martie 2011


Fără îndoială că, unii oameni au un nume predestinat.  Când spui „Flora” şi mai adaugi şi „Mărgărit” pe deasupra, nu poţi avea în largul privirii decât, ceea ce sugerează aceste cuvinte. Un câmp nesfârşit cu flori de toate neamurile şi, printre ele, presărate, mărgărite ori mărgăritare, ori mărgăritărele, după imaginaţia şi placul fiecăruia.  Adeseori am luat cunoştinţă de versurile ei sensibile, gingaşe, cât se poate de feminine, de scriitura ei parcă sculptată  în filigran,  ori ţesută cu fir de aur într-un goblen. Miniaturi, bijuterii, broşe superbe de atârnat la inimă.

Mărturisesc că, lecturând în linişte genul acesta de vers, confesiv, intimist, am ciudata senzaţie că autorul/autoarea a scris doar pentru mine. Şi dintr-o dată devenim prieteni. Versurile ei sunt şoapte  dulci îngânate cui doreşte să asculte.  Iar dacă se izbesc de ziduri, ele se întorc înapoi, nu se pierd. Şi din reverberaţiile lor, poţi auzi frânturi melodice, ecouri dulci  care-ţi stăruie în auz multă vreme. E darul Florei pentru oameni. Dar rostit în taină, ca şi când ar fi destinat unei singure persoane. Şi aceea eşti tu. >>>>

În spaţiul mirific transilvan, vatra dacilor liberi, poeţii nu se dezmint: ei scriu cu sângele cuvintelor inscripţii pe piatra de hotar. Cuvinte nemuritoare care-şi sapă singure tranşeele şi se adâncesc în inimile celor care le trăiesc şi le caută. Astfel de cuvinte, (ne)preţuite stau azi mărturie despre un timp şi un loc numit Acasă. Un loc unde te întorci mereu ca să poţi să pleci iar şi să revii împins de arşiţa dorului. Oamenii locului, deşi sunt aidoma celorlalţi, au ceva special: o sfântă nevoie de înalt, de curat, de frumos, de adevăr şi de comuniune.

Pentru un eventual bilanţ provizoriu, compus din aproape o mie de poeme, Nicolae Băciuţ şi-a alcătuit  ANOTIMPUL DIN COLIVIE, o antologie de autor  bine structurată, urmărind meandrele inspiraţiei şi aşezându-le, după un eşafodaj propriu. Ai zice, O mie şi unu de poeme, precum basmele Sheherazadei, menite să amâne sine die sentinţa implacabilă pe care o primise, astfel că ea este nevoită să inventeze. Stare de graţie care a dus la cea mai frumoasă colecţie de basme orientale nemuritoare. >>>>

Din poemele volumului de debut al Veronicăi Fibişan, Privind toamna prin gaura cheii (2010)*, distinsul Receptor reţine inspirate note de pastel al periferiei burgului de câmpie, unde «îngenunchează toamna» şi unde timpul «creionează, vastă, o lume de mister», unde «stropi de ploaie urcă / din baltă, în cer…» (Înapoi, p. 6), unde plouă sicriul, dar nu arhicunoscutul sicriu din poemul simbolist-bacovian, de plumb, ci unul „aerian“, ca în proza paradoxistă a lui Dumitru Ra-du Popescu, sicriu în care «doi îngeri bat din aripi / prin aerul neclar de viu», în vreme ce «oraşul tresare în somn – / şi el e un somn / ale cărui mustăţi / gâdilă amurgul…» (Plouă, p. 7). Poeta evadează din soresciana dramă de întemeiere a paradoxismului, Iona (1968), într-o blândă oximoronizare a realului interogativ-adolescentin, unde «ora-şul (e) înghiţit / de balena albă a întunericului» (Altundeva, p. 10), spre a ajunge la un ecou-răspuns arghezian, cu tremurătorul suflet al „interlocutorului“ din auriculul stâng, «acum, / într-un alt etern, / în-tr-o altă poză / atârnată strâmb / pe zidul înflorit de mucegai» (ibid.). >>>>

Fără îndoială că, un pelerinaj în Ţara Sfântă constituie pentru orice creştin, o experienţă covârşitoare, aşa cum, pentru orice musulman, există năzuinţa şi chiar obligativitatea morală înscrisă-n Coran,  de a vizita, măcar o dată în viaţă, Mecca, piatra dreptunghiulară, unde a pus piciorul pentru a se înălţa la cer, Mohamed, profetul lui Alah, piatră înnegrită de săruturile celor 14 secole de pelerinaj ale musulmanilor.

Cel care are şansa să ajungă, însă, în Ţara Sfântă, aşteaptă schimbări spectaculoase în conştiinţa sa, în suflet şi inimă, traduse apoi în faptă. Mai aşteaptă să fie părtaş sau măcar martor la una-două minuni petrecute în preajma lui sau chiar el să fie protagonistul. Orizontul de aşteptare nu se opreşte aici. Alţi creştini vor să admire locurile pur şi simplu, sau să-şi mai adauge în palmares, încă o ţară vizitată. >>>>

Nicoleta Ifrim este o tânără scriitoare, autoare a trei volume de proză scurtă şi a unuia de teatru şcolar. Câştigătoare a mai multor premii literare. O prezenţă discretă în lumea culturală buzoiană. Dascăl şi părinte. În condiţiile crizei materiale a învăţământului a găsit resurse financiare să tipărească o lucrare metodico-ştiinţifică intitulată „Metodologia şi tehnologia instruirii” (Editura Casa Corpului Didactic „I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2010), în scopul cunoaşterii conţinutului ei de cât mai mulţi profesori.

Pentru a-şi face meseria, un cadru didactic ţine aproape de sufletul său un număr oarecare de opere ştiinţifice. Pe lângă acestea el citeşte şi altceva, ducându-se singur într-un fel de studiu captiv ca suport pentru uzanţa profesională. Lucrarea în 6 capitole se bazează pe observaţiile proprii, ca şi pe o bibliografie restrânsă, fiind din acest punct de vedere ce te-ai aştepta să fie şi ceva mai mult: simplă, clară, chiar utilă. Parcă prin fiecare secţiune răzbate ecoul sălii de clasă. Într-o perioadă tulburată de reformă, ea cedează modelului clasic de instruire. >>>>

La câţiva ani după Revoluţie, când peste ţară încă mai viscolea ca odinioară cu crivăţ rămas de pe vremuri, drumurile mele politice, născute din dorinţa de a organiza mişcarea liberală din România, m-au purtat şi pe la Piatra Neamţ, oraş dinspre care venea în fiecare primăvară suflul curat şi puternic al unui festival internaţional de teatru şi de unde au plecat spre scenele centrale ale ţării actori ce-au făcut din meseria lor o cale regală. Şi tot acolo auzisem că locuieşte un scriitor ale cărui cărţi, citite în anii ’80, prin personajele lor „furioase” iubind mai degrabă tandru decât tumultuos, prin atmosfera de uzină din cele câteva pagini unde cuvântul de ordine era „noi muncim, noi nu gândim”, dar mai ales prin curajul care încă mai răzbătea dintre rândurile rămase în urma foarfecelor cenzurii, îmi înseninaseră multe ore de lectură şi-mi întăriseră încrederea că spiritul liberalismului nu poate fi înfrânt de nici un fel de dictatură. >>>>

În contextul actual al literaturii române, când literatura pentru copii şi tineret resimte acut nevoia unor noi scrieri, dedicate publicului de vârstă fragedă, Gheorghe A. Stroia lansează deja câteva cărţi destinate acestora: „Pledoarie pentru inocenţă ”( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) – Proză şi poezii tematice şi lucrarea „De vorbă cu o…minune ” – Poveşti pentru copii cuminţi. Lucrarea este alcătuită din patru volume, din care au văzut lumina tiparului primele două: „De vorbă cu o…minune” – vol. 1 ( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) şi „În braţele bunicului” – vol. 2 ( Editura Optima, Iaşi, 2010 ) – volum care a obţinut deja premiul I la concursul naţional de literatură „Visul” (Orăştie, 26 septembrie 2010). Poveştile sunt de tipul proză scurtă, fiecare volum conţinând o poveste mai amplă („Domniţa de Mărgăritar” – vol. 1 ) sau un basm („Puterea dragostei” – vol. 2 ). >>>>

Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb  revine pe piaţa de carte cu  al doilea volum de versuri,  pe care şi-l intitulează  PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,Raftul de poezie,,.

Aşa cum este firesc pentru poezia pe care un autor o adună între copertele unei cărţi de-a lungul  unui timp în care travaliul poetic a trecut  el însuşi prin etape experimenatle şi convingeri stilistice, şi în volumul de faţă se simte cum scrisul a fost condus cu mână  fermă, adunând  şuvoiele de inspiraţie într-un adevărat fluviu de imagini şi exemple de filosofie ce se sincronizează, elaborat şi aproape elegant ,cu starea de spirit din care se naşte emoţia. >>>>

O viaţă de înger. Şapte nuvele iniţiatice, plăsmuite în perioada 1977 – 1984 la Snagov şi Izvoul Mureşului, cu încântare, nelinişte, adâncime, tulburare, delicateţe, înduioşare…, adunate şi republicate[1] postum – prin efortul netăgăduit al doamnei sale, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri – în volumul Apocalypsis cum figuris, la Editura Carpathia în anul 2009. Aproape nimic din ce scrisesem ca după o dictare, - spunea în textul de introducere Artur Silvestri - cu nu mai mult de câteva ştersături, îndreptări şi adaosuri, nu s-a mai schimbat apoi… (p. 10). Firul său narativ pune sub lupă starea de spirit, analizându-i impresionant consistenţa.

Cu cât trece timpul, cu atât mă ataşez mai mult de scriitura lui Artur Silvestri, plecat de aproape doi ani dintre noi, chiar de ziua Sf. Andrei[2], totodată, sărbătoarea creştinismului românesc. >>>>


Metaforă a unui gând neterminat, pictură altfel prezentată, muzică neauzită, nedezvăluindu-şi pe deplin acordurile, înfiorând, însă, de emoţie Sinele, Poezia devine artă între arte, punte de legătură între eul liric şi cititor.

De aceea, meritorie şi îndrăzneaţă apare ideea doamnei Valentina Becart de a realiza o miniantologie a poeziei  contemporane. Ne permitem s-o numim asfel, deoarece spatiul liric s-a extins neînţeles de mult în dauna poeziei – redusă, în momentul de faţă, la genul scurt, cu ecouri autobiografice.

Dar cititorul va rămâne, indubitabil, surprins de dispunerea aleatoare a poeţilor, criteriul alfabetic sau cel cronologic nefiind convingător. Mai mult, un poet precum Mircea Micu, considerăm că nu şi-ar fi găsit locul într-o astfel de antologie având în vedere nu numai vârsta, ci, mai ales, îndelungata activitate creatoare. >>>>

Marin Preda în „Viaţa ca o pradă” – relatează prima aventură a conştiinţei sale de care-şi aducea cu nostalgie aminte: e vorba de un prânz în familie în care patriarhul casei, Ilie Moromete, domină masa rotundă şi joasă, în jurul căreia, copiii  cu lingurile de lemn în mînă mănâncă laolaltă din stranchina de lut, acelaşi borş de ştevie în aburul mămăliguţei răsturnată de mama şi tăiată cu aţă. Mezinul pe atunci, Niculae, copil sensibil, care avea să fie, la vârsta şcolii, chinuit de oaia capie Bisisica, refuză cu osârdie borşul şi îşi revendică un drept unic: pîinea neagră, rotundă, crăpată la mijloc şi boţul de brânză pe care mama i-l păstra în buzunarul şorţului. Atunci, Ilie Moromete îi dă pâinea toată, doar lui, zicând: -Na, bă, ia-o toată! >>>>

Întotdeauna, o carte de umor (bine scrisă) este un motiv de plăcere şi delectare (mai ales într-o zi ploioasă de toamnă), prin a cărei lectură te îmbogăţeşti cu un binemeritat surplus de energie. În acest sens şi întru satisfacerea unei astfel de nevoi a fost scrisă şi ultima (ca şi apariţie literară) carte a scriitorului adjudean Ion Croitoru, intitulată „BARĂ LA BAR…Ă!”(Mozaic umoristic), apărută la editura Pallas Athena din Focşani, în toamna anului 2010. Profesor marcant de literatură al liceului teoretic „Emil Botta” din municipiul Adjud, Ion Croitoru a avut dintotdeauna un umor debordant, cu toate că profesionalismul şi implicarea necesară actului pedagogic, nu lăsau nicidecum loc unei astfel de laturi a domniei-sale. >>>>

Volumul de poezii “Cobai în Ţara Dezamăgirilor: poezii sociale “ semnat de poetul, compozitorul şi interpretul Paul Polidor, apărut la Editura Fundaţiei ”Paul Polidor, “Bucureşti, 2010 , cu o prefaţă de Traian T. Coşovei, reluată din volumul anterior ”Pe autostrada socială. Utopie şi critică  “, apărut în 2007, ne redescoperă un artist cu o sensibilitate deosebită, al cărui eu vibrează acut la reverberaţiile mediului în care trăieşte şi compune.

Paul Polidor, autor a 18 cărţi cu tematici diferite, este un poet neliniştit fără skepticism, iar prezentul volum pune în dublu registru ( unul livresc , ironic, şi unul grav, afectiv) condiţia aristului în propria ţară pe care o denumeşte Ţara Dezamăgirilor. Poetul ca receptor creiază poemul ca discurs vorace, vede lumea înconjurătoare prin ocheanul pamfletarului. Spiritul incitant şi caustic fac din poeziile sale o provocare  histrionică. >>>>

Constatăm în ultima vreme că puţini jurnalişti şi oameni de cultură mai abordeză subiecte care vorbesc despre destinul tragic al neamului românesc în trecut şi prezent. Recent tânărul jurnalist şi scriitor de pe melegurile Năsăudului, Menuţ Maximinian, a abordat un subiect delicat din istoria trecută şi prezentă a românilor din Odorheiu Secuiesc, care trăiesc drama de a fi minoritari în propria ţară şi de a fi supuşi unui intens proces de deznaţionalizare. Cartea de faţă s-a născut în mintea şi inima tânărului jurnalist bistriţean Menuţ Maximinian în momentul în care se documenta pentru cartea sa Chip de înger (Bistriţa, 2008), în care prezenta situaţia tristă a şcolii româneşti pe cale de dispariţie la Odorheiu Secuiesc, precum şi situaţia aşezământului Sfântul Iosif din aceiaşi localitate. >>>>

Cea de-a treia carte de versuri – Testimonii – a poetei si traducatoarei clujene Lucia Sav, urmata pana la ora actuala de alte doua volume, a avut ca impuls creativ initial drama personala a pierderii celui care nu i-a fost doar sot, ci un adevarat mire mistic (“mirele bland”) cu care alcatuia un veritabil cuplu cultural. Este vorba de poetul, latinistul si traducatorul Vasile Sav, cel ce a reusit printr-un efort titanic si o vointa de neclintit nu doar sa traduca pe cei mai importanti poeti latini, ci si sa scoata in lumina limbii noastre neolatine, transpunand si publicand in limba romana sase dintre volumele proiectatei opere integrale a Sfantului Augustin, pentru care, dealtminteri, a si fost recompensat cu un premiu al Uniunii Scriitorilor. >>>>

Oltean la origine, din comuna Gherceşti, judeţul Dolj, aproape de Craiova, Virgil Ciucă a cunoscut de-a lungul vieţii, meandrele unei ascensiuni pe propria răspundere, cu alte cuvinte el este un self-made-man, care, nu o dată a luat-o de la capăt până când, din 1985 a reuşit să-şi obţină rezidenţa americană, fiind actualmente un scriitor român din diaspora americană. A publicat până acum două volume de poezii şi eseuri: „Blestem străbun” în 2007 şi „Versete dumnezeieşti” în 2008, ambele la Editura SemnE din Bucureşti. >>>>

Adevarată doamnă a literelor româneşti, Cezarina Adamescu, poetă, prozatoare, eseistă şi critic literar, dramaturg, redactor al mai multor prestigioase reviste din ţară şi din străinătate,  prin volumul mare al scrierilor sale, peste 80 de volume publicate, respiră harul cuvântului scris. Dumnezeu i-a dat talanţi şi ea a înţeles care-i este menirea. Cu această zestre ea aduce bucurie tuturor celor care se apleacă asupra lecturii, indiferent unde se află pe scara anilor, a culturii, a pretenţiilor de viaţă, oferindu-le scrieri în care şi-a muiat pana în adâncul inimii. >>>>

Recent au apărut două cărţi ale cunoscutului realizator de emisiuni de televiziune Sorin Grecu, cărţi ce cuprind importantele reportaje al acestuia de-alungul anilor. Deţinător a mai multor premii în domeniu şi autor al unui volum de versuri, Sorin Grecu prin cele două cărţi ”Reportajele mele “şi “Viaţa lucrează cu alte date “, apărute la Editura EICON, Cluj-Napoca, 2010, având pe ultima copertă o prezentare de Constantin Zărnescu, se înscrie în galeria ziariştilor care scriu o istorie a prezentului , lăsându-se amăgit de iluzia clipei ce  nu este efemeră, ea făcând parte din viaţa noastră. Personajele sale reale le respectă, cu sinceritatea lui Geo Bogza, le adulează, e un Cezar Petrescu sentimental care ştie să-şi umezească ochii pentru a câştiga încrederea cititorului, înclinându-şi capul cu demnitate solemnă, ceremonioasă, făcând reverenţe. Când autorul se face nevăzut în spatele cuvintelor, foşnind prin aerul incendiat de spiritul sincerităţii, se bucură, ca un poet, ce este, vibrând şi ascunzându-se în tufişurile melancoliei. Da, autorul acestor două cărţi este un melancholic ce îşi iubeşte personajele cunoscute, un generos care îşi dă pe faţă căldura interioară, preferând să se dezbrace la nesfârşit, înfăşurat în sudoarea nostalgiei. >>>>

Un documentar de excepţie – pe urmele unor personalităţi mureşene ale ASTREI, cercetare asiduă devenită arc peste timp şi spaţiu, ca să folosim o sintagmă arhicunoscută  – au întreprins neobosiţii cărturari Mariana Cristescu şi Lazăr Lădariu, acesta din urmă fiind şi un înfocat promotor al Astrei  şi preşedintele ei actual, – constituie şi obiectul cărţii de faţă zămislită în lumina iubirii de neam şi de credinţă care ar trebui revigorate azi, când aceste noţiuni au devenit perimate şi când dezrădăcinarea şi globalizarea au sădit în sufletele românilor, mai mult ca oricând sentimentul înstrăinării până la alienare. Omul nu-şi mai află rădăcinile, se trezeşte buimac de tumultul nonvaloric, uitându-şi sorgintea şi pătimirile neamului şi este tot mai mult acaparat de falsele tentaţii şi agresiuni informaţionale cotidiene. >>>>

După minunata monografie a satului oltenesc – ”Fermecate Obiceiuri” (Şcoala Gălăţeană, Galaţi, 2005) şi „Magia colindei” (Sinteze, Galaţi, 2008), scriitorul gălăţean Năstase Marin ne surprinde plăcut cu încă o carte a vârstelor timpurii, intitulată „Domnişoara Iulia”, apărută la Editura Olimpias, Galaţi, 2009. Cartea are 120 pagini şi este frumos ilustrată de Vasile Bogdan Radu. Coperta cărţii este frumos alcătuită de Rodica Camelia Radu, ca o veritabilă carte a vieţii, prezentând pe coperta-faţă un personaj individualizat, urmând ca pe coperta-spate acesta să-şi piardă identitatea, prin transformarea sa în amintire. Pe tot parcursul ilustrativ al cărţii, apare ca un laitmotiv frunza, ca un simbol inconfundabil al scurgerii timpului, însemnând moartea şi apoi reînvierea. Aşa cum ne-a obişnuit deja, Năstase Marin surprinde în fiecare carte, câte o etapă a vieţii, artistic descrisă şi pictată în culorile vii ale amintirilor. Autorul încarcă fiecare povestire cu o notă de originalitate aparte, cu un umor de bun-gust, fiecare carte fiind o pledoarie a unei vârste pe care fiecare am trăit-o: copilăria. Încă din prefaţa cărţii, autorul ne avertizează asupra personajelor sale, ca fiind realitatea îmbinată cu fantezia, în care fiorul amintirilor se pierde într-un cântec duios. >>>>

Editura Carpathia propune, în seria „Pro Memoria – Artur Silvestri”, iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, volumul “Aşa cum l-am cunoscut”, cuprinzând 25 de mărturii într-un amplu documentar alcătuit de sociologul Teodora Mîndru.

Cartea debutează prin cuvântul soţiei, Mariana Brăescu, care rememorează momentele anului 1981, când proaspăt angajată la suplimentul literar al Scânteii Tineretului, l-a întâlnit pe Artur Silvestri, membru cunoscut al revistei „Luceafărul”. Teodora Mîndru spune despre volum că adună gândurile unor renumiţi scriitori, critici literari sau jurnalişti care l-au cunoscut şi au colaborat cu scriitorul, având o comunitate de idei, vise, planuri şi acţiuni. Ion Marin Almăjan, Nicolae Georgescu, Teodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Damian, Vasile Parizescu, Viorel Roman, Lucian Hetco, Dan Brudaşcu, Elena Buică, Cristina Bunea, Rodica Lăzărescu, Elisabeta losif sunt câţiva dintre cei care vorbesc despre spiritul larg al scriitorului, despre forţa, tenacitatea şi mobilitatea interioară. Preşedintele Ligii Scriitorilor din România, Al. Florin Ţene, l-a numit pe Artur Silvestri preşedinte de onoare al asociaţiei, pentru veşnicie, deoarece este un simbol de lumină pentru discipolii săi. >>>>

Recentul volum de versuri, Stare de ţăndări*, de Ioan Baba, pare a impune un nou tip de clamor (luăm termenul în accepţiunea de „strigăt“ în faţa deşertului / neantului „neîncreţit“, „fără văi“), un cla-mor liric aidoma unei lame de baionetă înfiptă în timpanul prea rugi-nit al Distinsului Receptor Reificat din ultimele două decenii ale se-colului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al III-lea.

Stare de ţăndări este o antologie întocmită şi prefaţată de poeta Ileana Roman de Drobeta-Turnu-Severin, având în vedere doar şapte volume de versuri publicate de Ioan Baba de Novi-Sad, până în momentul antologării: Popas în timp (1984), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide (1994), Reversavers (1999), În urechea timpului (2003) şi Icoană din Balcania (2004). >>>>

Există oameni care impun prin simpla lor prezenţă. Prin statura lor spirituală. Prin acel axis moral de la care nu se abat şi nu rătăcesc pe cărări lăturalnice. Prin curajul de a înota împotriva curentului care tot mai mult vălătuceşte oamenii şi-i poartă încotro vrea. Curajul de a spune „nu” strâmbătăţii.

Un om care nu şi-a uitat cu nici un chip rădăcinile, oricât de înalt i-ar fi acum drumul. Şi care nu-şi uită nici ţinta finală. Un om.  Un model. Spre care ar trebui să tindem toţi. Un om care păşeşte drept în lumină. O persoană de o nobleţe sufletească aşa cum rar întâlneşti. Un univers într-un nume. Un cărturar de marcă şi un spirit enciclopedist.  Un om, o persoană, o personalitate. Un cetăţean. De onoare. Care face cinste, nu numai arealului său natural, dar şi statutului şi numelui de român. Un om cât o istorie. Vrednic de calitatea de creştin. O viaţă care valorează cât o eternitate.  >>>>

Gândul mărturisit al autorilor lucrării monumentale „Vestigii rupestre şi alte locuri magice din Munţii Buzăului”, Ed. Victor B Victor, 2009, (Ilie Mândricel – text şi Victor Bortaş – fotografii) a fost de a atrage atenţia asupra unor comori de frumuseţe, admirate, printre alţii, de V. Voiculescu şi Marin Sorescu şi despre care a scris, pentru prima dată, Al. Odobescu. Realizarea acestui album, cu un cuvânt înainte al istoricului Doina Ciobanu şi cu o bibliografie cuprinzând 19 titluri, a durat cinci ani. El recomandă epic şi vizual zona muntoasă în care se află cea mai mare concentrare de vestigii în stânci din ţară. Triunghiul Aluniş-Nucu-Ruginoasa conservă sălaşe primitive, altare de rugă, locaşuri cu funcţii magico-religioase precreştine şi creştine săpate parţial sau total în carnea muntelui. Descinzând din sanctuarele deto-dacilor, organizate în jurul muntelui sacru Penteleu („pante Aeneas penticum etnos”, cele cinci pante sub care se află Pântecul Mamei celor cinci etnii din clanul troian al lui Eneea – cf. Ion Gheorghe), au format în evul mediu un centru călugăresc puternic, considerat pe drept cuvânt leagănul ortodoxismului românesc. >>>>

Cartea profesorului focşenean Petre Abeaboeru ”Viaţa şi activitatea Mitropolitului putnean Varlaam Moţoc al Moldovei(1580-1657 ) “, apărută la Editura ATEC, Focşani, 2010, în condiţii grafice deosebite, cu o Prefaţă semnată de Acad.Răzvan Theodorescu, se înscrie în efortul general al intelectualităţii noastre pentru recuperarea personalităţilor spirituaşităţii româneşti.

Cartea, structurată în VII capitole, la care se adaugă un capitol “Aprecieri “ şi “Note “, este un inedit document ce aduce noi date despre viaţa autorului Cazaniei şi despre sinodul panortodox din 1642 ce a avut loc la Iaşi, evidenţiind istoria ecleziastică din secolul XVII-lea şi făcând o “îndreptăţită restituire “ şi definitivă a fiului ţinutului Vrancei din neamul Moţoc, originar din Cofeştii Boloteştilor.

Această amplă lucrare, tipărită în stilul “vechilor Cazanii”, se deschide cu descrierea  geografică a Vrancei şi ţinutul Putnei, aducând în plin plan istoricul acestor zone de legendă, confirmând ceea ce spunea S.Mehedinţi ”Istoria este geografie în mişcare “.La acest capitol se mai adaugă hărţile judeţului Vrancea şi cea a fostului judeţ Putna, precum fotografiile urnei funerare descoperită în satul Pietroasa, în 2005, harta “Ţinutului Odobeşti  şi împrejurilile”, fotografia de ansamblu a comunei Boloteşti de la poalele Măgurii Odobeşti, fotografiile Drumului Harabalelor şi Drumul lui Fuică şi multe alte imagini care contribuie la înţelegerea şi cunoaşterea locurilor unde s-a născut Varlaam. >>>>

Volumul omagial, Mircea Popa la 70 de ani. Bibliografie (Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2009), constituie dovada cea mai palpabilă şi mai vie a unei activităţi de îndelungă şi laborioasă cercetare, căreia profesorul clujean i s-a dedicat cu toată fiinţa şi cu ataşamentul omului de cultură, atent aplecat asupra documentului scris, asupra paginilor revelatoare de taine. Şi nimeni nu a ştiut mai bine să le descopere şi să le tălmăcească precum profesorul Mircea Popa, dăruind cu generozitate din pasiunea sa şi seriilor întregi de studenţi şi doctoranzi care şi-au format condeiele sub atentele şi riguroasele îndemnuri ale domniei sale.

Dintr-un respect deosebit şi o intensă apreciere a activităţii profesorului Mircea Popa s-a ivit şi volumul de faţă, în care autoarele, Olga Morar şi Maria Vaida, creionează cu pricepere şi rigurozitate ştiinţifică totodată, portretul scriitorului şi implicarea sa în fenomenul cultural contemporan. Cartea se deschide cu o mărturie a profesorului însuşi, mărturie tulburătoare aşezată ,,Sub semnul zodiei”, prilej de a evoca, în linii mari, crâmpeie ale trecutului, vicisitudini ale unei istorii trăite şi resimţite acut de un filolog dăruit muncii de cercetare şi culturii naţionale. >>>>

Un poet admirabil, de expresie română, trăitor în Canada, este George Filip în volumul ”Şi toamna vine… “( Poeme), apărut în condiţii estetice şi tipografice excelente, la editurile DESTINE( Canada ) şi Sitech ( Craiova-România ), cu o prefaţă de Darie Ducan, intitulată “Mirele zăpezilor din Montreal “.

Volumul se deschide cu o poezie dedicată poetului nostru tutelar, Eminescu, intitulată “Mortua est… “, din care răzbate admiraţia lui George Filip pentru autorul nemuritorului poem “Luceafărul “.

Încă din titlu autorul ne previne că poeziile cuprinse sunt încărcate de premoniţie şi nostalgie.

Cunoscător excelent al poeziei, George Filip, este sedus de himera clasicităţii, preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia acestui poet către discursul musical în care par a se fi strâns cele mai incintante ritmuri:”prietene, trecut-au căpitanii/ deschizând la lumeporţi cereşti/ şi-aşi dori-cât ne vor duce anii,/ numai vorbe sfinte să-mi şopteşti… “( Stimate OM ). >>>>

„În puşcărie, nici ordinele, nici rugăminţile nu se comentează” (p. 274), declară doctorul Alexandru Maier, aparent resemnat la finele volumului Am fost medic la Gherla[1], republicat la Editura Vremea din Cluj-Napoca în anul 2009, în urma unei discuţii pe care o va purta cu unul din cititorii doritori de a cunoaşte ceea ce fusese în mod voit muşamalizat de servilii regimului din perioada 1956-1964.

O carte mărturisire, ce se menţine într-un spaţiu de puternice sfâşieri lăuntrice, spaţiu ce şi-l cultivă nu doar cu o vizibilă îndărătnicie de a consemna adevărul acelor vremi, ci şi cu toată responsabilitatea de a nu omite, de a nu fi părtinitor. Autoîndatorat faţă de mama sa, „fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult în viaţă”, faţă de sora mai mică, rămasă acasă la vârsta de 12 ani, faţă de tinerii care nu au altcumva cum să cunoască ororile puşcăriilor comuniste decât din memorialistica aflată pe rafturile unei biblioteci. >>>>


[1] Prima apariţie editorială: Alexandru MAIER, Am fost medic la Gherla. Dreptul la adevăr, Târgu-Mureş, Ed. Mentor, 1998.

A apărut, recent, la Editura CARPATICA, din iniţiativa doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, ediţia a II-a a studiului Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu al regretatului scriitor şi om de cultură Artur Silvestri.

Prima ediţie a lucrării a apărut în anul 1987 şi urmărea invitarea criticii timpului la reconsiderarea personalităţii şi operei unuia dintre cei mai controversaţi scriitori români ai secolului XX, Zaharia Stancu, renunţând la formule obediente factorului politic şi ideologic al momentului respectiv. Structurată pe 10 capitole, lucrarea urmăreşte câteva din elementele ce definesc arta poetică şi doctrina literară a lui Zaharia Stancu.

Ceea ce îl deosebeşte categoric pe Artur Silvestri de alţi exegeţi ai operei lui Zaharia Stancu este, în primul rând, lipsa oricărei patimi, ca şi refuzul subordonării scrisului său vreunui comandament doctrinar sau ideologic. Cu răbdarea cercetătorului plin de har, Artur Silvestri se apropie de creaţia lirică a lui Zaharia Stancu fără nici un fel de inhibiţii, dar şi fără vreo idee preconcepută, pentru că scopul fundamental al demersului său exegetic îl reprezintă decodarea sensului operei şi nu punerea la zid, eventual, a omului, datorită păcatelor sale şi compromisurilor făcute cu lumea prin care a trăit. >>>>

Fără  îndoială că există persoane care  trăiesc cu sufletul pe dinafară. Adică şi-l expun şi privitorii se uită  în el ca printr-o fereastră deschisă. Deschizi puţin fereastra şi te uiţi direct în amfora sufletului ei, împodobit cu Lumină.

Reflecţii ale unor stări interioare, poemele picturale cu parfum de Lumină  ale Constanţei Abălaşei-Donosă surprind şi în acest recent volum intitulat, La uşa iubirii.

Pentru  autoare Culoarea înseamnă Viaţă şi Bucurie. Dragostea artistei pentru Culoare este exprimată în tablouri şi miniaturi florale de un lirism înduioşător şi, pe undeva, destul de vetust. Nu e de mirare când astăzi, cei care iubesc frumosul sunt consideraţi depăşiţi, în trend fiind doar lucrurile şocante, agresive şi mai puţin obişnuite, menite să surprindă, dacă nu cumva, să te lase perplex. >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.