februarie 2011


Virtutea artei de a întregi viaţa omenească, se datorează anumitor structuri sufleteşti ce determină funcţiunea eliberatoare a artei, determinant fiind ecoul psihanalizei, aliat al oricărui poet veritabil, la actul evadării din prizonieratul individualităţii proprii. Placheta de versuri intitulată “Călătorind într-o lacrimă” (Ed. Telepres Edit, 2009) sub semnătura Nicoletei Stăvărache, vine să infirme vechiul dicton latin “si vis amari, ama”, afirmând un altul: ”sustine et abstine” după cum lasă a se înţelege din densitatea sratului sentimental: “Calci pe trandafiri fără culoare/ Petale-amare laşi în urma ta/ De ce nu recunoşti că doare/ Fericirea zidită-n lacrimă de stea”? (Semn de-ntrebare, p.58) După cum observăm, autoarea se foloseşte de un limbaj gramatical uzual. Formele gramaticale şi cele poetice, se întâlnesc în tendinţa lor de a menţine un ritm, o mişcare şi o armonie imagistică a unei izolări provizorii, specifică suferinţei: “Astă noapte ochiul stâng [ochiul inimii, nn.] mi-a plâns/ Risipind în suflet o durere ascunsă/ L-am spălat cu roua dintr-un vis/ Şi el tot mai sângerează încă”. (Ca o amintire, p.41)  >>>>

Un poet în plină maturitate artistică, având un palmares impresionant, cu 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite, confratele nostru Vasile Barbu din Uzdin, Banatul montan, oferă în volumul de faţă „Rodul zădărniciei şi al muţeniei” – după propria selecţie, 54 de poeme plus unul, carte apărută la Editura Nigredo, Arad, 2008, în tandem cu poetul din Şagul Aradului – Nicolae Nicoară-Horia, carte purtând titlul fericit şi inspirat: „Doi poeţi – aceeaşi limbă, ceea ce reflectă un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dincolo de faptul că ambii autori vorbesc şi scriu în limba română, Limbajul Poeziei este Universal, în orice areal  ar răsări, s-ar dezvolta şi afirma. Vorba lui Vasile Barbu în moto-ul care-i însoţeşte grupajul de versuri: „Limba-i punte,/ limba-i munte./ E odihnă, spor şi sete, / bob de grâu / şi cai în frâu, / Este cuget, mântuire, / rugăciune, bucurie…” (Blestemul limbii) >>>>

O carte mai veche a cunoscutului ziarist Viorel Cacoveanu, intitulată Istoria risipită[1], peste care am dat curând cu totul întâmplător, a constituit pentru mine nu numai surpriza de a descoperi pasiunea autorului pentru abordarea unor subiecte istorice, de cele mai multe ori delicate şi controversate, ci şi de a ne găsi în faţa unui intelectual patriot, care nu poate rămâne indiferent faţă de evenimente, situaţii sau întâmplări care aduc atingere demnităţii naţionale şi, nu în ultimul rând, identităţii noastre ca popor.

Viorel Cacoveanu nu numai că este deplin stăpân pe instrumentele scrisului, ci vădeşte şi o benefică deschidere spre tot ceea ce priveşte ţara şi poporul său. De o manieră aproape ludică, cartea lui începe cu un capitol intitulat Facerea după Biblie, al cărui prim subcapitol poartă un titlu şocant: La început a fost păcatul!. Acesta continuă apoi cu o serie de consideraţii legate de plaiurile strămoşeşti, abordând, din această perspectivă, chiar dacă nu întotdeauna cu citarea propriu-zisă a surselor comentate, diverse teorii legate de acest spaţiu. >>>>


O carte despre inimă! Văzută din punct de vedere anatomo-fiziologic,  medical, spiritual, literar…Din toate colţurile, inima e luată cu asalt şi  e pusă pe tavă în faţa privitorilor uimiţi care abia aşteaptă să afle cât mai multe lucruri reale şi poveşti despre acest subiect, palpitând şi palpitant.  Cu toţii suntem angrenaţi în acest mecanism biologic, fie că vrem, fie că nu.

Nici nu pronunţi bine cuvântul inimă şi toate fibrele intră în reacţie şi încep să tresalte. Firesc, doar e organul vital, motorul, pompa biologică a fiecărei fiinţe.  O carte „de la inimă la inimă”, prilej minunat de comuniune, nu numai pentru oameni „inimoşi”, sensibili, dar şi pentru cei „cu inima de piatră”, ca să le mai înmoaie inima. >>>>

…Până azi, nefericita întâmplare a făcut să nu-mi cadă sub ochi poezia lui Ştefan Doru Dăncuş. Azi, printr-un plic pe care l-am deschis cam apatic, am văzut viscerele, sângele, piroanele şi am auzit strigătele omeneşti (lansate către cer şi către incendiile demonico-terestre)  ale Poetului. Un Poet de o  putere teribilă – asemănatoare cu cea a lui Atlas – cel ce uneşte gunoaiele/reziduurile bolborosind fierbinţi, ale pământului (în plin proces de desacralizare!), cu Cerul  – Olimpian şi Mistic…

…Volumul de poeme fără titlu, deci putând fi citite la MODUL EPOPEIC!  (bilingv: în românească şi în franceză), Scrum, al maramureşeanului (de obârşie) ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ), vorbeşte (cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuşi, a unui OM!) – ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!) tăcem, anesteziaţi şi laşi. Şi trădători - de noi şi >>>>

Noua incursiune a Cezarinei Adamescu în universul unor scriitori, numită atât de frumos „Preoţi sfinţi, lăcaşuri sfinte”, apărută la „Semănătorul – Editura online” în luna octombrie 2010, reprezintă apogeul unui vast proiect al autoarei.  Şi reprezintă apogeul, pentru că în această lucrare valoroasă se adună cronici literare, portrete, efigii morale şi eseuri, despre autori de care teologul Cezarina Adamescu se simte ataşată din adâncul inimii sale. Aceştia formează pentru autoare un grup scump al unui univers sacru, o comunitate care-i inspiră un permanent sentiment de stimă şi chiar de veneraţie, majoritatea autorilor amintiţi în scriere făcând parte din cler sau apropiaţi de cler, prin problematica abordată în operele lor. >>>>

…Avem în faţă o carte care, deocamdată, în climatul actual, de ignoranţă educaţională şi culturală generalizată şi de mizerie morală, socială şi fizică contaminantă, pare a veni dintr-un viitor teribil de îndepărtat. Este vorba de onesta, conştiincioasa şi cutezătoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultură, romancierului şi jurnalistului focşănean, FLORINEL AGAFIŢEI[1]EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ.

Autorul este perfect conştient de valoarea cărţii sale (dar şi de precaritatea receptării ei, într-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, în care Legea Educaţiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, şi vocile autorizate, în domeniu, >>>>


Ultima carte a Melaniei Cuc Vânătore cu şoim – apărută la Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2010, reprezintă mai mult decât un exerciţiu de sinceritate, autoarea reuşind, printr-un „discurs” metaforic, cum numai de sub pana năucită a lui Fănuş Neagu au mai ieşit câteva, să vândă lacrimi la tarabele iluziilor noastre cotidiene. Iată cum banalitatea declanşează întâmplări cosmice, pe care le trăim murind: „Apocalipsa poate porni şi din farfuria cu supa de oase şi din numele unui om care a pierdut noţiunea zi-noapte! Scriu gazetele doar de bine şi mă minte poştaşul ce-mi bate la uşă cu o ciozvârtă sângerândă din ceea ce a fost mai ieri bucurie… Sun din cornul de vânătoare şi ogarii adulmecă urma sandalelor mele fără de talpă. Voi merge de-a buşilea prin sârma ghimpată şi peste distanţele în care germinează secara şi linia frontului de gherilă.” Sau: „Lumea asta-i părelnică şi neiertătoare; mă întinde, mă prinde în cârlige pe frânghia cu rufele pe care maşina le spală, le rupe în bancnote de o sută… Nu mai există acadele comestibile în prăvălia cu hălci de carne fără grăsime. Copilul meu plânge cu gura-n polenul cules de albine.” >>>>

Sub acest titlu, a apărut, de curând, la Editura SEMNE din Bucureşti un interesant volum, bilingv, semnat de binecunoscuta interpretă de muzică populară românească Floarea CALOTĂ. Versiunea engleză a lucrării este semnată de Liliana URSU. Cartea beneficiază de o consistentă parte ilustrativă, toate costumele reproduse fotografic în volum aparţinând autoarei acestuia.

Prin această lucrare de sinteză, scrisă deopotrivă cu sufletul, dar şi probând o fină cunoaştere a domeniului abordat şi o greu de bănuit competenţă în plan ştiinţific, Floarea CALOTĂ se dovedeşte nu doar o autentică interpretă a melosului popular, ci şi un intelectual de elevată ţinută. >>>>

Fiecare zi înseamnă pentru mine un bun prilej de a constata, câte lucruri pierd, pe lângă câte trec şi câte las în urmă. Dar mai ales, câte lucruri nu ştiu. E o constatare care nu-mi aduce bucurie. Aş fi putut trece cu vederea, cum am şi făcut, peste un volum apărut online, la Editura Semănătorul, prin grija iscusitului  şi neobositului editor,  prof. Nicolae N. Tomoniu, volum  pe care, din nebăgare de seamă, l-am ignorat. Şi poate că nu l-aş fi cunoscut niciodată dacă n-ar fi venit sărbătorile de iarnă şi autorul lui, nu s-ar fi gândit să mi-l trimită tradus în limba spaniolă  şi în versiune românească. A fost pentru mine, mai mult decât un prilej de maximă încântare, a fost şi este un motiv de mare bucurie spirituală pentru că m-a învăţat să mă cunosc mult mai bine, aşa cum nici un manual de psihologie nu ar fi reuşit. Autocunoaşterea înseamnă acceptare, înseamnă a te privi cu ochii altuia şi a reuşi să te recunoşti şi să te împaci cu tine însuţi. >>>>

De cele mai multe ori, reporterul îşi adună interviurile într-o carte. De data aceasta, Aura Christi înmănunchează într-un volum propriile interviuri, acordate  Rheei Cristina, Simonei-Grazia Dima, Dorei Pavel (două), Iolandei Malamen, Irinei Airinei,  lui Cassian Maria Spiridon, lui Şerban Postelnicu, lui Ionel Necula şi lui Virgil Diaconu. Aceste interviuri, care dezvăluie formarea, aspiraţiile şi devenirea intervievatei, au fost publicate anterior în publicaţii periodice: Oglinda literară, Mişcarea literară, Apostrof, Saeculum, Contemporanul.Ideea Europeană, Poezia, Ziua, sau în alte  volume de acelaşi gen.

Cartea, intitulată Exerciţii de destin – Dialoguri-, a apărut la editura Ideea Europeană în anul 2007 şi are o  binevenită prezentare biobibliografică,de o pagină, a autoarei. De reţinut, de aici, periplul jurnalistic, scriitoricesc şi de editor, venirea de la Chişinău la Bucureşti, în 1993, precum şi publicarea a mai mult de douăzeci de cărţi şi obţinerea a numeroase premii literare, care atestă o  puternică personalitate artistică. >>>>

O carte dedicată lui Nicolae Motrescu, „al treilea frate talentat din viţa aleasă a Motreştilor”. A plecat subit din această viaţă zbuciumată la 18 martie 2008.

În „memoria sa luminoasă” Eleonora Schipor s-a hotărât să scrie despre profesorul şi publicistul Nicolae Motrescu, un om minunat ce a trăit o viaţă în demnitate şi adevăr, un vrednic fiu al Crasnei. O carte bine documentată, etape de viaţă ale profesorului, reflectată prin fotografii, interviuri, prezentări de carte, ecouri. O „prefaţă scrisă printre lacrimi” de către autoare, urmată de pagini inedite.

Biserica “Sfânta Treime” din Crasna (Bucureşti, 2005); “Crasna Bucovinei (1), (publicistică), Cernăuţi, 2006; Crasna Bucovinei (2), (folclor), Cernăuţi, 2007; coautor a monografiei “Crasna-un colţ de eternitate românească”, sunt titluri de cărţi ce au îmbogăţit bibliotecile bucovinenilor . A mai contribuit la aparţia cărţilor „Cântarea Carpaţilor” (autor Ilie Motrescu, Storojineţ, 2008), „Între vis şi realitate” (autor Maria Motrescu-Popescu, Cernăuţi, 2008) şi „O privighetoare de munte cu nume de baladă” (autor Eleonora Schipor, Cernăuţi, 2008). >>>>

Cand incerc sa scriu despre cartea dlui Dimitrie Grama, imi vine in minte aceasi imagine de relatie avuta cu energicul bucovinean Adrian Botez. Adica, a ne intelege foarte bine fara ca sa ne fi vazut vreodata fata catre fata! Bineinteles ca acel Duh de Romanie al carei fii suntem, este mult  mai  realistic decat orice intalnire de ocazie si esuata in definitiv. Probabil ca metafizica sufletelor cum si al locului natal, leaga fiintele intr-o legatura de forma unui pleonasm teutologic ce induce spre aceeasi deplina identitate de Neam, simtind si intelegand vedem  realitatea cu ochii mintii! Domnul Grama isi numeste cartea simplu: “Versuri”. Dar aceasta carte vine sa incununeze o valoroasa opera, opera unui om instruit, cult, talentat, atins de aripa muzei literare, chiar daca profesia sa fiind cea de doctor chirurg! >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.