Contemplu, intrigat şi amuzat, cele 17 eseuri giuvaergeşti ale lui Florin Paraschiv, din noul său volum, Eseuri anabasice. Şi-mi amintesc, în mod ciudat (nu de Xenophon, cum ne îndeamnă, binevoitor, autorul, în Avertismentul către lector) - că şi Jaroslav Hašek, în Peripeţiile bravului soldat Švejk(Švejk, Maestrul european al Măştii!!!), avea un capitol, intitulat Anabasa lui Svejk, în deschiderea căruia definea anabasa:”să mergi mereu tot înainte, prin teritorii pline de primejdii”. Şi ce poate fi azi mai plin de primejdii şi capcane, decât teritoriul intelectual?Şi care poate fi curajul mai mare, decât să speri, fără odihnă, că vei putea, cândva(dacă nu ca individ, atunci ca specie), depăşi infernul iluziilor primejdioase al intelectualizării lumii? Acţiunea de mergere spre înainte - prefaţează orice dor de ascensiune spre ceruri. Sau, în cazul european, îl suplineşte “până la plinirea vremilor”, cum atât de fermecãtor de enigmatic grăieşte Sfânta Scriptură.

Florin Paraschiv este un spirit rar, în Vrancea şi în România. Unul dintre ultimii erudiţi autentici, de mare acribie intelectuală - altoind pe enciclopedismul cantemirian, “sfătoşenia” ( uşor persiflantă, deloc gâlcevitoare, dar fascinată de “bârfa” intelectuală ) neculciană , făcută, însă, în termenii de dispută ai voltaire-ianismului “iluminat” - sau de-a dreptul caragialescă şi ţuţeiană. Da, un amalgam unic, în cultura română de azi. Un reflexiv (deloc bonom, ci atotînţelegător), care sub enigmaticul (şi îndoielnicul)surâs japonez(umbros), ascunde(şi conservă) o melancolie intelectuală( a celui căruia i s-a arătat adevăratul infern, după care paradisul e mitul definitiv pierdut), grefată pe un scepticism funciar. Şi, totuşi, “merge mereu înainte”!…Un pirat blajin, care s-a scos la pensie - dar recidivează profesional, sub zodia nocturnului meditativ.

După o cordială polemică, incisiv cultural-politică, paleriană şi noiciană, în Trei Europe… în rosturi şi rostire, Ed. Salonul literar, 1998, şi după o extrem de interesantă carte despre cum să-ţi priveşti , cu bunăvoinţă, înţelegere şi iertare(chiar) cumplit de creştină - DEMONII ISTORIEI PROPRII (depinde cât de naţionale…) - e vorba de România în disperare temperată, Ed. Zedax, 2001 - urmează această carte pe care o am în faţă, Eseuri anabasice, Ed. Zedax, 2003. Aparent, un jurnal de lecturi, comentarea comentatorilor lumii intelectuale.

Începutul şi sfârşitul(alfa şi omega) volumului : ideea de criză de identitate a europeanului-Europei - europeanul aflat în indefinit război cu sinele său, prin altul-Asia buddhismului (Barca şi Alloya, în care André Malraux vrea să obţină consensul cu japonezul-Japonia-zen şi cu India-alloya=”amintire inconştientă”, în cadrul anamnezei - prin vehemenţă, iar nu prin înţelegere) - dar dezlănţuind , război după război, totdeauna cam “anapoda”, cu propriul său sine european: ultimele două eseuri, Durată inversă şi Răţoiul cavalerului Urmuz. Fascinaţia intelectuală, la european, tinde să împrumute valorile cantitative ale grabei de asimilare(sub regimul brutalităţii autosiluirii intelectuale) - şi, în consecinţă, să escamoteze eternitatea, degustarea eternului valorii divine. Cazul nazismului devine îngrijorător de simptomatic pentru Europa: nici fervoarea misticii naziste, dar nici disperarea măreaţă şi brutală a lui Wagner, n-ar fi putut înflori(otrăvit) în India ori China. Nici măcar în mult mai târziu-culturala Japonie-zen(de aceea, şi militarizată perpetuu, sub zodia samuraiului). Citatul din Blaga e definitoriu, pentru spiritul european-goethean-faustian: “Te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”. Da, a-ţi dori Graalul cu brutalitate, iar nu cu seninătate extatică - înseamnă să-ţi provoci destrămarea, să te autocondamni la destrămare fiinţială. Să ajungi la nimicul non-fertil, non-întemeietor, non-heideggerian - la neant.

Anapoda-rostirea de sine europeană se produce (sugerează subtil Florin Paraschiv) şi prin raportarea diacronică a sinelui european: suntem nemulţumiţi, frondeuri, în raport cu realitatea “mârlănească” a prezentului, avem nostalgia “genuflexiunii” cavalereşti-medievale(prin care răzbate setea de rugăciune, de “re-pipăire” a transcendentului, setea secretă de zei, de faţă a zeilor, pentru a-ţi justifica umilinţa-genuflexiune, după groaznica trufie) - dar ne exprimăm prin Urmuz-Hurmuz(=falsă perlă) şi Claudel: capul de răţoi este cealaltă faţă(grotescă, dar la fel de disperată) a lui Tete d’Or-Baphomet, pentru care Templierii(acuzaţi de închinare la Baphomet) au plătit cu viaţa. Dar , la european, culpa devine un “bun colectiv” - iar revoluţiile-loviluţiile de peste secole n-au fost decât reverberări ale revoltei templiere, în raport cu propria pedepsire: 1989 celebrează, sangvinar(şi grotesc), tragicul 1789(care, se spune, n-ar fi decât evocarea vindicativă a lui 22 decembrie-18 martie, a serialistului an 1314 : în 1792, după ce capul lui Ludovic al XVI-lea căzuse, un călugăr sinistru s-a apropiat de proaspătul cadavru regal, a luat sânge regal în mâini şi l-a azvârlit peste capetele mulţimii, spunând:”Vă botez în numele lui Jacques!” - adică, întru amintirea vindicativă a arsului pe rug Jacques de Molay, Ultimul Vechi Maestru al Ordinului Templier).

Între aceşti doi poli stabili(zaţi) , se înscriu chipurile melancolicului, cu reversul (prin hybris): grotescul.

Rafinatul Erudit Cvasi-Monahal, dintre Tichiile de Măgar-Mărgăritar ale Pseudo-Democraţiei(Patapievici - cel al cărţii Omul recent), în Prostia ca luminată raţiune suficientă/(recentă?), Aventurierul European într-ale Asiei(duplicitatea semantică a colonelului Lawrence este incompatibilă cu duplicitatea islamismului neo-religios, tip Bin Laden), în eseul Dürer, Bin Laden şi Melancolia poznaşă, Profetul “Neo-Falsului”(Alain de Benoist), în eseul Etnism şi avangardă, Atot-Ruinătorul Savant-“Străin”(viziunea lui Heliade, asupra fanariotului-străin), în Bizanţ şi clarobscur fanariot, Anti-Copilăria Anti-Copilului şi Cvasi-Misoginul (Malraux revoltat contra Mamei, dar şi minunatul citat:”Femeia este trecutul profund al fiecărui/oricărui bărbat”), în Agonie şi extaz, după Rimbaud, Proto-Epigonul Soteriologic şi Janus Bifrons al culturii româneşti(Caragiale-Eminescu), în Zgaiba alibiului, Homosexualul Melancolic(ca raţiune de stat şi de lume: “nu va exista democraţie germană până ce componenta feminină nu-şi va face aparriţia în firescul <<alianţelor>>, al ideii de <<prieten>>, al Statului însuşi”, spune, printre alţii, Thomas Mann) , în Homoerotism, politică şi delicatese, Gavroche-în-Blugi(sau despre Fronda de Ultimă Oră - cât de decrepită şi cabotină apare tinereţea contemporană!), în eseul Generaţie, cu Miriam Ambrus, Cvasi-Obtuzul cu Bun-Simţ( lucrătorii piramidelor, fără sindicate - şi “speculaţiile trăznite” ale NUMĂRULUI DE AUR, în viziunea lui Gh. Oproiescu), în eseul Empirie şi simetrie, Nevricosul Dâmboviţean la Paris(sau Despre Dumitru Ţepeneag), în Katabasă depăşită, Teroristul-ca-Mitocan-al-Miracolelor ( trimiţându-se la Odysseas Elytis, Ernst Jünger, Camus - dar şi la “dragostele” ieşene ale lui Florin Paraschiv: Luca Piţu şi Emil Brumaru…), în Teroarea ca mit şi literatură - Înfumuratul Bine Temperat( elitistul”bizantin” Duiliu Zamfirescu), în Dorurile lui Duiliu - periplul filosofico-literar încheindu-se( înainte de omega Obsesiei “Duratei inverse” a Europei) cu Odysseul Dâmboviţean la Berlin(histrionul proteic Caragiale-omul, în autoexilul german), eseul Caragiale şi nemţii.

Călătoria a fost plăcută, s-ar putea zice. Dar ne-a lăsat ridurile meditaţiei, pe faţă (într-o “durată revizuită”), şi în suflet(într-o durată asumată, din păcate, ca “real-inversă”). Citind, am înscris, de fapt, o catabasă îngrijorat-rememorativă( oare şi anamnezic-soteriologică?).Să ne pocăim? Să ne regândim? Să ne rezidim? Cert este doar un lucru: noi, românii, suntem FOARTE europeni. Cei mai europeni, prin contradicţiile ireconciliabile ale spiritului nostru, prin don-quijotismul şi picarescul, dar şi prin faustianismul-wagnerismul(rarissim, dar cert!) gestualităţii noastre.

ADRIAN BOTEZ