Un poet sedus de himera clasicităţii este Nicolae Costea Teleajen în volumul”Orologiul toamnelor”,(103 pasteluri),Editura Printeuro,Ploieşti,2006.

Autor a numeroase volume de poezii,proză şi monografie,Nicolae Costea Teleajen este un poet puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane,preferând experienţa predecesorilor,vizibilă nu atât în substanţa viziunii,cât în prozodia incantatorie,cizelată,aproape narcisiacă:”Colindă în vie drumul de sânge/Cu lungi tremurări în asfinţituri/Prin ochiul de frunze care răsfrânge/Drumuri de toamne în infinituri”.(Cântec).

O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impinge această poezie către discursul muzical în care par a fi strâns cele mai incitante ritmuri.Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice,un act de exorcism:”Ai rămas în inimi acea veste/Noapte de stele,vorbă-n poveste,/Glasul iubirii ce urcă hain/Treptele sorţii cu chip de strein.”(Toamnei).

Pastelurile sunt un pretext de a evidenţia trăirile eului în toamna vieţii,dar şi în anotimpul acesta:”Zi de septembrie,coclit/In dorul frunzelor de vis/Prin zeci de drumuri răscolit/În vânturi care bat pieziş;”(Rodul toamnei).

Pentru poet toamna este anotimpul roadelor ”şi un ochi de zare în ploaia sfântă”.Există o înclinaţie spre melancolia optimist/romantică,spre imageria pastelată,uneori fantastă,ceremonioasă,familiară:”Lumina trece din struguri/Prin ochii adânci,în priviri:/Toamna îşi arde pe ruguri/Un dor care creşte-n iubiri.”(Iubiri).

Anotimpul toamnei este privit şi trăit ca o împlinire a vieţii,existenţială în toate ipostazele şi din toate unghiurile.Ea se constituie într-un tablou policrom,care devine”fiinţa”ce doreşte să evadeze din ramele impuse de”pictorul”-poet. >>>Al. Florin Ţene>>>

Era prin 1965 când l-am cunoscut pe marele gânditor. Monologa, rar de se mai auzea câte o replică. E Ţuţea, mi-a spus scriitorul Mihai Neagu Basarab, student încă la Medicină, fiul doctorului Neagu, un reputat specialist, cunoştinţă mai veche a maestrului. Aveam să aflu mai multe despre Petre Ţuţea de la Oscar Lemnaru (Holtzman) cu care ne-am întâlnit, eu şi Adrian Boeru, la o masă pe terasa de la “Lido”, lângă piscina cu valuri artificiale. Lemnaru, boem irecuperabil, dedat retoricii fugoase şi sclipitoare de cafenea, unde omul era năucitor, tăind cu ironii şi paradoxuri orişice agresiune; sau, încă, înfruntându-te cu anecdote bine piperate. Spusele lui le-a luat pustia, câte vor fi rămas, câte să mai rămână ? Omul s-a cheltuit totuşi în tihnă şi într-un fel de împăcare; la bătrâneţe a rămas solitar, un izolat. Era spinozian şi se vorbea între tăinuitorii de la “Nestor” ori de la “Turn”, că scrie o Logică. Lui Petre Ţuţea îi era – destul de ciudat, căci fusese evreu – prieten şi devot. Ţuţea ar fi fost, zicea el, adevăratul lider al extraordinarei lor generaţii, nu Mircea Eliade, e un geniu vivant, tangibil (ceea ce va admite mai târziu şi Emil Cioran, cum se ştie). I-a făcut atunci lui Petrache (care nu ducea defel lipsă de “portrete” faimoase) o eminentă caracterizare, de stil platonician (aprecia Ţuţea): un zeu perfid îi şopteşte adevărul la ureche şi el, gânditorul risipitor, îl împarte în vântul care bate şi duce. L-am zărit apoi pe Lemnaru după moartea unui prieten bun, colonelul Borneanu, şi el comesean la acele strălucite simposioane: era acum ca o pasăre împuşcată (în aripi mai fusese el găurit), cu ciocul lung căzut în pene, cu ochii privind înăuntru, într-un gol ce se căsca acolo şi necontenit se lăţea. Am simţit că se stinge.

Ce a fost Petre Ţuţea, m-am întrebat şi în cartea din 1995, Pariul cu legenda: mărturisitor, sfătuitor, îndrumător de spirite ? Lehrer, sau Tsadiq-ul acela al lui Martin Buber; asistentul spiritual, cel ce ne învaţă sensul duhului după scânteile divine ? I s-a zis filosof, gânditor, deşi, practic, el s-a dorit legiuitor şi a fost şi înalt funcţionar de stat, demnitar, adăugând însă îndeletnicirii birocratice, ca şi Mircea Vulcănescu, eminenţa conştiinţei teoretice. La senectute, după suferinţa anilor lungi de temniţă, pe chipul şi în cuprinsul gândului său părea să fi coborât harul proorocesc (kerigma), te duceai la el ca spre a afla vestirile şi îndreptarea. Giovanni Papini ne spune undeva ce este proorocul: nu e filosof, căci nu-i pasă de substanţa şi alcătuirea universului, ce dacă e această substanţă o vădire a focului, a apei etc.? >>>A.I. Brumaru>>>

Poet ce vine din lumea arhaicelor balade , dar aduse în contextul modernităţii, având o încărcătură ideatică originală şi personală, este Şerban Codrin cu al său volum (la propriu) monumental, dar”şi la figurat”(Ion Roşioru), cu un titlu original Baladierul, amintind de Petrarca, apărut la editura Helis, Slobozia, 2007.

Volumul se deschide cu o baladă, profesiune de credinţă, închinată maestrului care ocean îmi eşti, şi cer mărinimos, în timp ce maestru radiază ca un altar.

Poetul scrie în stil clasic, în majoritatea cazurilor , cu rimă încrucişată, desfăşurând un univers liric ondulator cu lungi acumulări de detali, în viziuni ce dizolvă realitatea din pasta istoriei, dar, şi din prezentul vâscos:Sclipici de briliante, ireal/Vibrând pe margarete-ncoronate, /Extatice garoafe, crini royali/de nouăzeci şi nouă de carate, /Presimt în fastuasa revărsare/Şi neastâmpăr peste trotuare/Cum bântuie din cer în văgăuni/Şi curg de-a rostogolul pe imperii, /Curg hăituiţi călare de-un nebun, /Curg demonii din marile Siberii. (Balada când viforul călare pe dragoni sălbatici bântuie coclauri). Incă de la prima baladă autorul ne fixează intenţioa sa şi scenariul pe care îl doreşte să-l desfăşoare în cele ce urmează. Observaţia se amplifică până la percepţia realităţii ca halucinaţie, iar din felul acesta precipitat de a trăi fenomenele şi a privi lucrurile ţâşneşte brusc o stare paradoxală de natura revelaţiei:Jos, într-un târg de lene, dobrogean, /Cu felinaru-n creştet, idiot/Luna-ntărâtă, goală sub capot, /Butoaiele cu apă la burlan. /O fată pritoceşte prăjituri/Cu praf de nuci în sucul purulent/Şi-mbălsămează cerul spre-Orient. (50). Plonjonul în mitologia biblică, uneori cu un scenariu burlesc, îl face pe poet să descopere abuzuri de utopii fără greşeală, iar ironia fină emanată de baladă îl conduce pe cititor să perceapă o stare paradoxală de natura revelaţiei:Chiar Domnul în obsesiile Sale/ Îşi face socoteli câte păcate-a/Plantat cu fast livezi ideale, /Din plin să Le deguste voluptatea. (Balada fericiţilor Adam şi Eva în grădina desfătărilor). >>>Al. Florin Ţene>>>

“Undeva într-o altă lumină/ creanga se scutură deloc melodioasă/ Fiinţele au zburat lucrurile-au zburat-dincolo de şerpeasca/ bătaie de aripi a nimicului/ cine îşi sună/ încălţările de iarnă?” E un fragment din poemul “Despo-dobirea” în care Marian Drăghici meditează liric sesizând condiţia esenţialmente spirituală şi subsidiar-afectivă.

Metaforele funcţionează după un cod personal fiind, de fapt, şi de drept, reverberaţii imaginabile ale unei lumi abstracte ori ale unei paralumi, elibe-rate de greutatea materiei. Fiorul e prezent insistent şi ilustrează adâncimea interiorităţii asumatoare: “Tot aşteptând un semn ceresc (aprind pipa acum)/ într-un negru pământ, cu sfială/ am sădit roza mentală./ Tot aşteptând un semn ceresc (aprind pipa acum, dau să intru în casă)/ liber de toate şi egal/ mi-am întors privirea înăuntru, spre/ soarele prenatal. Acolo lumea e un declin, o picătură deasupra/ mării secătuite - apoi nimeni/ nimic. Cerul cu stele dedesubt Cassiopeia în anii tineri, departe-/ ochi de fiară se holbau în cartea ta/ sau zăpada fierbinte a îmbrăţişării prin moarte?/ şi eu ca orbul sigur că da/ dintr-un negru pământ petală cu petală/ am cules roza mentală (chiar eu sunt/acel negru/ pământ)” (pag.42)

Misterul substituirii nu este numai ceremonialul întru extatica participare a subiectivităţii dinspre spirit spre orizontul solitudinii: “(chiar eu sunt/acel negru/ pământ)”. Latura motivării - fie reflexivă, fie meditativă în mai toate poemele marca: Marian Drăghici, vădeşte o maximă stilizare în care gândul îşi îngăduie a fi ludic - deci a se “juca” tulburător cu “orgoliul” unei pu-teri aproape necunoscute. Arta poetică pare a fi aici o hermeneutică subtilă pe seama unui “corpus” psihologic, dar şi o meneutică înlăuntrul unei confesiuni. Bunăoară, exerciţiul conceptual se manifestă în inima simbolurilor în care tensiunea persuasivităţii creşte analogic, defi-nind identitatea harului poetic al autorului. >>>Victor Sterom>>>

Marin Ifrim a înaintat în literatura română energic şi inteligent ca un alpinist înzestrat nu numai cu muşchi , ci şi cu har. Piesele din Gloria locală , antologie apărută în 2007, apreciată ca cea mai bună carte de poezie a unui autor buzoian în cadrul acţiunii Primăvara poeţilor, arată că a schimbat de la debutul din 1986 semnul artistic – frenezia – care îl îndemna spre consumarea triumfătoare de sine. În 1990, când era încă socotit copilul teribil al poeziei buzoiene, M. I. se legitima ca un baconskian îndrăgostit de nostalgii şi viziuni solipsiste arcuite frumos spre sat şi oraş. Acum el împinge în prim-plan decepţia vieţii şi eşecul artei, punând la cale de fiecare dată un mic spectacol pentru intimidarea solemnităţii. Deficitul de împlinire prin creaţie are, în acest fel, proiecţii patetice şi aspiraţiile rămân mereu fără răspuns. În Alfabet de tranziţie (1995), ca şi în Fotografii cu cântec (2001), stanţele au o tăietură fericită, poetul nu mai e pus pe harţă. Sufletul acestui inadaptabil în care se trezeşte când şi când copilul e locul unde s-a cuibărit un porumbel. Triumful curentului marin îl constituie Suprafaţa lucrurilor (2004) în care fiecare piesă are cel puţin un grăunte de frumos şi de inedit poetic, precum şi Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru (2006) în care îşi estetizează imaginile mai mult, coborând asupra lor umbre grele, existenţiale.

Ca publicist, M.I. luptă pentru a impune o morală în cultură. El militează şi în favoarea unei funcţii sociale a literaturii, cu fenomenele ei văzute şi nevăzute. Lupta lui este zadarnică? Desigur că e în zadar, orice scriitor ştie asta, dar el continuă să se afle în prima linie. A scrie pamflete ca să pui lucrurile la punct e ca şi cum ai intra în debitul de tutun ca să te laşi de fumat. La ce bun să-ţi baţi capul cu etica, oricum ne ducem de râpă, îşi spun unii. Nu trăieşti atât de mult ca să afli dacă îi pasă cuiva, îşi zic ceilalţi. Cu toate astea, scriitorul nu vrea să pună stavilă conştiinţei, chiar dacă sorţii de izbândă ai luptei sale nu înseamnă mai mult decât flacăra unui băţ de chibrit în iad. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

O poetă cucerită de himera poeziei clasice este Antonia Bodea în volumul de poezii ”Bunavestire”, Editura ”Eurograph”, Cluj-Napoca, 2007, în care percepem o sensibilitate a eului care este un receptor “Ocrotit între cer şi Pământ”, iar cuvântul”sfântă suflare în tainic veşmânt.”

Volumul abundă în broderii lirice pe tema relaţiei poetă-mediul înconjurător,unde descoperim o bună doză de ingenuitate şi fervoare.Poeta jubilează în faţa primăverii,printr-o candoare adolescentină,şi al freamătului naturii:”In umbra casei,în april/Pe un răzor de păpădie/Un şir de cătăniţe-nscriu/Cea mai ştiută geometrie.”(Bună vestire).

E mult joc în această lirică,înţeles întotdeauna ca o expresie jovială a imaginaţiei conjugată cu trăirile autentice,şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice:ritm ludic,precum în “Horele”argheziene,miniaturism domestic,atunci când închipuirea poetei nu explodează odată cu trăirea sa:”Prin tine…primeşte contur/Mireasma ta cădelniţează clipa,/Solstiţii măsoară milenii prin jur…/Visul şi-a risipit aripa.”(Despre tine).O anume religiozitate se desprinde din versuri,subtil divinitatea este evocată “Discret ca taina unei rugăciuni.”

Descoperim câteva inadvertenţe ale rimei,dar fluiditatea poemelor acoperă acest neajuns.Antonia Bodea rememorează,cu aceaşi vibraţie sufletească,dar mai apăsat liric,clipele trăite în natură,altar al cerului ce”Ingemănează psaltic bucurii”,îndulcite de efuziunile rugăciunii:”Discret ca taina unei rugăciuni/În mângâieri de caldă ocrotire/Inaripat ca-n basmul cu minuni/Ca o împărtăşanie spre izbăvire.” >>>Al. Florin Ţene>>>

Dorindu-se un roman (?) al singurătăţii, dar şi un omagiu Mariei de Mangop, Acoperământul scriitoarei Constanţa Marcu respiră din atmosfera apăsătoare a unei experienţe matrimoniale strivite de vanitate, orgoliu şi mândrie fără zenit.

Din nefericire pentru destinul ei ce se promitea cald, binecuvântat de pace interioară, Doamna Moldovei a venit alături de Voievod total nepregătită. Sunt femei ce răscolesc secolele să afle „acoperământ” potrivit sufletului. Mariei de Mangop i-a aşezat Dumnezeu la picioare o comoară a cărei strălucire era mai aproape decât raza răsfrântă spre lume a ochiului ei. Căsătoria cu Voievodul Ştefan necesita o pregătire, o educaţie specială, aşa cum îndeobşte s-ar cuveni celor care se căsătoresc cu bărbaţi aleşi din vulcanicul neam moldav. Maria de Mangop - cruduţă, abia despărţită de Mirula - şi-a etalat, cu naivitate, un orgoliu pe care Domnitorul i l-ar fi îngăduit poate doar Doamnei Oltea.

În medievalitatea târzie a Europei de Răsărit, căsătoriile regale urmăreau scopuri politice, rol asumat pe deplin de porfirogeneţi care primeau o educaţie potrivită acestor aranjamente. Ana Comnena, Ecaterina ( soţia lui Uzum Hasan din Persia ), Sofia – femei din rădăcina Paleologilor – au avut parte de altă bucurie a intimităţii, după cum reiese din scrisorile pe care jurnalul (ficţional) le însemnează. S-au lăsat modelate, au slujit, prin feminitatea lor, dispoziţiei intime a soţului. Axa atenţională a bărbatului este, în cazul marilor spirite, divizată în compartimente etanşe – politică (şi afaceri), curiozitate intelectuală, plăcere sexuală, competiţii – mai ales sportive. >>>Gabriela Mocănaşu>>>

In “Cuvânt înainte”,în încercarea de a-1 defini pe poet,Dr.Călin Andrei Mihăilescu (Canada) îl prezinţă ca pe un urmaş însemnat al lui Nichita Stănescu, datorită imaginii sugestive, patimii nostalgice şi rostirii sau şoptirii unor lucuri asupra cărora “merită(m) să ne aplecăm”. “După câteva jocuri de cuvinte (”din zări în zar”, “aplecare formă în formare”), este fixată poezia lui Ion Stratan. Marcata de joc, ironie şi credinţă: “Poezia şi proza lui Stratan au o credintă nesimplă, proaspătă, ca o previziune pe care o înţeleg astfel:

el scrie texte pe care ochii noştri mai tineri decât sufletele noastre doar c-o clipă, le văd înainte de a le înţelege”.

In postfaţa intitulată ” Masca aristocrată a experimentalismului” Octavian Soviany observă textualismul parodic şi neoavangardismul care caracterizează optimismul, precum şi “generatorii textuali”: analogii ,derivări , anagramări ale unor elemente de culoare, vocabule sau nume proprii). Intre parodia angelică şi năruirea apocalitică, chinul poetului este considerat a fi al unui aristocrat care se distanţează de ceilalti textualişti, adepti ai pie plebianismului.

Din nota bio-bibliografică aflăm că poetul s-a născut la Izbiceni în Judeţul Olt,în 1955 şi a terminat Literele îs Bucureşti, a primit mai multe premii literare şi a publicat cincisprezece cărti de versuri. Este membru al unor organizaţii scriitoriceşti din tară şi din lumea francofonă.

Universul poetic al lui Ion Stratan este complex “Ieşirea din apă” este un text poetic ca o trezire din somn,incluzând elemente disperate, de la masa de operaţie, la asasinul Oswald şi la o mahetă realizată din zahăr ars. O expresie sugestivă: „cartoanele cu visele de dimineaţă”.Altă poezie, „Deus ex machina” este un text al abundenţei: o viaţă fără arderi, poetul este visat de indrăgostiţi, i se inculcă frica, anii trăiesc fără el, care este „anchetat de masini si de zei”. Poezia „Ieri” are în vedere memoria. Cum acceptând că optzecistii(textualistii) continuă linia „generaţiei războiului”, care la rândul ei are rădăcini în anvangardism (Ion Vinea, în „Manifest activist către tinerime”, 1924, încheie, cu îndemnul simbolic,de ucidere a trecutului şi memoriei prin „Să ne ucidem morţii”), memoria este detestată, extragerea importanţei acesteia este jucată: „am păstrat măretie secretă”, sau „cu genunchii/ pe cojile de nucă/ ale clipei trecute”, versurile sugerând cenzurarea constiinţei de către trecut printr-o presiune dură. >>>Corneliu Vasile>>>

Sunt trei plachete de versuri, fiecare având câte un moto din Saint-Exupery, Cioran şi J. P. Jacobsen. Autorul a mai publicat trei cărţi de poezie şi alte patru de istorie culturală a Teleormanului.

Cele trei secţiuni se intitulează ” Stemele din lauri”, “Rătăciri în ispită” şi “Aprinderea de vise” şi conţin numeroase imagini frumoase, Câteva păstrează certe ecouri folclorice, îndeosebi în versificaţie: “Nu mă ceartă”, “încă nu se-arată” ,” Că-n alte chipuri”, “De prin străini” ,”Cine-1 soarbe” ,”Mult aş vrea”. In ochii poetului,se oglindeşte o pasăre “arsă-n zbor de dor” (”Desprinsă de icoane”), iar un descântec cu “sare-n călcâi” tulbură ochii celei de care te vei îndrăgosti mai întâi.Burgul e cutreierat de cerbi, iar elementele peisajului câmpiei sunt frecvente: vânt, salcâmi, soare, crini albaştri,fluturi, cocoşi, flori înmiresmate.

Destinul provoacă întrebări sub zodia tragicului, fiinţa e doar un interpret al altor voinţe, sub un cer noros (”Pentru cine umblu?”. O tristeţe a căutării de a desluşi sensul destinului este însoţită de imaginea insolită a unui “cal nebărbierit”(”Sunt doar prefigurări”) Aceeaşi imagine în “Eu nu mai am de ce”. Poetul nu se regăseşte în izvoare, ci în văpăi şi a uitat copilăria inocentă (”Am uitat cine sunt”)

Un destin vitreg îl desparte pe poet de iubită (”Tânjesc după fluturi” ) şi,călător grăbit, îşi pierde prietenii (”In mantii de sfiala In locul fântânii, ar vrea un izvor, îi spune Anei din balada folclorică.Apare îndoiala şi chiar disperarea în dragoste, în secţiunea a treia, conform moto-ului ales. >>>Corneliu Vasile>>>

Cartea lui Alexandru Nemoianu – Semnele vremii. Gânduiri şoptite către Fratele Gavriil de pe Ceahlău (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005) poate fi socotită un alt fel de jurnal. De altfel, în Prefaţă, dr. Artur Silvestri sesizează acest aspect, arătând că notaţiile „apar în felul unor «culegeri» de eseuri, ce conţin reflecţii abreviate în jurul unei idei sau gânduri cu aparenţă de înşiruire de note de jurnal…“ (p. 4).

Din punctul nostru de vedere, avem de-a face cu un jurnal en miettes, problematica lui fiind variată, şi pe care o putem structura pe trei paliere: 1. însemnările despre Tradiţie, Familie şi Neam; 2. cele despre Borloveni – satul natal al autorului; 3. sfaturile întru Duh adresate Fratelui spiritual – Artur Silvestri.

Triada Tradiţie – Familie – Neam suscită câteva aprecieri esenţializate, având valoarea unor cugetări, remarcabile prin adevărul lor general. Pentru Al. Nemoianu, Tradiţia trebuie trăită, ea fiind o entitate vie. Indivizii – persoanele —, spune autorul, sunt cei care o fiinţează: „În cazul persoanelor, Tradiţia este încorporată mereu, de la naştere şi până la moarte, prin însuşirea modelelor din jur.“ (p. 8). Arătând că ea nu dispare, căci este definitorie unui Neam, Al. Nemoianu consideră că aceasta „este capabilă să se adapteze circumstanţelor“ şi „Se poate restrânge la esenţe, la arhetip“ (p. 8). Din aceste considerente, „fiecare persoană ar trebui să contribuie la îmbogăţirea ei“. (p. 8). Treapta următoare – păstrătoare a Tradiţiei – este Familia. În acest caz, se poate vorbi de o permanentă conlucrare a persoanelor (membrilor) Familiei, întru îmbogăţirea, păstrarea şi transmiterea „peceţii“, cea care defineşte identitatea de Neam, ca „expresia intenţiei din veşnicie“ (p. 9). >>>Const. Miu>>>