Carte de mini poeme, în care metafora se simte la ea acasă aproape în fiecare vers. Într-o viziune specială, filosofică, Radu F Gurău – regizor de profesie, transformă cu uşurinţă universul într-o scenă de teatru. Actorii sunt pur şi simplu toţi “Fiii Universului” (Personajele). Condiţia existenţială este comunitatea şi totodată păstrarea echilibrului în univers. Sunt atribuite roluri principale, unul avându-l chiar autorul care trebuie să privească pentru a putea povesti. Însă, poetul sensibil din fire, nu poate privi nepăsător, ci trăieşte totul la intensitate maximă: “Şi EUL MEU care trăieşte / şi moare în fiecare clipă, / pe valul VEŞNICIEI” (Personajele). Un alt rol principal îl are omul. Prin natura superioară cu care l-a înzestrat divinitatea, omul se face responsabil de păstrarea echilibrului în univers. Însă, în actuala perioadă denumită cea a vitezei, există oameni care nu au răbdare să cugete la cele ce au de făcut şi se lasă duşi de val, asemenea unei meduze. Superficialitatea cu care sunt tratate problemele, duce uneori la dezechilibrul universului: «Bărbierit de vânt / Infinitul obosit / Devine falit» (Clipe deocheate). Şi fără a fi măcar un pic îngrijoraţi, cei ce au contribuit la producerea dezechilibrului îşi fac bagajele şi se mută în alt loc, unde le este bine pentru moment. Şi tot aşa, migrează pe te-miri-unde pierzându-şi identitatea, asemenea unei meduze care a apărut cândva, de undeva din imensitatea oceanului: «Păsări migratoare / fără rădăcină / Cântec vinovat» (Migraţii acrobatice).

Păcatul sau îndepărtarea de divinitate sunt principale motive de chiar pieire a universului: «Clipă tăcută în ceaţă / soare fără dimineaţă / Prinţul uitat de iubire» (Lacrima de rouă). Recunoaşterea păcatului, revenirea la credinţă, înseamnă revenirea la viaţă a întregului univers: «Inima ce bate / În lacrima de rouă / învie universul pustiu» (Destinul clipei); «În zori la orizont / zburdă lumina / uitată de noi în cer» (Zboruri uitate); «Ploaie măruntă / Clipă căruntă / Destinul la nuntă» (Destinul clipei). >>>>

Debutând de timpuriu (a fost descoperit, în anii 70, ca elev – era atunci sfios şi neajutorat în treburile lumeşti, vivant însă şi inspirat – de  venerabilul Gherghinescu Vania, scriitorul emblematic al Braşovului, şi ocrotit sub aripa villonescului George Boitor), Ion Stanciu nu tipăreşte totuşi, până la pasul în vârsta a doua, ca om la casa lui, tată de copii şi profesor de Filosofie la Buzău, mai mult de trei volume, între care doar două cărţi de poezie, e drept că prima, Despre uimire (Editura Cartea Românească, 1975), va fi premiată de Uniunea Scriitorilor, cea de a doua (Fiinţa concretă) urmându-i destul de repede, în 1979. Apoi poetul a tăcut mai mult de două decenii, până la eseul amplu, Mihai Eminescu. Un sistem de filosofie politică românească (Editura Rafet, 2000). Despre lirica lui Ion Stanciu s-au exprimat, în epocă, de regulă laudativ, poeţii Dinu Flămând şi Petru M.Haş, criticii N. Steinhardt, Laurenţiu Ulici, N.Ciobanu i-au dedicat cuvinte de apreciere în reviste şi în culegeri de cronici. Astfel, i se vor remarca vecinătatea cu esenţele („În jurul muntelui şi-au aşezat tabăra lor sobră esenţele…”), apelul la „luciditatea conştiinţei poetice”, salvarea, în „poeme de o tăietură modernă”, a unor teme „aparent desuete” (Petru M.Haş), „o poezie inteligentă, de subtilă sensibilitate, poezie de poet cultivat” (Dinu Flămând), „uimirea adolescentină” sublimată „în act conştient de contemplare şi meditaţie” (N.Ciobanu), „graţiile unui câmpenesc discret şi cu toate fulgerele unei viziuni dionisiace şi nefăţarnice a lumii” (N.Steinhardt), în fine, Ion Stanciu, scrie Laurenţiu Ulici în Prima Verba I (1978), e „o mare promisiune a generaţiei tinere”. La rându-mi, observam, în revista „Astra” din noiembrie 1979, „percepţia originarului”,”telurismul gros şi expresia biruitoare, alimentate de un crez neclinitit în forţa generatoare şi în principiul de fecunditate absolută a naturii”, considerând Despre uimire drept un „imn al nesfârşirii”. >>>>

Când rosteşti cuvântul univers, gândul te duce la ceva infinit, nemărginit, dincolo de timp şi de spaţiu.

O fărâmă de Univers există în fiecare om, în fiecare viaţă. Omul este o lume. O lume de cercetat, de câştigat, de luat în stăpânire. Câţi oameni populează o carte? O felie de univers poţi găsi într-o filă. Într-o frază, într-un vers, într-un cuvânt, într-un om, într-un atom. De ce nu şi într-un rondel?

Un autor spunea că dacă iubeşti lumea basmului eşti mai bogat, cel puţin cu o lume. Cât ne-am îmbogăţit noi, citind, un noian de cărţi într-o jumătate de viaţă? Cealaltă jumătate trăind-o rememorând lumea văzută într-o mie de oglinzi reflectorizante, prin ochii cuvintelor pe care le-am parcurs? Ochi şi cuvinte scrijelate subtil pe meninge.

Cu ce ne vom alege din acest tezaur zăvorât, ori dimpotrivă, pus la îndemână celor dispuşi să-l ia în posesie?

Cu o infinitate de imagini color, cerându-şi dreptul la reînviere.

O carte – o lume. O mie de cărţi – un univers. Fragmentat, alcătuit. Clădit cu minuţie.

Un astfel de univers ni se deschide generos, cu farmecul dând pe dinafară, răsfoind filele acestui volum rarissim în speţă, în care, adepţii formei fixe în lirică şi nu numai, pot descoperi adevărate delicii.

Magistral construit pe scheletul rondelului clasic, volumul reprezintă o demonstraţie de virtuozitate în care capelmaistrul şi dirijorul fac corp comun cu ansamblul orchestrei şi al soliştilor, pentru ca melodia să curgă armonios, spre înălţimile de invidiat ale Olimpului, acolo unde doar zeii se îmbată cu miresmele tari ale frumuseţii desăvârşite şi unde absinthul este nelipsit.

Aceste cuvinte nu se vor a fi doar o cronică de întâmpinare, ci şi un salut călduros şi plin de reverenţă pentru poetul şi omul care, trecând peste surzenia, orbirea şi muţenia cotidiană, oferă o şansă Poeziei – această Regină zdrenţe, să dăinuie.

Gestul său e aidoma unui salt săvârşit de la trapez, fără plasă. Dar cum poetul e prin definiţie un străvisător, se angajează plenar în acest zbor şi ţinând respiraţia lumii în palmă, ne poartă cu el spre marile înălţimi ale munţilor cereşti, acolo unde fluxul umbrelor nu ajunge.

Mergând pe structura antică a coriambului, în care piciorul de vers de patru silabe este format dintr-un troheu şi un iamb, dar brodând artizanal pe o nouă alesătură, cea a rondelului (specie a poeziei lirice cu formă fixă având l3 sau l4 versuri repartizate în trei strofe în care primul vers este identic cu al 7-lea şi al l3-lea, iar al 2-lea, cu al patrulea şi cu ultimul vers), Paul Sân-Petru valsează ritmic, obţinând un motiv decorativ colorat de arta măiastră a cuvântului, având ca determinant – muzicalitatea iar ca semnificant – ideea creaţiei în general şi a creatorului în special. >>>>

Melania Cuc, prozatoare de excepţie, unicat, aşa cum fiecare scriitor ar trebui să fie, îmbină în mod spectaculos realul cu fantasticul.

La început ai crede că scriitoarea Melania Cuc trebuie doar să pocnească din degete şi ideile îi vor cădea cu slugărnicie la picioare. Aceasta fiindcă domnia sa deţine măiestria de a trece cu rapiditate de la un tablou la altul, menţinând totodată curiozitatea cititorului pentru esenţial.

Când spun despre proza Melaniei Cuc că este o îmbinare a realului cu imaginarul, nu mă refer la o fantasmagorie, ci la un imaginar bazat pe o conoaştere temeinică, prin studiu, a fenomenelor divine. Subtil, prin proza sa autoarea face trimitere adesea la Biblie – Cartea Cărţilor – chiar de la primul capitol intitulat “Facerea Lumii”, când Dumnezeu L-a creat pe Om după chipul şi asemănarea Sa, L-a înzestrat cu diverse calităţi, dar L-a şi investit cu puterea de a stăpâni toate fiinţele pământului. Stăpânirea se va face prin superioritatea gândirii, prin înţelepciune. Ne-o demonstrează cu prisosinţă unul dintre personaje denumit Mutu, persoană respinsă de societate datorită urâţeniei trupeşti, dar şi datorită faptului că nu poate vorbi. Mutu, însă, deţine înţelepciunea ca dintr-o haită de lupi să facă animale supuse, alături de care îşi va duce existenţa, chiar dacă Dumnezeu a sortit ca omul să trăiască în comunitate şi să se iubească unul pe altul. >>>>

Cronicarii secolului al  XVII-lea au promovat ideea originii romane (latină)a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această visiune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi. (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 85).

Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă, insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind”cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei deD. Cantemir”).

In a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca”cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului”(Lucian Blaga, Şcoala ardeleană-latinistă, în Vremea, nr. 726 , din 28 XI, 1973, p. 7), iar B. P. Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica(1926)încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin. (Gândirea, I, 1921, nr. 10, p. 181-182, studiul este reprodus în Ceasornicul de nisip, 1973, p. 47-50). In Isvoade(1972, p. 17o)Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Insă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile. Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L. Blaga, Iyvoade, 1972, p. 17o). >>>>

„Doamne, mi-ai pus în mâini toate minunile/ Cu care să-mi mângâi deşertăciunile,/ Mi-ai dat suflet şi minte şi ochi văzător/ Să m-apropii de oameni, de sufletul lor,/ Mi-ai pus în paharul cu vin har ceresc/ Să crească luceferi pe unde păşesc…“ Iar eu, furat de aceste minunate versuri aş fi vrut să nu mă mai opresc… Poate în scurta mea fulguraţie critică, voi continua poemul din care tocmai am citat.

După aproape două decenii de tăcere editorială, poetul Alexandru Priboieni revine în atenţia cititorilor, realizând – la masa de vânt – o poezie doldora de formele infinite ale vieţii – şi interogaţiile ei –, dar, oricare ar fi tema acestor poeme, rămâne vizibil expresia unei gândiri elevate şi a unei sensibilităţi ce pune în lumină vibraţiile inefabile ale sufletului. În acest sens, relaţia cu transcendentul este – aproape – obsesivă, cu semnificaţie frecventă într-o conotaţie de maximă tensiune semantică.

„Mi-ai spus multe lucruri, iar eu te-m crezut/ Pe cuvânt de la bun început/ N-am pus nici o nervură din mantia ta la-ndoială/ Şi nu ţi-am cerut socoteală/ Decât atunci când cuţitul îmi pătrunse în coaste,/ La masa Domniilor Voastre;/ Dar eu, muritorul şi fericitul şi nefericitul,/ Arunc peste haos aprins chibritul./ Să ardă, să se zvârcolească în flăcări albastre/ Tot zaţul mâhnirilor noastre,/ Să rămânem ca lacrima, ca paharul, ca bobul de strugure,/ Ca soarele strâns într-un mugur,/ Ca pruncul din leagăn, ca Maica cea Sfântă,/ Care leagănă soarele, care-l cântă.“ (pag. 79). >>>>

La Editura Carpathia Press-2008 a apărut primul volum dintr-un serial,intitulat Neamul întemeietor al lui Băsărabă de Nicolae N.Tomoniu,ce conţine Comentarii critice la cartea “Thocomerius-Negru Vodă de Neagu Djuvara,Neamul lui Băsărabă şi “lupta de claă”!-aspecte psihologice şi aspecte logice.

Nicolae N.Tomoniu este cercetător al istoriografiei locale,jurnalist,un mare promotor,remarcat de specialişii din domeniu,care ,prin lucrările sale ,promovează şi reconsideră regionalismul creator.În acest sens concepând studii despre Nicodim de la Tismana,dar şi despre exegeza acestui reprezentant al isihasmului de Renaştere românească,cum îl recomandă pe ultima copertă Artur Silvestri.

Înainte de a intra în subiectul acestui interesan volum doresc să subliniez că volumul de faţă apare în Colecţia “Primul cuvânt”în cadrul unui program ARP Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care se exprimă;ea este iniţiată,îngrijită şi finanţată de Artur Silvestri.

Prezenta carte sfredeleşte adâncurile ,uneori incerte,ale unor presupuse adevăruri ce se folosesc de ideologii care denaturează şi descurajează istoria neamului.În contradicţie cu documentele certe ale istoriei noastre verificabilă şi al tradiţiilor cuprinse de aceasta.

Cartea este structurată în şase capitole,inclusiv ,Note,Anexe ce cuprind Păreri şi ultimele noutăţi,Arborele genealogic al Basarabilor până la Mircea cel Bătrân,nepotul cuviosului Nicodim de la Tismana,Anexa 3.Arbore Radu Negru,Anexa 4.Arbore Litovoi,cumnatul lui Tihomir,după Ana,Anexa 5.Arbore Tihomir,tatăl lui Basarab,fiul lui Constantin Tiş,Anexa 6.Arbore Basarab,Anexa 7.Arbore Ana,fiica lui Bărbat,mătuşa lui Basarab 1 şi postfaţa Apologetul contemporan al Tismanei de Artur Silvestri. >>>>

Vreau să vă spun că am trăit o aventură absolut surprinzătoare cu doamna Lucia Olaru Nenati! Citind această carte! E o carte care pe mine m-a entuziasmat din foarte multe puncte de vedere. Primul a fost acela că dsa explorează un orizont de cultură unde avioanele care zboară la mare înălţime nu au acces. Dar la acest nivel de cultură care constituie de fapt baza culturii naţionale pe care se sprijină toate coloanele, puţină lume se încumetă să pornească în explorare. In primul rând din considerentul că acesta ar fi un subiect minor. Dar aceste subiecte sunt foarte importante căci, de fapt, nu ştim foarte bine ce s-a întâmplat în întreaga ţară la acest nivel.
Doamna Lucia Olaru Nenati a purces la o asemenea investigaţie care am înţeles că a durat vreo trei decenii. Pe unde a trecut a cercetat tot şi e greu de crezut că, mergând pe urmele sale vom mai putea găsi prea multe informaţii. Le-a luat de peste tot, le-a pus în cartea sa şi le-a dat semnificaţie.
De fapt, eu vorbesc de o carte şi parcă mă jenez spunând vis-a vis de această lucrare cuvântul „carte”. Noi înţelegem azi, din păcate, prin cuvântul „carte” şi ceea ce a făcut XY care a umplut vitrinele cu maculatură. In cazul acestei lucrări, Arcade septentrionale, este vorba despre o lucrare strict academică, o lucrare pe care orice institut de cercetare ar fi mândru să şi-o poată revendica.
S-a întâmplat că acest subiect de la Botoşani să se conjuge foarte bine cu o personalitate de o factură deosebită, de o dârzenie, de o tenacitate ieşită din comun, de o perseverenţă pe care eu nu am mai întâlnit-o. Este imposibil ca, oricât ai fi de strâns cu anume repere bibliografice să nu i-l pui la dispoziţie dacă doamna Lucia vine să ţi-l ceară. Pe alţii îi poţi păcăli dar pe dânsa nu! Este exact ceea ce-i trebuie unui cercetător. Dumneaei a avut deci ştiinţa aceasta de-a aduna materialul, de a-l clasifica, a-l sorta, a-l prelucra şi apoi de a-l articula într-o astfel de lucrare atât de bine structurată. >>>>

O surpriză plăcută ne-a produs volumul de poeme semnat de Ariadna Petri, intitulat “Cuvintele luminii” (bilingv român-englez), Editura “Paralela 45”, 2005, cu un “Argument” de Laurian Stănchescu şi o “Postfaţă” de Varujan Vosganian.

Tânăra poetă îşi găseşte universul în creaţia fiecărei Creaţii, deoarece în cuvântul visat sălăşluieşte fiinţa doritoare să iasă la lumină şi să retrăiască în Cuvântul propriu, care se autoîntrupează în metaforă: “apoi se roteau deasupra fiecărei secunde / şi năşteau / litere // doar apusul zi de zi / rămâne păsărilor / născătoare de litere” (“Cântec de păsări”). Poeziile se remarcă prin substanţa narativităţii şi prin expresia concentrată a discursului, în fine, printr-un ermetism al imaginilor bine dozat, provenit din candoarea autoarei, dar mai ales, din condensarea la maximum a sintaxei: “picătura galaxiei chinezeşti mă înfinge departe / cum vreţi să fug cu mii de poezii la mâini, / care nu se deschid decât cu iarba fiarei” (“Incandescenţă”). Poemele sunt dense, omogene, comunicând o tensiune egală, fără monotonie totuşi. Flacăra care ţine poemul treaz, cu antenele toate în alertă, este aventura biografică, provenită din imaginaţia inocenţei: “genunchiul tău, / încă mă mai înalţă cu capul plecat, tânjind spre apus / gura ta / s-a răzvrătit acum spre sânul meu nemaicunoscut // un cuvânt îmi ajunge lung de o geană” (“Cuibul de lebede”). >>>>

Volumul recent apărut la Editura Printeuro Ploieşti, intitulat „Runele cocorilor” pune în lumină, aşa cum mărturiseşte autoarea, „un anotimp al spiritului, desprins din rune de cocori, înalţă simboluri spre decriptarea unui dialog permanent”- cu sine însăşi şi cu semenii săi. Poeta îşi revendică singurătatea, nu numai ca stare fizică dar, îndeobşte, ca stare de spirit. Ca un ecou răsfrânt al acestei singurătăţi nevoite, adâncul de sine capătă forma semnului de întrebare.

Lumini de toamnă, singurătăţi ostenite, lacrimi peste timp şi golul iluminat de Duh al absenţei prefăcută-n Cuvânt, în rost, în devenire. Cascadele urcă lăuntric pe falezele-n alb şi iscă tăceri neliniştite. Şi peste toate, o adiere de liliac târziu în amurgul ancorat în regretele zilei. Iată cum împlinirea, „ născută-ntr-o clipă de adevăr sfânt şi feeric” – se transformă în frumuseţe eternă.”

A şti să înveşniceşti clipa, înseamnă a şti să învingi umbra vieţii, dorinţele istovite, lacrimile gata-mbrăcate de drum, umerii dezgoliţi ai singurătăţii şi a te smulge din ancorele timpului, înălţându-te după spiralele Căii Lactee răsfrântă-ntr-un Cer de cuvinte.

Cu un ochi pineal să priveşti urmele timpului rănit şi frânt în dumicaţi de-anotimp, construiţi pe furate, spintecaţi rând pe rând şi daţi păsărilor de pradă.

Durerea cântăreşte cât un început de sfârşit, pe când întunericul inert strânge cât un „imperiu de ger” iar capătul d e drum „creşte prin trup/Nicăieri”. Cerul desferecat despică timpul dintre astăzi şi mâine. În lumina crepusculară de toamnă, „din toate colţurile/din toate vârstele,/ din toate întrebările/ singurătatea striveşte.” Doar cerul mai scutură „lacrimi de piatră/ pe drumul uitării.” (Lacrimi).

Regretele târzii sunt „bucăţi de suflet” – ca nişte viori desfrunzite. Şi totuşi, peste lacrima zilei de ieri , răsar cuvinte din stelele dimineţii.

Câte anotimpuri agăţate de cercevelele minţii! Până şi florile pun întrebări, în timp ce cuvintele, neputincioase, „scriu pe asfalt/tăceri refuzate”. >>>>