martir al Verbului Divin-Întemeietor: „O constelaţie de ochi sechestraţi în orbite,/Sufocaţi,/Seceraţi de ninsorile răzvrătirii(…)/Bolborosind prin gropi şi prin şanţuri,/Miluieşte-ne Doamne, miluieşte-ne,/Rugămu-ne Ţie!”(Peisaj transcendent, p. 57).
Iată, în fine, şi imaginea cantabilă a împăcării (definitive? – NU…!), întru Lumea-Gospodărie/Logos Domestic, ca Logos al Reapropierii Creator-creatură – dovadă că soluţia pornirii de la sinele restaurat întru credinţă, către Dumnezeul restaurator de Logos-Credinţă-Poezie, a dat roade…cu tot scepticismul, cu toate reziduurile de teroare apocaliptică:”Şi Dumnezeu şi-a părăsit hodaia/Să se-odihnească sfânt la noi în oase” – după care „morişca” sceptico-fumegoasă-aşteptătoare (bine că mai este aşteptătoare! … – „aşteptarea” a devenit, la Paul Spirescu, mugurele de promisiune etern-restauratoare, după devastările îndoielii…) din nou se dezlănţuie, până la paroxismul iluziei buddhiste, a „visului care te visează” :”Ceru-i de scrum şi stelele-s de iască/Prin nori de fum luceferii dansează,/Doar noi tot aşteptăm să se-mplinească/Visul acesta care ne visează”(Vals trist, p. 77).
Celelate două foarte scurte cicluri, Scrisori şi Visul hoţilor de cai – funcţionează, în cadrul volumului, ca un fel de Addenda - nu mai aduc nimic nou în concepţia poetică, ci doar exersează virtuozităţi/măiestrii ale Alchimistului Verbului şi Imaginii/Poetul (văzut atât în selenarismul său fragil…, cât şi în aspectul său de „condottiere”/aventurier şi piccaro/boem al lumii, dar şi în umilinţa sa histrionică, de alter ego al „timpului-poet minor”, atât ca stare de revenire la „initium”/originaritatea condiţiei umano-terestre, cât şi ca „râvnire” la depăşirea…spre Veşnicie; tocmai ludicul umilinţei, în locul umilinţei autentice, tocmai veşnica neasimilare a/neadaptare la condiţiei/condiţia umane/ă - se fac vinovate de răzvrătiri/scepticism/asurzire temporară ale umanului din om - faţă de divin! – adică, se fac „vinovate” de continuitatea discursului poetic!!!):
a-„Nu ţipa! De pe turla înaltă a bisericii/Oricând s-ar putea să cadă/Un visător”(Haiku-I -, p. 85);
b-„Patron de târfe, de visări şi taine(…)/Patron de târfe-ntr-un oraş în floare/Voi mă-njuraţi şi eu mă fac că n-aud/Şi tot mă mai alint şi mă mai laud/Cu dreptu-mi sacru la spânzurătoare”(Malentendu, p. 86) – „villon”-escul actului „spânzurării” trimite, esoteric, la mistica suspendării terestre/ transgresării/ transfigurării (a se vedea simbolistica Spânzuratului, la cărţile Tarot-ului);
c-faţa diabolic-ludică, a Omului Ispititor de Propriu Luciferism: „Şi timpul, vai timpul,/Domnule Judecător,/Ca un poet minor, scrijelindu-şi versurile/Cu briceagul/Pe scândurile putrede/Ale veşniciei!”(Panta Rhei, p. 95) –
d-cu reversul inocenţei/candorii serafice: „Dacă oamenii, în loc de tălpi/Ar avea rădăcini,/Oare captele lor/Ar fi flori?”(Haiku – II – p. 97).
Privit aşa, adică pe „firul roşu” al concepţiei structurante (jocul/interschimbarea dintre rolurile DUMNEZEU-OM, şi dintru condiţia dublă a Omului, de inculpat al Inculpatului şi de judecător al Judecătorului!), volumul Poetului Paul Spirescu este unul încântător şi provocator, ba chiar provocator de încântător…N-ar fi rău, pentru viitorul acestei Poezii de Antinomii, situată între terori şi candori – ca selecţia poeziilor să fie făcută, la următoarele „opuri”, cu un „arbitru” (prin însăşi funcţia sa, presupus a fi neutru…estetic…) alături…S-ar câştiga enorm în omogenitatea compoziţiei ciclurilor cărţii – dar s-ar evita şi paraziţii poemelor purtând stigmatul stângăciilor/fâsâielilor inerente, dintre două majestuoase explozii solare…
ADRIAN BOTEZ

Aparitia “Monografiei Schitului Sihla” la Editura Trinitas, Iasi, 2006, avandu-l ca autor pe Ierodiacon MAXIM TIFUI, aduce elemente noi, mai consistente, privind datele privitoare la istoria intemeierii acestui vechi “altar monahal ” din Muntii Neamtului.
Lucrarea structurata in patru capitole, porneste de la originea si evolutia monahismului in tinutul sacru, apoi trece la “cate ceva din enigmatica si vechea istorie a Schitului Sihla”.Putem gasi in capitolul trei, informatii privind viata si nevointele
Sfintei Teodora de la Sihla.
In ultimul capitol, autorul aminteste de cuviosii parinti cunoscuti care s-au nevoit la schit, “precum si despre pustnicii si pustnicele cu viata sfanta pe care Dumnezeu a vrut sa ni-i descopere spre pilduirea si folosul nostru sufletesc.”
As aminti doar “un cuvant de folos” duhovnicesc al
Parintelui Paisie : ” Sa va faceti niste albinute harnice, care aduna nectar si miere din florile cele mai curat si binemirositoare, iar nu niste gargauni si bondari, care aduna hrana din balegar si din toate buruienile. Ravniti la faptele bune cele mai de pret si mai usor de dobandit, precum dragostea, rugaciunea, mila si smerenia. Din acestea sa va hraniti si am nadejde ca prin acestea vom vedea pe Hristos, Mantuitorul lumii
O carte actuala si prin realizari prezente, prin acel spirit de taina ce te poarta prin imagini si cuvinte de invatatura.
MARIANA GURZA

În cartea sa Ion Creangă sau pactul cu cititorul (Editura Paralela 45Colecţia „Deschideri”), Mircea Moţ aduce în discuţie morţile simbolice, de care are parte protagonistul Amintirilor din copilărie, acestea fiind subsumate drumurilor făcute de către Nică.

O primă categorie o formează drumurile din perimetrul Humuleşti-lor. Caracteristica lui Nică este aceea a unui „dugliş” – „un leneş fără de pereche, un individ care nu face decât să se abandoneze ritmului naturii înseşi…” (p. 38).. Prin aceasta, Mircea Moţ opinează că „În linii mari, Nică nu se deosebeşte cu nimic de leneşul amintitei poveşti (e vorba de Povestea unui om leneş – n.n.).” – p. 40. De altfel, Ştefan a Petrei – tatăl poznaşului – nu pregetă să-şi considere feciorul „leneş de n-are păreche.”

1. Drumul spre pupăza din tei are finalitate punitivă din partea protagonistului. Dorinţa de a „găbui” pupăza nu trebuie asociată cu faptul că aceasta îl „spurcă” pe Nică, aşa cum pretinde mama, ci „pentru că din cauza ei este sculat de fiecare dată cu noaptea în cap.” (p. 45). Nică se simte irezistibil atras de mirosul florilor de tei, „care produce exact somnul din care fusese smuls fără de milă” copilul. Creangă însuşi menţionează acest aspect: „..mă sui încetişor în tei care te adormea de mirosul floarei.” Şi dacă avem în vedere faptul că somnul este preambulul morţii, interpretarea lui Mircea Moţ se justifică.

2. Drumul la scăldat e determinat de pornirea instinctuală a celui care evită activitatea practică în gospodărie: „Nică e atras de răcoarea Ozanei tocmai atunci când simte că va fi pus la lucru.” (p. 49). Încă o dată, apropierea lui Nică de omul leneş, din povestea mai sus amintită este justă, pentru că şi unul şi celălalt nu sunt oameni ai faptei. Şi aşa cum colectivitatea consideră că omul leneş nu-i este folositor, tot astfel şi tatăl lui Nică socoteşte că „…n-am să am folos de la el niciodată.” În faimosul fragment La scăldat, lui Nică i se înscenează înmormântarea: „…băieţii s-au strâns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormântat cu năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-abia mi-am venit în simţire peste vreun ceas.”

Mimarea înmormântării şi apropierea de vegetal îl salvează pe Nică de doi hojmalăi: „Urmărit de mai vechii săi duşmani, Nică trece pe lângă propria-i casă (…), intră în ograda unui megieş (…) Nu se opreşte nici în ocol, spaţiu limitat (…), preferând (…) grădina, unde simte că fiinţa lui alterată de frică poate fi salvată numai asumându-şi condiţia vegetalului” (p. 52). Textul lui Creangă este şi el elocvent: „…şi până să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărână la rădăcina unui păpuşoi.”

O a doua categorie de drumuri, cărora li se subsumează moartea simbolică, o constituie cele în afara Humuleşti-lor.

1. Părinţii îşi trimit fiul la stână, „în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei”, spre a-l proteja pe Nică de holera care făcea ravagii. Însă, paradoxal, tocmai în acest spaţiu dorit a fi unul protector, copilul se îmbolnăveşte. Nică va fi încredinţat unui moşneag, spre a fi lecuit, ale cărui practici amintesc de pregătirea giulgiului pentru morţi: „…şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean (…), au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil.” Gestul acesta capătă conotaţii ritualice – precizează Mircea Moţ: „…cel bolnav este întors în copilărie, spre început, într-o altă vârstă (…), anulându-se corpul bolnav, din prezent (…) somnul este asociat morţii” (p. 53). Textul Amintirilor… este probator:…şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi, pe la toacă, m-am trezit, sănătos…”

2. Drumul la Broşteni presupune iniţierea într-un topos necunoscut, nu lipsit de riscuri: „Şi de sus de Vânători, cum treceam peste apa Neamţului, bunicul în urmă, cu caii de căpăstru, şi eu înainte, mi-au lunecat ciubotele şi am căzut în Ozana.” Imersiunea în apa rece are, şi în acest caz, semnificaţia unui ritual: „…apa îl <<spală>> (îl purifică – n.n.) pe eroul Amintirilor…, îl deposedează de propria-i identitate şi de propria-i condiţie, lăsând să treacă dincolo cu totul altcineva…” (p. 87).

3.Drumul Spre Socola, în toamna anului 1855, este echivalent cu părăsirea spaţiului paradiziac al Humuleşti-lor şi ajungerea pe un tărâm al perdiţiei, aidoma unui „surgun”. Mircea Moţ notează că „naşterii sub semnul altei condiţii îi precedă moartea condiţiei existente.” (p. 93). De altfel, plecarea spre Socola coincide cu numele unei sărbători religioase din calendarul creştin-ortodox: ziua de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.

Demersul analitic făcut de Mircea Moţ de-a lungul eseului său este pertinent. Însă, când doreşte să nuanţeze unele aspecte în legătură cu pierderea identităţii individului ajuns pe tărâm străin şi care intră „în anonimatul unei colectivităţi lipsite de omogenitate” (p. 100), exemplele nu sunt fericit alese. Vorbind despre pierderea identităţii individului, când „eul naraţiunii este înlocuit prin persoana întâi plural”, verbele citate („am ajuns” şi „am tras”) au persoana ambiguă; forma verbală la persoana I singular şi I plural este identică: eu/ noi am ajuns; eu/ noi am tras.

CONSTANTIN MIU

Cele 14 povestiri ale lui Gheorghe Mocanu din volumul Pe uliţa vântului (2007) — Călătoria, Bunicul „Încurcă lume”, Haiduc, Străinul, Pe uliţa vântului, Aprig la mânie, Inginerul etc. — certifică perspectivarea autenticităţii unui mare prozator, cu simpla renunţare la ispitele fonetic-dialectal-moldoveneşti, întru nemurirea sfintei limbi valahe literare, cu o mai atentă şi profundă cultivare a spiritului faulknerian (despre care se face vorbire şi în prezentarea lui Gh. Istrate), ori a celui hemingway-an, de Carpaţi, înalt-producător de catharsis, chiar şi prin „bălăurirea” frazelor de bronz, în cea mai cuminte descendenţă sadoveniană.

ION PACHIA TATOMIRESCU

Daniel Corbu apare în volumul Manualul bunului singuratic în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării fiinţei şi al sufletului. Parcurgând opera autorului, care foloseşte aceleaşi metode clasice de sinucidere cu ajutorul condeiului stilizator, cititorul ia parte la apocalipsa fiecărei zile, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împleteşte cu realitatea crudă în care se găseşte omul-poet. Să fie viaţa numai o poveste la sfârşitul căreia rămâne doar întrebarea: de ce moarte, de ce? Să fie lumea plină de zei tocmiţi cu ora / pentru umilinţa noastră?
Poetul este în acelaşi timp clarvăzător şi sceptic, aparent debusolat de marea lucrare a lui Dumnezeu şi de inevitabila întâlnire cu bătrâna doamnă, moartea. Pentru el gândul este uneori o maşină de proliferare a fricii: în faţa morţii suntem singuri ca un pumn / de omăt.
Totul începe atunci când nu mai e nimic de zis, când dragostea se estompează odată cu sărutul lamelor subţiri, degenerând într-o linişte claustrofobă. Poetul pare să fi murit în mai multe trupuri deodată, cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmbătrânesc în fotografii. Poetul îşi conştientizează neputinţa în faţa timpului, în faţa morţii, chemându-şi fratele Abel, de care nu-l leagă decât un cântec de moarte. Singurul zeu palpabil este cel care cade obosit în fiecare seară pe pagini.
Fiecare om îşi află destinul acolo unde paşii deznădejdii îl poartă. Autorul pleacă să cucerească lumea cu un braţ de metafore, chiar dacă poezia e haosul condamnat la visare, chiar dacă pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde.

Fiecare oglindă este o uşă închisă, revelaţie plină de tragism a închiderii în sine. Purgatoriul poetului este mental, alături de discipolii suferinţei, cei care i-au marcat definitiv existenţa şi cu ajutorul cărora încearcă să-şi găsească propria identitate. Nici muzele sale nu scapă de implacabilul destin: trec femeile ca nişte râuri spre moarte.
Poetul este neîncăpător în propria sa viaţă, gândurile sale lovesc ziduri după ziduri, ca într-un joc de domino. El se revoltă privind în ochii divinei absenţe: nu sunt pregătit pentru atâta moarte.

Evocarea părintească face trimitere tot la trista fericire a poetului, lumea cărţilor sale: Fericirea ta de om singur, rătăcind printre biblioteci / mă sperie, spune mama sa. Sau vocea tatei: Fiule / într-o lume fără aripi / trebuie să dai din mâini / şi din picioare.
Poetul conştientizează că viaţa este o bătălie pierdută şi singura sa consolare este că în drum spre eternitate rămâne întotdeauna o clipă pe care-o cutreierăm singuri.

Manualul bunului singuratic este o biblie a suferinţei. Autorul este prizonierul propriilor sentimente, el zace în inima sa ca într-o închisoare de flori. Dumnezeu este doar o fotografie. Singurii zei sunt îngropaţi în spatele casei sale. Omul-poet se naşte zilnic de la stânga la dreapta, aranjând documentele haosului. Cine ştie, poate chiar în sângele său vor construi labirintul. Constată că nici nu ne trebuie atât pământ ca să fim fericiţi. Şi se pierde în nimicnicie, vorbele sale trecând ca spuma mării prin gura înecatului.

Ar mai fi multe de zis pe marginea volumului Manualul bunului singuratic, apărut la editura Princeps Edit în anul 2005. Vă rămâne dumneavoastră să descoperiţi autorul şi opera (lumea) sa fascinantă.

IONUŢ CARAGEA

… un liant al generaţiilor

Pornind de la titlul volumului de debut “Îndemn la nesupunere” editura “Tipoalex” Alexandria, 2002 mi-am dat seama că Liviu Nanu nu se va opri aici, cunoscându-l ca un slujitor împătimit al condeiului, cu o voinţă neobişnuită pentru un creator de literatură, scrie, publică e prezent la toate manifestările literare ale momentului. (poate că şi pregătirea fizică îl avantajează ţinând cont că are o licenţă în sport obţinută la A.N.E.F.S Bucureşti). Hotărât lucru, Liviu Nanu vrea să recupereze timpul trecut, căci după acest debut întârziat – din motive numai de el ştiute – spre sfârşitul anului 2005 lansază pe piaţa literară prin editura “Mărineasa” din Timişoara un nou volum de versuri incitant şi surprinzător prin conţinut dar şi prin formă de o dimensiune atipică –“apasaţi tasta any”.

Citindu-i ambele volume de poezie nu mi-a fost greu să constat că problemele zilei îl chinuie în permanenţă fapt dovedit mai puternic în volumul de faţă analizat “sunt optimist” declară autorul în poemul (fotografii mişcate) “şi totodată încrezător (dacă nu e acelaşi lucru) voi desprinde ziua de ieri / ca pe un plasture” dând poeziei un fel de specific textamentar preocupat de propiul eu sugerat cu o ironie abia perceptibilă îl au şi versurile: “îmi privesc braţul stâng / apoi braţul drept / picioarele pe rând / apoi privesc spre mine / eşti cam oblic îmi spun / şi cam neclar” (fotografii mişcate).

Unele poeme cuprind o anumită parte a vieţii: “ naşterea mea e o consecinţă” (autobiografie); “ m-am născut prin tragere la sorţi” (naştere cu report), “lovit de gloanţe am să mor” spune autorul în (consolare) ca pe urmă să confirme că: “ moartea ne caută cu mouse-ul prin lume” ( virtuala), etc.

Între naştere şi moarte cititorul poate întâlni tablouri ale căror elemente ce îl compun sunt frânturi ale vieţii invadate de tehnologia momentului: “pentru judecata de apoi e bine să fii acasă când sună telefonul” (judecata de apoi a poetului) sau “ cei săraci cu duhul nu mor crucificaţi/ însă renasc prin mila computerului/ întru gloria lui” ( rugăciunea ca o ecuaţie).

Liviu Nanu, ne prezintă o poezie a realului a locurilor în care trăim zi de zi, cu o generozitate ieşită din comun, refuzând stilul protocolar folosit de unii modernişti “…vă dau nişte veşti despre mine” reproşindu-şi uneori “ mă-npiedic de o generaţie oarbă/ oarbă şi surdă…” conştient că locul lui nu e aici, fiind totodată un neobosit căutător al noului exprimat printr-o repetiţie etapizată dusă până la perfecţiune: “ am crescut din tăceri ţipate în spatele pereţilor cu grafiti…”// “ am luptat pentru democraţia senzuală a dormitoarelor…” // “am devenit oximmoronic dintr-o ironie a soartei…” ( generaţia mea în marş forţat )

Uneori zbuciumul sufletesc explodează poetul devine militantul unor cauze într-o lume bombardată de fărădelegi, angajându-se faţă de societatea în care trăieşte: “ voi lupta pentru cauza dreaptă/ a copilului de ţâţă/ şi a femeilor blonde/ a florilor de garsonieră/ a mâţelor negre şi a maidanezilor cu pedigree/ voi lupta pentru dialectica şutului/ cu stângu-n dreptu// voi milita pentru dreptul sfânt al parcării/ pe trecerea de pietoni/ pentru dreptul punctelor g la indentitate/ mă voi bate ca un che guevara de cartier/ cu pistoale de plastic/ şi pahare de unică folosinţă”(cauza dreaptă)

Lumea poeziei lui Nanu se înscrie în universul propiu existenţial: eul personal: ” însă eu am devenit cerşetor/ de cuvinte, de taine, de sensuri/ pe care le ciopleam apoi din topor/ şi le-aşezam cu migală în versuri” (autobiografie), ” înseamnă că acesta-s eu/ limitat în poveşti// dacă mi-ar şterge cuvintele/ n-ar mai rămâne nimic/ din mine”(autoportret); mamei, soţiei, fiului, unor prieteni cărora le dedică câte un poem în care realizează adevărate universuri sufleteşti cu implicaţii directe în lumea din jur:(neanderthal) lui Laurenţiu Oraşanu, (sonet) lui Costel Baboş, (aşa şi pe dincolo) lui Adrian Firică, (octavă) poetei Luminiţa Suse.

Există în lirica lui Liviu Nanu reverberaţii ale poeziei scrise în literatura românească de către generaţia anilor ‘50 şi ‘60 (aşa cum bine a remarcat pe ultima copertă criticul Cornel Ungureanu) dar predominant este modul de exprimare a noului val cu toate că cronologic, el aparţine periferiei generaţiei ‘80, astfel că dacă ar fi să-i găsim un loc, dar mai ales un “rol” în literatură; cel mai bine iar sta să reprezinte legătura între generaţii. Ironia subtilă, ludicul bine strunit, limbajul folosit cu gijă sunt doar câteva din procedeile folosite care îl plasează în aria postmodernismului prezent cu toate încercările sale de a se expune unor înregimentări “acum trăiesc într-un univers nedefinit / căutând prin butaforii”( păpuşarul cu o mie de degete).

Spontaneitatea, sinceritatea adusă în cele mai multe cazuri până aproape de naivitate varietatea şi ambiţia de autodepăşire sunt principalele particularităţi ale lui Liviu Nanu şi ale creaţiei sale: “n-am ştiut să mint cu adevărat / am avut câteva încercări timide mi se abureau / ochelarii/ nu puteam să-ţi spun te iubesc îmi rămânea “t”-ul / în gât/ ca un al doilea măr al lui adam/ am citit toate cărţile cu sentinţe arbitrare …”. ( n-am ştiut să mint cu adevărat ).

Discursul liric al lui Liviu Nanu, capătă cote maxime, prin tematica diversificată a poemelor izvorâtă din trăirile personale; dublate de o muncă şi un talent pe măsură, toate aceste argumente fac ca cititorul să apese doar pe “tasta any” fiindu-i asigurată o lectură agreabilă şi utilă.
AUREL POP

Surprinzător e faptul că noua carte a doamnei Ştefania Oproescu – un volum de proză scurtă – are inserate pe coperta a IV-a opiniile a patru literaţi (doi dintre ei: Florentin Popescu şi Leo Butnaru fiindu-mi cunoscuţi), însă sunt aprecieri generalizatoare, mai mult de complezenţă. Referiri din acestea: „Volumul Zăpada neagră m-a convins că avem în faţă un scriitor interesant şi original care se ia în serios pe sine şi pentru care literatura nu este un simplu moft.” (Florentin Popescu) sau „Vocaţia şi patosul îndreptăţesc cu prisosinţă integrarea numelui său în galeria celor care, din umbră, în tăcere şi cu o umilinţă netrucată, servesc, pe măsura talentului lor, tezaurul actual al literelor scrise.” (Gh. Istrate) nu vor convinge că avem de-a face cu o carte de excepţie (cum e cea de care ne ocupăm acum) a unei prozatoare aflate la debut! Ce înseamnă pentru Florentin Popescu „scriitor interesant” şi în ce constă originalitatea celei care „se ia în serios pe sine”? O asemenea formulare este hilară: de parcă ar fi şi scriitori care nu se iau în serios pe sine!

Una din caracteristicile prozei moderne este melanjul între elemente magic-fabuloase şi cele fantastice, acestea fiind grefate pe cele reale, încât glisajul între aceste trei categorii este imperceptibil. Aşa se întâmplă şi în prozele ce alcătuiesc volumul Zăpada neagră (Editura Andrew, Focşani, 2006), semnat de Ştefania Oproescu. Bunăoară, în Zârna, copilul care bătea mingea pe un maidan reface drumul iniţiatic al unui bătrân aflat în căutarea tinereţii fără bătrâneţe. Iar în O găleată nouă de târg, magia se află în melanj cu un străvechi cult – cel al strigoilor. Însă, proza care ne-a atras atenţia în mod deosebit (prin subiect şi tehnică de realizare) este Bila magică.

Mergând la „obor” după cumpărături, Dinu – protagonistul povestirii – află de la o bătrână uitată de ani „povestea” unei bile magice. Ea a cumpărat-o de la un om „important şi cunoscut de toată lumea”, căruia îi murise fiica – cea mai dragă fiinţă. Când l-a cunoscut, femeia era tânără, iar el cu mult mai bătrân. Spunându-i-se că bila poate îndeplini trei dorinţe, deşi l-a iubit, femeia nu i-a oferit fostului proprietar al bilei magice izbăvirea. A cerut bogăţie, frumuseţe şi viaţă veşnică. După atâta amar de ani, femeia şi-a dat seama de marea ei greşală, încât îi cere curiosului potenţial cumpărător, pe un ton ferm: „Scapă-mă de povara lăcomiei mele şi trăieşte-ţi timpul tău.” (p. 44).

Femeia încearcă să câştige bună voinţa bărbatului, rezumându-i supliciile îndurate: „Vezi aceste cicatrice? Sunt urmele rănilor pe care mi le-am provocat dorind să mă sinucid (…) Încerc pentru a nu ştiu câta oară să mor de foame. Am peste cinci luni de când nu mănânc şi nu beau. Azi am simţit că dumneata mă vei salva.” (p. 44, 45).

Precupeaţa aproape că se invită acasă la Dinu şi, după ce pregăteşte un mic dejun frugal, e gata să încheie târgul: pentru că i-a înlesnit să mănânce, doreşte să-i dea bila magică, însă prima dorinţă a noului proprietar trebuie să o izbăvească de povara veşniciei. Îl atenţionează pe bărbat că ar fi bine să nu refuze, căci în curând va afla că e bolnav: „Şi vei dori să te vindeci sau să mori numai să scapi de durerile care te vor chinui îngrozitor. Atunci, vei avea nevoie de mine.” (p. 45). Prozatoarea ar fi putut sonda zona abisală a subconştientului protagonistului, când acesta, aflat la spital, spre a se interesa de soarta femeii care fusese accidentată de o maşină, după ce se aruncase în faţa ei, acesta are o subită stare d4e rău, imposibil de localizat. Aici era locul ca Ştefania Oproescu să facă din această proză scurtă una de analiză psihologică. Ea însă se mulţumeşte să pună pe seama personajului câteva întrebări retorice. Iar justificările acestuia – paradoxal – nu amplifică angoasa: „Dacă sunt cu adevărat bolnav? (…) Dacă moare, nu sunt bolnav. Dar dacă nu moare? (…) Ea poate moare acum la spital. Sunt atât de mulţi oameni pe stradă, că nu s-ar băga de seamă. Mâine altul. Sau eu. Şi tot mâine vor fi aici oameni, să cumpere pastă de dinţi. Printre ei, mă simt în siguranţă (…) Gândul acesta liniştitor dispare în singurătatea sumbră a garsonierei.” (p. 50).

Finalul este precipitat. Aflat în aşteptarea Ioanei (căreia îi propusese a se muta la el), Dinu se trezeşte la uşă cu bătrâna din talcioc. Venise spre a-i dovedi că nu minţise şi vrea acum să încheie târgul. Ţinând în mână bila magică, bărbatul doreşte ca aceasta să se distrugă. Urmăreşte cu înfrigurare, parcă hipnotizat, metamorfozările bilei, iar când ridică ochii, o vede pe Ioana. Aceasta nu scapă ocazia de a strecura câteva ironii la adresa iubitului: „Nu ştiam eu de ce m-ai ţinut atâta vreme departe (…) Te-ai plictisit de una, acum e bună alta (…) Am văzut-o, acum am văzut-o ieşind de la tine. Tinerică, nimic de zis, frumuşică… Dar dragă Dinule, nu te supăra, ai gusturi cam demodate…” (p. 55).Să mai spunem doar că repetarea verbului „a vedea” dă valoarea unei certitudini celor constatate de Ioana, încât mesajul comunicat de autoare este acela că magicul este perfect verosimil.

Prof. Dr. CONSTANTIN MIU

Antologia 55 de poeme, plămădită la Editura Modus P. H. din Reşiţa, poartă semnătura lui Octavian Doclin şi apare într-un moment aniversar, la 17 februarie 2005 poetul împlinind 55 de ani. Contabilizându-i cărţile scoase pe piaţa literară de la debutul editorial din 1979 şi până în acest moment, pot să afirm că puţini poeţi se pot mândri cu peste 20 de titluri în portofoliul lor literar, fapt ce îl situează printre autorii de seamă ai literaturii române contemporane. Octavian Doclin a biciuit cuvintele, făcându-le ca de fiecare dată să reflecte realităţi, conştient că numai aşa, prin cuvânt, fiinţa sa se împlineşte.
Coperta I a volumului reproduce Mărul cunoaşterii al lui Petru Comisarschi, fapt ce mă duce la gândul că Ada D. Cruceanu, (autoarea selecţiei textelor ce alcătuiesc volumul) a avut o bună intuiţie, antologia cuprinzând toate etapele creatoare ale autorului, de la debutul său până în acest moment: “Când primele secunde-ncărunţite se nasc din ceas încărunţit/ şi în mine se naşte din doruri acelaşi copil” (Elegii silvestre). Fiecare cuvânt ce intră în compoziţia poemele lui Octavian Doclin are o viaţă zbuciumată, întrucât în viziunea creatorului poartă o dublă povoară: spiritualizarea mediului redat, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, materializarea a tot ce e prea greu de imaginat, fără să scadă valoarea semnificaţiei lui, ci, din contră, ridicându-i emoţia şi înţelesul printr-o originalitate uneori ieşită din comun: “iar pasul pregătit fi-va pentru drumul Pustiului, / văile lui fără adieri blânde sau reci / (dar ce importanţă mai are o adiere atunci!) / le vei străbate cu ce ţi-a mai rămas: cu umbra mâinii tale.” (Neliniştea purpurei).
Dacă cititorul “muşcă” din “mărul cunoaşterii”, ste tentat a parcurge întreaga selecţie a volumului, are posibilitatea de a observa armonia dintre cuvinte, cu toate că antologia pusă-n discuţie cuprinde o lungă perioadă creatoare, în care însuşi autorul a suferit (biologic şi nu numai) transformări, implicându-se în paralel în viaţa cuvintelor, făcându-le să comunice: “…te voi zidi în inelul luminii / să-mi poţi povesti despre lucruri nemaivăzute: / cum focul divin al firii / aprinde lumina timpilor, / despre miraculoasa umbră care ni se scurge / printre degete / ca apa izvoarelor de sub munte, / despre înţelepciunea memoriei / care ţine ascunsă faţa nevăzută / a sufletelor noastre…” (Zidirea). Trebuie remarcată puterea şi contribuţia poetului de a da cuvintelor forme distincte, creând de fiecare dată alte stări tuturor din preajma sa: “Dacă vă-ncearcă teama c-al treilea ochi se-neacă, / şi că, fragedă, mâna va ezita uşor, / înveşmântaţi cuvântul în lacrima lui sacră / şi din cuvânt apare Poetu-n ajutor” (Poetul).
În lunga sa activitate literară poetul a fost în permanenţă preocupat de a descoperi marile taine ale scrisului, a urmărit destinul Poeziei încât la un moment dat s-a confundat cu Ea însăşi, parcurgând până în cele mai intime stări, de la declamarea publică a poemului, până când: “Poetul se retrage după zâmbetul său/ Vine moartea şi-l întreabă:/ Ce faci aici ?/ Nimic altceva,…” (Golf în retragere), sau: “…tocmai mă pregăteam să închei poemul acesta”. (Întâlnire nocturnă cu Gassenheimer, arhivarul şef, memoria lumii). Întreaga antologie stă sub semnul căutărilor, apelând la cuvinte de o simplitate izbitoare, încărcându-le cu emoţie proprie, dându-le o altă vibraţie, prezentând cititorului o nouă haină originală literelor ce alcătuiesc cuvintele poemelor sale: “La început a fost Cuvântul. / Lipit cu geana de prima literă / a ieşit în lumină Poetul. // Voi crea, singur, o altă lume, îşi spuse / mulţumit Poetul, în timp ce frământa, fericit şi viclean, / una câte una, în palmele lui, literele.” (În apărarea lui Esau).
Octavian Doclin, nu a tratat niciodată cu superficialitate poezia, dedicat o viaţă ei, cu harul şi acumulările imense de cultură dobândite, n-a întins pe covorul hârtiei albe la comandă versuri. El “…merge grăbit înainte / un singur trup - el şi hârtia / poema şi el / pe care le iubeşte ca pe propriul său trup” (Exod). Şi totuşi, precaut, bun meşter, are capacitatea de a-i da un efect stilistic cuvântului, încât: “…obişnuiesc poemul să vorbească numai / atunci când trebuie” (Un singur lucru). Limbajul poetic îmbracă diferite stări, inovând diferite forme, contribuind la întregul arsenal al poeziei moderne, nu uită un eventual conflict între generaţii, amintind tinerilor efortul ce trebuie depus pe altarul poetic: “Când au văzut cum pârga cuvintelor mici / dă-n floare bogată şi rodul va fi pe măsură // “cu durere vei naşte” îşi aminti poetul” (Complotul, naşterea).
Poetul reşiţean îşi croieşte poemele ca pe un “căput” dându-le forme, sensuri şi simboluri, scoţind de fiecare dată în valoare: “Cuvântul / în mare taină într-un miez de noapte” (Pseudofabula), contribuind la procesul schimbării vieţii cuvintelor, precum în aceste fragmente: “Toate cuvintele ştiute le-am revărsat în poem / dar poemul nu s-a umplut” (Deşertăciune); “A ieşit el în faţa cuvântului, / cu palma stângă întinsă, rostind doar atât:/ acesta este locul unde am ţinut ascunsă / imaginea reală, lucrată în filigran” (Praf şi pulbere).

“După citirea acestei cărţi”
(Doamne), îţi vei da seama că “facerea” poemului l-a făcut pe poetul Octavian Doclin să fie stăpân pe instrumentele sale, dovedind de fiecare dată că a avut puterea să pună între copertele cărţilor sale poeme bine apreciate de critică şi de publicul cititor. 
AUREL POP 

Cunoscut cititorului român pentru lucrările pertinente despre Eminescu, Bacovia, transmodernism şi nu numai, Theodor Codreanu scoate la Editura Opera Magna (Iaşi, 2007), volumul „Numere în labirint”: un jurnal discontinuu (v. şi Ioan Pintea) al lecturilor şi al formării sale ca om de cultură: „Acest op e oglinda formării unui intelectual român din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Însemnările sunt notaţii sporadice, unele hiperconcentrate, altele extinse, care s-au produs mai cu seamă în perioadele când nu eram antrenat în scrierea unor cărţi. Cu alte cuvinte, sunt gânduri ale discontinuităţii, de concediu, ca să zic aşa” („Predoslovie”, p. 5).

Notele publicate, purtând numere în locul datei precise, reprezintă „un scurt popas în labirinticul traseu al existenţei”: popas de lectură, de reflecţie pe marginea ei, de clarificare a unei etape, de punere în lumină a alteia. Flexibilitatea psihică şi intelectivă, ca şi efortul voliţional transpar din cele peste 300 de pagini ale volumului şi amintesc de un alt cărturar ambiţios, pentru care, de altfel, Theodor Codreanu manifestă simpatie şi dreaptă măsură, Titu Maiorescu. Din portretul criticului de la Huşi lipsesc încrâncenarea autodisciplinei, meticulozitatea transformată în obsesie şi precizia de ceas elveţian în împărţirea timpului personal între lecturi obligatorii, întâlniri mondene şi socializări autoimpuse, de care este plin jurnalul maiorescian. G. Călinescu (un critic venerat de Theodor Codreanu) afirmase, pe bună dreptate, despre jurnalul de tinereţe al lui Maiorescu: „Copilul e teribil de precoce. La 15 ani începe să-şi întocmească un jurnal, jurnal nu de tânăr cu viaţă interioară excesivă, ci de ambiţios care ţine să se înfrâne şi să se corecteze. Acolo îşi notează piesele de teatru văzute încă de la vârsta de 5 ani, la Sibiu, Bucureşti, Braşov, Viena şi pune note artiştilor cu un dogmatism de cronicar bătrân: rău, bine, excelent, excellentissime” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, p. 398).

Lui Theodor Codreanu îi lipseşte acel dogmatism precoce de care făcea vorbire Călinescu: cu greu ni l-am putea imagina drept un „bucher suficient şi inuman de serios”; dimpotrivă, citind paginile din 1964, constatăm o derută adolescentină în alegerea modelelor şi a traseelor. Copil provenit dintr-o familie nevoiaşă, crescut fără tată şi obligat să-şi câştige singur existenţa, TC găseste în lectură un sprijin, un prieten şi o modalitate de evadare dintr-o realitate meschină (cea a României în curs de construire a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”). Profesor suplinitor la Ogoeşti, el devine un fel de badea Cârţan al zonei, o bibliotecă sătească ambulantă, transportând căruţe cu cărţi mai mult pentru lectura proprie, decât în speranţa că-i va putea determina şi pe alţii să citească. În acea perioadă (tocmai se încheiase colectivizarea), satul vasluian încerca să-şi găsească un punct de sprijin, să se adapteze la noile realităţi şi grija faţă de şcoală, carte şi bibliotecă nu mai intra în preocupările lui. La 19 ani, pe lângă servituţile didactice, TC învaţă pentru examenele Facultăţii de Litere din Iaşi, are probleme de orientare / integrare într-un nou sistem politic, plus că mai trebuie să-şi clarifice opţiunile filosofice (o perioadă destul de lungă va oscila între materialism şi idealism, între evoluţionism şi creaţionism), precum şi pe cele artistice şi culturale. Dacă mai adăugăm şi tulburările de creştere, descoperirea erosului şi a legilor de integrare într-un grup social, avem un portret-robot al artistului la tinereţe: curios, avid de informaţii, cald, senzual, dar cu mişcările retractile ale unei mimosa pudica, sinistru uneori în prejudecăţi („inferioritatea intelectuală a femeii vine din nedesprinderea de mistic. De ce nu reuşeşte socialismul să scoată din femei credinţa?” - 99, p. 22) şi cu o mult prea mare bună-credinţă faţă de înţelepciunea cuprinsă în cărţi. Nu scapă de entuziasmul juvenil al multor scriitori romantici faţă de Napoleon Bonaparte şi, mai ales, faţă de Talleyrand („era o pocitanie căreia nici o femeie nu-i putea rezista” - 93) al cărui geniu pare să-l fascineze, altfel nu se explică acumularea notaţiilor din caietul anului 1964: „George Sand despre bătrânul diplomat parizian Talleyrand, în octombrie 1834, în Revue des deux mondes: Inima aceasta n-a simţit niciodată căldura unei fapte nobile; niciodată un gând cinstit n-a trecut prin acest cap neobosit. Acest om este o excepţie a naturii, un monstru atât de rar, încât, chiar dispreţuindu-l, omenirea îl contemplă totuşi cu o admiraţie stupidă” – (159). Probabil că Theodor Codreanu căuta în lecturile sale modele de politicieni care să se distanţeze de modelul comunist al omului nou, semianalfabet, umflat cu lozinci, scamator, corupt, pragmatic şi agresiv, una spunând şi alta gândind, în aşa fel încât viaţa de zi cu zi părea, în preajma lui, o interminabilă şedinţă de partid: „Şedinţele de partid, de sindicat etc. sunt forme diabolice de răpire a libertăţii individului. Dintr-o astfel de şedinţă, vorba lui Ştefan Apetrei, intri totdeauna bou şi ieşi vacă. Şi încă una stearpă!” (1121). Lecturile din această perioadă sunt, mai ales, din literatura rusă (spre lauda şi spre norocul său, tânărul este intuitiv şi nu-şi bate capul cu scriitorii de propagandă, ci merge direct la clasici: Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, chiar şi Gogol), judecând personajele după conformitatea cu realitatea şi nu cu un tipar uman preexistent (la arhetipuri TC va ajunge ceva mai târziu şi cu succes – v. şi „Transmodernismul”); în mod paradoxal, fascinaţia pentru Oblomov şi Nehliudov stă alături de cea pentru Hamlet şi Mateo Falcone (Shakespeare şi Mérimée sunt printre autorii preferaţi). Modelele contradictorii îl determină pe adolescent să noteze exasperat: „Sunt un aliaj de karamazovianism, de oblomovism, de hamletism, de caragialism, de hyperionism, într-o necurmată prefacere cameleonică. De aceea nu sunt nimic” (864). Trimiterile la autori şi cărţi din cele mai diverse perioade şi arii culturale demonstrează că nu se găsiseră încă reperele de lectură, că se citea cu aviditate, cam tot ce cădea la îndemână: literatură română şi universală, reviste, culegeri de maxime şi proverbe (Tagore este citat de nenumărate ori), pe scurt, că adolescentul se afla într-un labirint al cărţilor, din care a ieşit nevătămat graţie uriaşei puteri de sinteză, bunului-gust şi bunului-simţ: „La 16 ani mă credeam un geniu prigonit care mai târziu o să uimească lumea, înălţându-se chiar deasupra lui Eminescu. La 18 ani am decis deja că sunt un tânăr cu destul talent, iar acum, la 20, pierzând aceste preţioase false arme, găsesc mai practic să străbat pe jos drumul cunoaşterii şi al vieţii pentru a ajunge cândva la ceea ce am pierdut aşa de repede” (530).

Contactul cu literatura română începe cu lectura letopiseţelor (ca teoretician este preferat profesorul ieşean I. D. Lăudat), urmând apoi desfăşurarea cronologică la care manualele şi cursurile moderne au renunţat, în favoarea altor criterii de sinteză. Critica literară este împărţită parcimonios de viitorul membru al breslei: „Critici literari de primă clasă: G. Călinescu, M. Ralea, G. Ibrăileanu, T. Vianu, T. Maiorescu. Critici literari de a doua clasă: Gherea, E. Lovinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Paul Zarifopol, Vl. Streinu, Al. Dima, Const. Ciopraga. Critici literari de a treia clasă: Mihail Dragomirescu, G. Bogdan-Duică, P. V. Haneş, Silvian Iosifescu, Al. Piru, Paul Cornea, G. Ivaşcu, D. Micu, Eugen Simion, Matei Călinescu, Paul Georgescu, N. Manolescu, Al. Balaci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Şt. Cazimir. Critici literari de a patra clasă: N. I. Roman, G. C. Nicolescu, I. Vitner, M. Novicov, M. Gafiţa, G. Dimisianu, Aurel Martin, Dinu Pillat, Dimitrie Costea” (1111). Întâlnirea cu poezia modernă nu-i provoacă tânărului schimbări de metabolism: „11 Elegii de Nichita Stănescu. Carte dificilă, care trece de examenul logoreei” (793), poate pentru că nu se desprinsese încă de simbolismul minulescian: „Ion Minulescu – unul dintre cei mai subtili artişti români. O sensibilitate care uneori atinge geniul” (1305); când ai de ales între Dan Deşliu, Maria Banuş, Eugen Frunză & comp, toţi, toboşari ai vremurilor noi, şi literatura neaservită partidului, normal că Minulescu poate căpăta, prin comparaţie, atributele unei false genialităţi!

Prin 1968, după mărturiile celui care avea să devină critic literar, adică ceea ce a ironizat mai mult (v. 1455), are loc întâlnirea cu poezia lui George Bacovia, moment esenţial, când se plămădeşte, de fapt, viitoarea carte de succes, „Complexul Bacovia” : „Abia acum îl descopăr cu adevărat pe Bacovia. Posedă o uimitoare putere, tristeţea lui are densitatea melancoliei eminesciene, fără nimic mimetic. Semnul artei mari: tristeţea devine la Bacovia o chemare sfâşietoare a vieţii, o sete enormă de fericire care îndreaptă spre acel farmec depărtat şi aşteptat toată viaţa” (1783).

„Numere în labirint” reprezintă, pentru cititorul contemporan, o lectură din multe puncte de vedere instructivă, chiar fiind, aşa cum o descrie autorul ei, „antisistemică prin formă”; ea „s-ar putea să cuprindă un întreg sistem de gândire cu mize multiple, labirintice, trecând prin multidisciplinaritate, interdisciplinaritate şi păşind, finalmente, în transdisciplinaritate, în sensul ethosului transmodern al lui Ştefan Lupaşcu şi al lui Basarab Nicolescu” (Predoslovie).

VALERIA MANTA TĂICUŢU

« Previous PageNext Page »