septembrie 2011


De la Vasile Voiculescu încoace puţini sunt poeţii care au abordat  sonetul. Acel gen de poezie lirică, cu formă fixă, alcătuită de patrusprezece versuri, cu aceeaşi măsură, repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă.

Printre autorii care au abordat acest gen de poezie, puţini la număr, în comparaţie cu pleiada numeroasă de poeţi din istoria literaturii noastre, enumăr câţiva cu scopul de a scoate în evidenţă evantaiul destul de redus al celor care s-au încumetat să abordese sonetul:Dimitrie Anghel, Gheorghe Asachi, Cezar Bolliac, Panait cerna, Mihai Eminescu, Şt.O.Iosif, Cincinat Pavelescu,  George Topârceanu, Elisabeta de Wied, Ştefan Petică, etc. >>>>

În ajunul Sfintelor Sărbători Pascale ale acestui an 2011, am primit  un colet poştal din România, un cadou de sărbători, o deosebită bucurie, aşa cum ştiu să o aducă numai cărţile. Doamna Mariana Brăescu mi-a trimis “Îmi amintesc şi-mi imaginez” şi “Imperfecţiuni provizorii”.

 Cadoul  m-a onorat, dar a avut şi darul de a mă pune pe gânduri. Citind la început “Îmi amintesc şi îmi imaginez”, pe măsură ce înaintam lectura, îmi puneam tot mai des întrebarea: unde a zăcut acestă proză profundă şi emoţionantă, aceste amintiri tălmăcite şi răstălmăcite în laboratorul personal de nu am avut cunoştinţă despre adevărata lor valoare? >>>>

Adrian Botez prezintă sensurile existenţei în volumul de versuri Cartea profeţiilor[1], acele sensuri care luminează fiinţa, o înnobilează şi deschide noi perspective sufletului dornic de iniţiere. Este un curaj spiritual ca în vremuri din urmă, vremuri de cădere, să mărturiseşti despre profeţie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forţă gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profundă în valorile creştine, asimilate prin prisma personalităţii sale, modelate de suferinţa proprie, de boala proprie, de luminarea care luminează pe oricine caută matricea, esenţele – dimensiunea Cristică. >>>>

Lucian Gruia (n. 1 iulie 1950, Dej, jud. Cluj) este, între prozatorii de largi disponibilităţi narative, un nume din ce în ce mai cunoscut. Deşi a debutat cu versuri („Amfiteatru„, 1976), publicând mai târziu frumoase poeme de reflexivitate autobiografică (Ringul de box, 2004; Speranţa, 2008), Lucian Gruia a simţit acea imperturbabilă chemare spre proză, debutând editorial în acest gen cu „Culorile neliniştii” (Ed. Eminescu, 1997), urmată, iată, de „Câine în rugăciune” – o culegere admirabilă de texte, aducând în pagină profilul uman şi scriitoricesc al unuia din cei mai talentaţi prozatori români de azi. >>>>

Zigzagare şi „spirit pendulator“. Etnologul, folcloristul, antropologul, etnosoful Iulian Chivu, autor al unor deja-celebre lucrări de cercetare interdisciplinară («Basmul cu Soarele şi Luna», 1988; «Cultul grâului şi al pâinii la români», 1997; «Semioză şi deictica semnului în credinţele româneşti», 2006; «Homo moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc, 2008), prin recenta sa lucrare, Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart (2010*), ne certifică, într-o aură a cărei densitate de fotoni creşte admirabil de la un anotimp la altul, o descendenţă de nobleţe vulcănesciană, un eseist profund şi de autenticitate „cutumiar-valahică“ de care spiritul vremii trebuie să ţină cont la un mod indicativ, imperios-prezent. >>>>

Masiva lucrare Universalia…, semnată de criticul si istoricul literar Marian Barbu (Ed. Sitech, Craiova, 2010, 730 p.) tratează, conform subtitlului, ,,despre cărti din literaturile lumii”. Este, asadar, un ,,jurnal de cărti”, desfăsurat pe o perioadă relativ întinsă. Parte din aceste comentarii au constituit, la rândul lor, cronici, recenzii, studii, articole si note, evocând un corpus de literatură universală. >>>>

În ultimii 20 de ani, poezia tinerilor autori s-a transformat încontinuu, trecând printr-un şir lung de „prefaceri”, căutări şi invenţii, toate acestea cu scopul de a (ne) demonstra că nu mai există îngrădire, că libertinismul a preluat locul cenzurii şi pudorii excesive.

Poezia a devenit un compromis între azi şi mâine, o mică autoexcitare verbală, o pilulă recomfortantă sau o femeie uşoară pe care oricine o poate obţine în schimbul câtorva cuvinte tari. Într-o societate în care doar vulgaritatea mai reuşeşte să şocheze, acest lucru a fost speculat şi de autorii cu experienţă. >>>>

Mi-a fost dat să cunosc un poet, adică un nume: VIOREL MARTIN, şi acest nume mi-a oferit Stele cu noroc, un volum de sonete şi poezii de suflet, apărut la Editura SemnE, Bucureşti, 2010.

Respiraţia caldă a versurilor te atrage a deschide copertele volumului şi a locui, măcar o clipă, cu sufletul şi cu ochiul minţii într-un spaţiu adânc, iar clipele sunt şi devin încărcate cu dorinţa înălţării în nevăzut, chemând ieşirea din noapte, într-o limpezire de linişte. >>>>

După debutul din culegerea „Alfa ‚’87” (Ed. Dacia), Maria D’Alba a publicat, într-o anumită ritmică, câteva plachete de poezii, menite a-i defini personalitatea artistică şi statura intelectuală: La marginea tăcerii (1992), Flori de gheaţă (1994, 2003), Cenuşa viselor (1997), Lacrimi de Marie (2002), Chiriaş al cuvântului (2003), Lacrimi fisurate (2007), Eclipsă de dor (2008).

Recenta apariţie editorială, Iubiri enarmonice (Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010) constituie o chintesenţă a acestei poezii, atât pe latura tematică cât mai ales pe claviatura unui lirism egal cu sine, de orchestraţie enarmonică, cuceritor prin sensibilitate şi sinceră atitudine existenţială. >>>>

Cel puţin o dată în viaţă, fiecare dintre noi a auzit opinia despre faptul că dictatura din România a fost cea mai dură şi nu se poate compara cu nicio altă ţară din Europa. După anul 1990, această afirmaţie a fost acceptată de mulţi asemenea unei axiome deoarece putea fi considerată indirect o scuză plauzibilă şi o justificare onorabilă pentru multe trădări total neonorabile ale anumitor ,,personalităţi” contemporane ale literaturii române. O astfel de axiomă care a existat şi în mintea mea, poate fi  pusă în discuţie de o carte tulburătoare apărută la Editura EuroPress, în toamna anului 2010, dar descoperită de mine abia acum: ANGELUS NOVUS  de Bashkim Shehu. >>>>

Victor Burde este un poet cu un debut întârziat (fapt deloc singular în literatura noastră), însă gata să îşi dovedească rodnicia literară, dacă avem în vedere cele trei volume de versuri publicate anul trecut: Se roagă pădurea, Sub zodia peştilor şi Aşternut pe frunza toamnei, toate apărute la editura albaiuliană Gens Latina, în colecţia revistei ,,Gând românesc”.

Al treilea în ordinea apariţiei ne reţine aici atenţia prin tonul melancolizat al poeziilor, atinse de aripa toamnei, prin diversitatea strofică şi un uşor filon epic, aproape confesiv. >>>>

Dacă ar fi să ne luăm după titlu şi subtitlu, ce poate fi mai liniştitor, în eventualitatea unei  catastrofe, decât acoperişul de rugă al ultimelor sonete de dragoste (închipuite sau nu) – ale mileniului abia părăsit, acoperiş pe care, „zăpada timpurie” sau cea bătucită de cizmele veacurilor, rămâne – cuşmă albă – de veghe, ca pe Olimpul zeiesc, acolo unde se adună nemuritorii care şi-au înscris numele în Cartea Vieţii. Acoperiş „în lăcrimat de pleoape”, acolo unde nu ajung valurile  cereşti şi cele pământeşti din Ţara luminii, unde „nu-i dogoare şi nici vânt”. >>>>

Este bine să credem în semne. Dar semnele vin de undeva, din cer sau de pe pământ, uneori ca nişte semnale, nu au autor şi trec neobservate dacă nu ştim să oprim clipa, să trăim ce ne-a fost dat sau să ne lăsăm purtaţi de val. Unele dintre semne capătă valoare numai după ce le-a trecut momentul, valabilitatea, intrând în folclorul lui „ţi-am spus eu”. Nu e mai puţin adevărat că faţă de semne suntem destul de circumspecţi, întrebându-ne bănuitor „oare ce să în-semne”?  Credinţa în semne este constructivă; ea dezvoltă o atenţie sporită la detaliu, la timpul semnului şi la urmările lui. Într-un fel, ne conştientizează de unele pericole, de urmări. >>>>

Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. Niciodată un poet nu trăieşte mai deplin această stare de degustare a propriilor ipostaze, în toiul unor regizări şi încarnări resimţite psihic ca adevărate primeniri, însoţite de deconstruiri şi contemplări. >>>>

Aşa cum mărturiseşte tânărul autor în Cuvântul în care-şi motivează demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrări, “Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definiţii sau idei preconcepute despre ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem în vieţile noastre. Îmi voi cere scuze dacă vor apărea unele contradicţii, ele reflectând stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Însă, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradicţiilor se află cheia. Datoria noastră, a tuturor, este să ne căutăm sensul existenţei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfăptuim acest lucru.” >>>>

Recent am primit, graţie unei bune prietene, cartea de poeme a Luminiţei Zaharia, „Băiatul cu cărţile”, apărută la Editura Eminescu. Mărturisesc că am avut o plăcută revelaţie şi o surpriză de proporţii deşi, pe Luminiţa am mai întâlnit-o deseori pe reţelele literare on-line,  ori  în revistele de cultură ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Un volum destul de consistent şi edificator în ceea ce priveşte poezia tânără, dar, în acelaşi timp o carte cât se poate de originală, pentru că această poetă   nu e  în trend,  ea  nu străbate  nici o plajă lirică  la modă, deşi scrie poezie modernă. >>>>

Studiile academice despre literatura intelectualistă, (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion…) ne atrag atenţia că între două direcţii – generaţii –  antagonice, (în cazul de faţă Vasile Militaru – Adrian Botez, ) una cultivând intropatia, iar cealaltă obiectivismul structurilor estetice, se păstrează cadrul social-istoric filtrat prin spiritul cartezianismului dintr-o scolastică de tradiţie  religioasă, punându-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally încoace se numeşte stilistică.   Vom porni spre a judeca latura obiectuală în grad intelectual exprimată, prin care  forma dialectală devine pecete a sintaxei  multora dintre versurile lui Adrian Botez, de această dată în ultimul său volum Cartea Profeţiilor  (Editura Rafet – 2010) structurată de cele patru capitole: >>>>

Dintr-o anume perspectivă, opera lui Viorel Dinescu este expresia unei vaste viziuni asupra Universului, atât ca întreg cât şi în infinitele lui forme. Structura mentală şi procesul de elaborare a expresiei se înscriu în linia marilor lirici a căror aderenţă la coordonatele generale ale cosmologiei sunt fundamentale ca şi concepţie şi împlinire artistică.

Viorel Dinescu e un căutător ardent, mergând până la realităţile originare, până la datele elementare ale lumii. >>>>

Miron Radu Paraschivescu la o lectură de argint. Recenta reeditare a lucrării de factură cazuistic-monografică, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, de Artur Silvestri (ediţia I: 2004; ediţia a II-a, prin grija Marianei Brăescu Silvestri, 2010*), păstrează, fireşte, o Notă la prima ediţie, datând din martie 2004, dar cu capitolul (ce, în prima ediţie, făcea „închiderea cazului“) Soartă postumă, istorie stranie (pus la ediţia secundă) «în loc de prefaţă», după care se aşterne mai la vale cuvântul „deschiderii“ propriu-zise, Dincolo de „patologia neîncrederii“, relevându-se apoi – într-o decadă de aur – următoarele „secţiuni“ / „obiective transmonografice“: Miron Radu Paraschivescu în lumea prin care a trecut (pp. 38 – 78), Poezia: către un realism „sans rivages“ (pp. 79 – 174, cu subcapitolele „cardinale“: «Doctrina inovaţiei şi sensibilitatea „decadentă“», >>>>«

Înainte de a vorbi despre versurile lui Nicolae Răzvan Mincu poate e bine să credem şi să fim convinşi că poezia se află pretutindeni. De fapt, nu s-a putut elabora o definiţie unanim acceptată a poeziei. Ori, chiar dacă ar putea exista aşa ceva, ar reprezenta doar o deformare periculoasă a realităţilor imponderabile şi imposibil de cuantificat ale poeticului.

Fiecare dintre noi putem avem acces, într-o măsură mai mare sau mai mică, la poezie şi la frumuseţe. Fiecare putem participa la misterul şi la bucuriile, uneori tragice, ale lumii. Poezia este fără nici o îndoială o stare fundamentală a spiritualităţii umane. >>>>

Cu veşnicia soră bună, Olga Alexandru Diaconu intră în primăvară ca în vis şi devine nemuritoare. Cel puţin aşa susţine cu încredere şi speranţă că ea, primăvara i-ar aduce continuitatea în timp. Nichita Stănescu intra, de asemenea în muncile de primăvară, în A unsprezecea elegie, închipuindu-se sămânţă şi sprijinindu-se de propriul său pământ. Intrarea omului în circuitul cosmic se face de la sine, o puzderie de lumi se nasc, şi pulberi de stele risipeşte omul,  cu fiecare mişcare. Sub tălpile goale răsar câmpuri cu flori şi poeta devine „o dâră de uscat pe ape”.  Aceasta e puterea visului: o risipă de imagini feerice sub un cer ireal de frumos. >>>>

Confesiuni şi convertiri în gând de aur creştin. Deosebit de interesantă este cartea de debut în eseistică a Dorinei Popescu, Ispita Confesiunii sau Convertirea la Aurelius Augustinus şi Nicolae Steinhardt (2010*). Din cuvântul înainte, Ispita cercetării sau tentaţia adevărului, de prof. univ. dr. Dan Negrescu, spicuim pentru Distinsul Receptor: «Ceea ce caracterizează covârşitor, chiar copleşitor, scrierile despre cei doi pe care Dorina Popescu îi asociază firesc şi convingător, este punerea sub semnul unei perfecţiuni transcendente, uitându-se, precum într-o dubioasă transă, că ambii au fost oameni, mai precis fiinţe omeneşti. Ceea ce aduce nou, lăudabil şi de bun augur autoarea prezentei cărţi, este, ca să o parafrazez, ispita cercetării celor două cazuri, cu rezultate absolut novatoare şi necesar demolatoare într-un anumit sens.» (p. 5.). >>>>

Autorul de faţă, după ce ne-a oferit câteva cărţi de poezie  „Ciclicitate” ; „Clipa de singuratate; „Strigăt până prea târziu şi romanul în două volume „Lupii”, apărute la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, ne face acum surpriza de a publica o piesă de teatru ancorată în cotidian, o felie de viaţă, pe cît de reală, pe atât de absurdă, aşa cum trăim de câteva decenii bune, îndeobşte. El ne reaminteşte ceea ce demult ştiam dar, preocupaţi până peste poate, nu conştientizam sau nu doream să aducem în discuţie aceste subiecte. >>>>

Între abilităţile  literare ale Cezarinei Adamescu se impune, tot mai mult, cuvântul care are curgeri de cascadă. Discursul scriitoarei este amplu, inteligent-fastuos, descoperind opera în profunzimile ei, etalând frumuseţea limbii române, în chiar timpul ce trunchiază cu barbarie cuvintele, făcându-le cioturi, secătuindu-le.

Cezarina Adamescu este autoarea cuvintelor întregi, purtând inegalabila bucurie a aflării valorilor spirituale în pagina tipărită sau în ideatica unui proiect cultural.  Paginile scrise despre Nicolae Băciuţ poetul, publicistul, iniţiatorul de proiecte culturale puteau fi note, semnale editoriale, crochiuri, în limbajul hibrid şi mai ales expeditiv al zilei. Numai că Cezarina Adamescu are darul (atât de rar!) de a nu omite părţi din întregul care i-a dat satisfacţia lecturii, de a răspunde întregului operei cu un întreg al receptării. >>>>

Conform obiceiului deja înstăpânit, Paul Polidor nici nu ne mai surprinde prin noul său volum de versuri*. Nu ne mai surprinde în sensul că rămâne acelaşi glas răzvrătit – pe bună dreptate – al Cetăţii. O Cetate pe care o surprinde aproape în cele mai mici amănunte cu aceleaşi tare care o domină şi o îndurerează. Şi, o dată cu ea, e îndurerat şi glasul Poetului. Simţi în versurile lui Polidor o durere mocnită, o revoltă pe care uneori o transmite sfâşietor, alteori condeiul i-o ia înainte şi o urlă pur şi simplu. Pentru cine are urechi de auzit… Probabil că ,,aceia,, chiar nu au urechi, lucru dovedit cu destulă prisosinţă în ultimii 20 de ani de chinuri şi de neîmpliniri.         >>>>

Omul este neobositul explorator al limitelor unei realităţi, ce uneori se dovedeşte a fi mult mai presus de propria sa înţelegere. Omul este înzestrat cu sublimul strop împrumutat din energiile universale, capabil să perceapă distrugerile din jurul său. O percepţie dusă uneori până la agonie, dar din care izvorăşte speranţa, ca un ultim refugiu, înainte de teribilul cataclism. În căutarea acestei realităţi, cu o plăcere deosebită, am savurat ultima carte a poetului tecucean Vasile Sevastre Ghican: “Veşti de pe o planetă în agonie”, apărută în anul 2009 la Editura “Alma Print” – Galaţi. Carte de un farmec aparte, plină de întrebări dar care lămureşte înţelesurile poeziei însăşi.  Deşi titlul scrierii este destul de sobru: “Veşti de pe o planetă în agonie”, noţiunile de “planetă” şi “agonie” pot îmbrăca mai multe ipostaze. Planeta este Terra, căreia poetul îi deplânge starea de degradare. >>>>

Pornind de la art. IV din Simbolul de credinţă, alcătuit în cadrul celor două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381), – „Credem întru una, sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolică Biserică

Πιστεύομεν εἰς μίαν, ´αγίαν, καθολικν κα ́αποστολικν κκλησίαν” – autorul studiului de faţă încearcă o incursiune în Istoria Bisericii Universale, încă din primele veacuri ale creştinismului primar, când încă nu erau definiţi bine termenii, deveniţi însuşiri esenţiale ale Bisericii: unitatea, sfinţenia, katolicitatea şi apostolicitatea, şi nici nu erau formulate toate dogmele de credinţă. Parcursul său iniţiatic prin Istoria Bisericii constituie tema unei lucrări ample ce se va finaliza într-o lucrare de licenţă a viitorului teolog Vasile Pop. >>>>

În aprilie 2010 ing.Stroia A Gheorghe,din Adjud,în cadrul Cenaclului literar „V.Cârlova” de la Cercul Militar din Focşani,a  lansat volumul de poezii „Pelerin,la porţile…eului”, apreciat de scriitorii vrânceni şi de numeroşi cititori. La puţin timp au apărut cărţile :”Pledoarie pentru…inocenţă” şi „De vorbă cu o…minune”,în luna august a acestui an a editat la Editura Rafet din Rm.Sărat a patra sa carte „Omul retortă”.O nouă carte este desigur o nouă împlinire,un nou urcuş spre autocunoaşterea de sine şi de evoluţie spirituală.Tânărul poet priveşte cuvântul ca pe o fiinţă vie şi este convins că acestea luminează treptele vieţii. Cultivă tandreţea,prietenia sinceră prin idei,gânduri limpezi dând culoare caldă anotimpurilor :”Mă calcă tu,acum…cu milă,/tu,pelerinule,de vise-nmugurite,/ca şi în vis…prins la răscruce/să pot fi şi eu:un drum!” >>>>

Unul dintre cei mai valoroşi poeţi francezi contemporani, pro-fesor de literatură valahă la Sorbona, Jean-Paul Mestas (născut în 15 noiembrie 1925, la Paris), este prezent în librăriile franceze cu o nouă plachetă ce are o copertă parcă de-naripare-n azururi ultramarin-echi-nocţiale, Ailleurs le temps expire…(2009)*, reunind poeme ale se-nectuţii ce se-avântă din cosmicitatea cotidiană în sublima privelişte a Fiinţei, unde, într-adevăr, timpul – ca dimensiune infinit-fundamen-tală – expriă. >>>>

 Titlul, foarte sugestiv al cărţii  de faţă, mă duce cu gândul la volumul referenţial al lui Erique Maria Remarque  „Soroc de viaţă şi soroc de moarte”, deşi, circumstanţele  romanului erau cu totul altele. Dar cele două categorii de care au fost ispitiţi toţi filozofii şi între care ne mişcăm, fiecare din noi, sună zguduitor şi predestinant în peisajul existenţei umane. Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestui fatum şi să nu-ţi pui întrebări existenţiale, ştiind că eşti legat indisolubil de acel fir invizibil care nu depinde nici de tine, nici de cineva din cercul tău apropiat, ci de ce ţi-a fost scris undeva, într-un anume Tom în care sunt trecute, cu bune, cu rele, toate vieţile. >>>>

Despre Paul Spirescu se pot spune multe lucruri, dar despre poezia sa se pot spune şi mai multe, căci lirica domniei-sale are o subtilitate şi o profunzime aparte. Este o lirică ce te obligă să străbaţi labirinturile memoriei – şi de ce nu – ale simţirii, pentru a-i putea desluşi înţelesurile. Paul Spirescu este unul dintre poeţii de o profunzime şi de un talent aparte, cu care numai „cei alesi” au fost înzestraţi. Fiecare încercare a sa este de fapt o reuşită, prin fiecare scriere poetul întregeşte patrimoniul operei sale. Spre confirmarea celor mai-sus amintite, autorul ne delectează „simţurile” cu o nouă apariţie editorială, cartea sa intitulată sugestiv: “Eu, adică umbra mea”, publicată la Editura Andrew din Focşani în anul 2009.  >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.