noiembrie 2010


Peste 50 de cărţi apărute cu ajutorul Asociaţiei Culturale „Renaşterea buzoiană” în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română”, dintre care aproape jumătate sunt volume de versuri, iată valoarea numerică a unei entităţi culturale vii. Din acest bilanţ pozitiv nu se pot desprinde nişte trăsături caracteristice ale grupului, deşi printre notele specifice s-ar invoca solidaritatea şi gradul de înrudire spirituală dintre membrii lui. Contestatarii ar putea susţine că mai degrabă e vorba de obişnuinţe căpătate în timp, când cenaclul „Alexandru Sahia” se desfăşura sub forma întâlnirilor periodice organizate de Casa de Cultură a Sindicatelor. Dar tot de atunci se păstrează plăcerea de a poematiza, ceea ce a dus la impunerea unui număr însemnat de talente, cum n-au făcut-o nici comunităţile grupate în jurul revistelor literare. Aspiraţia de a conecta existenţa la poezie îi conduce, de cele mai multe ori, la zile faste, când se versifică pe orice poate umple sertarul liric. Autori precum N. Pogonaru, C. Bucur, Şt. Dima, Girel Barbu, D. Istrate Ruşeţeanu pun accentul pe teme scoase din social şi politic, manifestând în acelaşi timp simpatie pentru meditaţie, improvizaţie şi joc. >>>>

Când filosoful şi „baronul“ Mihai Dragomir de Ghiroda mi-a prezentat satu-i natal, Giurgeni-Ialomiţa, prin iulie 1986, şi pe d-l Emil Chiriţă (n. 21 decembrie 1941), directorul Şcolii Generale şi al Căminului Cultural din localitate, nu mi-a spus că am în faţă şi un poet autentic al Câmpiei Dunării de Jos, aşa cum mi se înfăţişează peste mai bine de două decenii, în toamna lui 2009, prin volumul Rigori şi zboruri*, volum însoţit de prefaţa Un act important de restituţie literară, semnată de Valeriu Gorunescu, din care ne îngădu-im a-i „extrage“ aici „grăitorul“ portret: «Poetul Emil Chiriţă este una dintre acele personalităţi cu care Dumnezeu […] a fost generos, înzestrându-l din belşug cu o inteligenţă scăpărătoare, o intuiţie fericită a valorilor, talent literar şi un ascuţit spirit organizatoric. […] Animator în mai multe domenii de activitate, promotor al noului şi al performanţei şi în sectoare de unde i s-a părut că nu poate lipsi, n-a uitat nici o clipă că are în inimă naiul lui Pan şi harfa lui Orfeu. A scris mereu, de-a lungul unor ani ce nu i-au adus gloria imediată, dar i-au oferit răgazul elaborării în linişte a unei opere bine structurată, de limpezime şi de profunzime estetică evidente.»; prefaţatorul ne mai spune că volumul de versuri Rigori şi zboruri de Emil Chiriţă este „dens“, „minuţios construit“ şi are «o transparenţă axiologică de cris-tal» (p. 9 sq.). >>>>

Cine-şi mai aminteşte de visurile şi dezideratele la care a îndrăznit la un moment dat, ori de ipostazele în care şi-a făurit planuri temerare, asuprit de trecerea timpului, mai cu seamă atunci când se apropie de o vârstă rotundă? Clipele acelea ar rămâne pierdute pentru totdeauna, pentru că memoria emoţiilor e scurtă. Planurile şi visurile se împlinesc şi ele devin praguri şi trepte spre altele aidoma, fără să mai fie amintite clipele de graţie (cu adevărat inspirate) care le-au generat.

Nicolae Băciuţ, hotărât de a învinge această inerţie, a dorit să imortalizeze clipa dintre ani pentru ca acele stări inefabile să rămână. Şi a reuşit. De la visurile încropite (când, decât în clipa dintre ani, moment de bilanţ provizoriu?) el a găsit motivaţia ideală pentru susţinerea unui jurnal, cu tot ce implică el pentru că a dorit ca toate acestea să rămână. >>>>

Intitulată sugestiv, cartea prof. G. Baciu este scrisă dintr-o perspectivă obiectivă, pe baza unei impresionante documentări, cu mult respect pentru adevărul istoric şi cu multă dragoste pentru istoria neamului.  În viziunea autorului, „istoria este cartea de identitate” a unui neam. În cazul neamului nostru, alături de credinţă, limbă şi tradiţii, istoria stă mărturie grăitoare a existenţei noastre milenare în acest binecuvântat spaţiu. E o datorie sfântă a fiecărui român să-şi respecte credinţa şi limba, să-şi cunoască istoria, păstrându-şi astfel identitatea naţională în contextul istoriei contemporane. Cartea cuprinde şase mari capitole, structurate, la rândul lor, pe subcapitole şi prezintă evenimente istorice, personalităţi, fapte ale acestora mai puţin consemnate de istorie, pentru mulţi cititori fiind chiar inedite. Autorul le redă într-un stil accesibil, atractiv şi pe deplin obiectiv, după cum însuşi mărturiseşte în postfaţă. Încercând o prezentare a acestei cărţi, mărturisesc faptul că mă încearcă un sentiment de nelinişte, de îndoială sau regret că nu pot reda frumuseţea acestei cărţi, bucuria lecturii în fraze cât mai puţine şi cât mai frumos scrise. Aş vrea să scriu despre cât mai multe evenimente şi fapte istorice, dar în cuvinte cât mai puţine. Voi încerca. >>>>

Cu certitudine, literatura română, ca şi istoria, de altfel, îşi are părţile ei mai puţin arătoase şi deloc lăudabile. Acest segment, unanim recunoscut de critica literară, corespundea, din punct de vedere istoric, epocii comuniste, când mistificările şi înscenările de orice fel nu au încetat să se producă, sub imperiul diverselor directive de partid.

În recenta sa carte, Iluziile literaturii române (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008), atât de îndelung dezbătută în revistele literare sau pe bloguri, profesorul Eugen Negrici demonstrează, cu metodă, că iluziile şi deziluziile literaturii române sunt multe şi ele nu vizează doar perioada mai sus amintită, ci îşi întind tentaculele până spre începuturile istoriei noastre literare. Acest nefiresc fenomen este explicat, în viziunea autorului, prin existenţa în mentalul colectiv, a unor complexe de inferioritate ce nu au încetat să umple spaţiile goale, fie şi din literatură, cu închipuite edificii estetice.  >>>>

Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb  revine pe piaţa de carte cu  al doilea volum de versuri,  pe care şi-l intitulează  PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,Raftul de poezie,,.

Aşa cum este firesc pentru poezia pe care un autor o adună între copertele unei cărţi de-a lungul  unui timp în care travaliul poetic a trecut  el însuşi prin etape experimenatle şi convingeri stilistice, şi în volumul de faţă se simte cum scrisul a fost condus cu mână  fermă, adunând  şuvoiele de inspiraţie într-un adevărat fluviu de imagini şi exemple de filosofie ce se sincronizează, elaborat şi aproape elegant ,cu starea de spirit din care se naşte emoţia.

Creaţia lui Ioan Barb este mai mult decât sugestivă, adesea ilustrativă şi conjugată cu întrebări la care autorul le dă, atunci când crede de cuviinţă, răspunsul. >>>>

Există întâmplări care rămân încrustate în memoria inimii. În memoria degetelor şi a ochilor noştri. Şi sufletul are memorie. Există bucurii care nu se pot socoti în bani ori în alte privilegii materiale.

Există lucruri care nu costă nimic dar care sunt inestimabile.

Şi pentru ele ai da întreaga ta agoniseală.

Nimic nu e mai sfânt şi mai de preţ precum surâsul unui prunc. Nimic nu e mai scump decât surâsul unei mame. Acestea, îngemănate, formează un rotund indestructibil. Un rotund care se numeşte IUBIRE.

El nu poate fi smuls, înstrăinat, risipit pentru că el se află în matricea inimii fiecăruia. >>>>

Aflată la a doua ediţie, CĂRTICICA DE DAT ÎN LEAGĂN GÂNDUL,  semnată de Al.Florin Ţene a apărut la Editura Fundaţiei culturale ,,Ion D.Sârbu,, Petroşani, 2010.

Nici nu putea fi altminteri cât această lucrare este una potrivită pentru cititorul grabit, de azi, dar care mai are încă nevoie de vise şi de paşi făcuţi înafara limesului pipăibil al materialismului dialectic.

O carte frumoasă, îngrijit redactată dar care se remarcă şi prin acel ,,lipici,, care te face să parcurgi pagină după pagină, ca şi cum ai aştepta să te întâlneşti la urma urmei, cu propria ta persoană, cu   personajul pe care îl cunoşti deja.

O astfel de lectură este  o duminică-literară calmă, dar defel monotonă.Fiecare pagină este un univers, şi cartea  se alcătuieşte din mai multe detalii fabuloase, ca  un peisaj hiperbolic în jocul de puzlle. Ici este o grafie de situaţii de-a dreptul imaginre, dincolo…  lumea reală vine, pare atât de tangibilă încât îi simţi respiraţia. >>>>

Prozatoarea, poeta Nina Ceranu surprinde Distins-Vechiul Receptor, de astă dată, printr-o carte de însemnări de călătorie, Heidi n-a văzut Roma Termini*, un volum-oglindă de vremuri, volum ce stă parcă sub un atotcuprinzător şi atoategrăitor motto: „Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide (…), moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare, de la bucurie, la linişte şi la moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.“ (p. 7).

Călătorul-autor-martor încă de la prima pagină a cărţii ne mărturiseşte „un program“: «Voi fi un drumeţ oarecare, mereu în ur-ma grupului, care nu vrea să audă explicaţiile unui ghid „de vacanţă“, nevoit să câştige ceva bani pentru studiile viitoare. Eu voi colecta şi mirosul inconfundabil al locului, dar şi izul emanat de eterogenitatea grupului din care fac parte.» (p. 7 sq.). >>>>

M-am aşezat într-o după-amiază de duminică, la masa cu felinar de doină şi duioşie de dor pentru a citi o carte, unică în fiinţa sa, teribilă în rostire şi mai aproape de sfinţenia existenţei noastre româneşti.

„Articole, eseuri, recenzii”, autor Constantin Voiculescu, editor Ion C. Ştefan, Bucureşti, Editura Arefeana – o carte despre noi şi pentru noi, cei ascunşi în spatele prezentului, printre grijile mărunte ale trupului, indiferenţi la sublimul culturii ce ne defineşte printre entităţile lumii.

Profesorul Constantin Voiculescu, după ce ne-a amintit, cu ceva vreme în urmă „Cum vorbim, cum scriem”, acum ne invită pe prispa sufletului şi sub pleoapa mirării curăţeniei de dinspre înlăuntru, aleargă pribeag prin estetismul filosofico-sentimental al unor întemeietori „de legi şi datini” (Neagoe Basarab, Nicolaus Olahus, D. Cantemir, Andrei Mureşanu, >>>>

Noua carte de poeme a Eugeniei Bulat, Veneţia, ca un dat… Jurnalul unui evadat din Est*, i se pare autoarei – într-un Avertis-ment – nu neapărat narcisist, «o simfonie în cheie minoră, cu munţi înalţi şi ape adânci, cu iluzii împlinitoare, dar şi cu tristeţi hăuitoare de neant» (p. 5) şi autorului de „cuvânt însoţitor“, Adrian Dinu Ra-chieru, într-adevăr, «un dar pe care destinul, prin legile lui parado-xale, îl oferă autoarei. Chiar dacă nu a părăsit decât fizic baricadele românităţii din Basarabia, chiar dacă a ars „fără rost“ (cum se măr-turiseşte), poeta încearcă să uite, să se desprindă de nişte realităţi apo-caliptice, să se regăsească / reîntemeieze, reînviind prin poezie.[…] „Bântuită de faceri“, poeta cunoaşte bucuria rodului. Dincolo de u-şoara contaminare cezarivănesciană, preaplină de logos, simţind cum fierbe în ea sămânţa rodirii, atunci când cu unghii înfipte în carne se încredinţează paginii albe. >>>>

Despre Petru Comarnescu nu s-a vorbit îndeajuns, personalitatea sa multilateral revărsată  spre varii domenii nu şi-a găsit în istoriile literare un ecou pe măsură. După cum e bine ştiut, destinul fiecărui scriitor în parte e croit într-un anume fel, nici cu Petru Comarnescu, soarta nu a fost prea generoasă dacă ne gândim la realizările unor colegi de generaţie şi succesul de care s-au bucurat aceştia, evident nu numai în ţară (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran). Şi când ne gândim că au pornit împreună şi că forţele creatoare de care încă de timpuriu Comarnescu a dat dovadă îl plasau în primul rând al excepţionalei generaţii ’30, atunci înţelegem şi mai bine nostalgia ascunsă în spatele rândurilor confesive din masivul său jurnal, publicat în 2003. >>>>

Miniatura lirică în spiritul poeziei tradiţionale nipone a sedus şi continuă să-i cucerească,   pe toţi creatorii de poezie, inconştient sau nu, pentru că are o mare priză la public, este sevă proaspătă şi chintesenţă de gând şi fie că se încadrează în canoanele impuse de acest mod de exprimare laconică, fie că nu, ea câştigă adepţi din toate categoriile de creatori şi cititori pentru că, necesită un minimum de timp pentru a o parcurge, dar în acelaşi timp solicită în cel mai înalt grad mintea şi spiritul, fiind ca o respirare, ca o gură de aer proaspăt în  alveolele pulmonare îmbâcsite de noxele veacului. În plus, se poate prezenta într-o formă miniaturală cu un design plăcut care poate fi purtată în buzunarul de la piept, de către oricine. Ea induce o stare de confort intelectual şi de fineţe şi ascuţime de spirit speciale, propice  stării ideatice, de visare.

Foarte mulţi autori români şi străini au fost tentaţi să cultive această specie literară, cu sau fără reguli impuse, dar păstrând spiritul treaz şi îmbinând contingentul cu inefabilul, teluricul cu celestul, într-o armonie perfectă şi cu un final neaşteptat. >>>>

Parafrazând un dicton de pe vremea lui Napoleon Bonaparte cu bastonul de general în taşca fiecărui soldat, după ce am citit cartea de publicistică a lui Iulian Patca”Moara de vânt”, apărută la editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009,  pot spune că în vârful pixului  unui ziarist militar se află “arma cuvântului în poziţia de bătaie”(Iulian Patca-Argument).

Încă din titlu, autorul face aluzie la  inutilitatea luptei cu morile  de vânt a lui Don Quijote de la Mancha din romanul lui Cervantes Saavedra Miguel. Convins, fiind,  că prin scrisul său poate schimba ceva în societatea în care trăieşte, Iulian Patca în Artgument speră ca ziaristul să reuşească să creeze o stare de spirit sau chiar să schimbe lumea,dar ajunge ,în final, la concluzia că “se bate doar cu sine şi cu morile de vânt.” Cum speranţa moare ultima, ziaristul este convins că aceste memorii ale clipei pot contribui la schimbarea mentalităţii  în timp şi că ele ,articolele, nu vor rămâne doare simple efemeride. >>>>

A paisprezecea carte semnată de Ionuţ Caragea, Poezii de dragoste (2010), este o antologie* de fermecătoare creaţii, aparţinând unui reprezentant de seamă al „generaţiei Google“, cu o generoasă prefaţă, Deosebirea dintre dragostea de literatură şi adevărata poe-zie de dragoste, de Corneliu Leu, suită de însemnări – după cum se prezizează în subtitlu – «pe marginea volumului selectiv din opera unui tânăr poet român rătăcit pe meridianele lumii, dar bine înrădă-cinat în dragostea pentru poezia limbii lui» (p. 7). Meridianul fru-moasei „rătăciri“ a lui Ionuţ Caragea este Montreal-Canada. Corneliu Leu – cu o „teamă maioresciană de diminutive“ – observă (în prefaţă) că se anunţă deja un anotimp în care „Ionuţ“ devine autenticul, matu-rul Ioan Caragea (de la arţarul Canadei, nu de la dantelăriile vreunui igrasios Fanar cu molii), certificând tânărului teritoriu poetic caragian coordonatele: 1) un lirism erotic de excepţională, teluric-stelară profunzime, antologia de faţă fiind «o demonstraţie bine pusă pe direcţie», «o demonstraţie promiţătoare, meritând a fi călduros primi-tă, cu toate limitele sale; >>>>

Motto:

„Aduceţi-vă aminte de faptele străbunilor voştri,

amintiţi-i pe dânşii, întăriţi-vă cu sufletul, c şi

voi înşivă să vă faceţi măriţi în aducerea aminte

a urmaşilor voştri!“

[Biblia, Cartea Macabeilor]

CARTE DE IDENTITATE PENTRU POPOR

Domnul Mircea Vac, până acum cunoscut ca scriitor şi istoriograf de conservare a valorilor şi tradiţiilor româneşti în Bihor, ne prezintă de această dată monografia aşezării, odinioară denumită Râtul Romanilor (ce toponim interesant, care nu este deloc întâmplător, spunându-ne că acolo ţineau şi păşteau caii romanii) aflată de la Huedin către munte, sub altarul natural al Muntelui Vlădeasa, localitate pe care o găsim acum cu numele schimbat în SĂCUIEU, aşezată misterios şi romantic în izolarea dintre satele montane Poieni, Sâncrai şi Mărgău, la o altitudine geografică medie de 700 de metri, însă de o necuprinsă altitudine sufletească, creştină şi românească. >>>>

În vremurile din urmă, spre bucuria iubitorilor de literatură, tot mai multe Antologii şi culgeri de poezii, proză, epigrame apar din constelaţia sufletească,  şi aceasta cu toată austeritatea economică şi viaţa din ce în ce mai ternă şi mai cenuşie care apasă bolta cerească a sufletelor, semn că omul are nevoie, nu numai de hrană materială, dar şi de cea spirituală. Spiritul trebuie cultivat în orice condiţii şi în orice vremuri, cu atât mai mult în vremurile de restrişte pe care le trăim cu toţii,  când  auspiciile nu sunt deloc prielnice acestui gen de manifestări. Şi totuşi, spiritul triumfă, el sparge gheaţa, înlătură zăpoarele şi îşi face loc, acolo unde trebuie să ajungă.

Austeritate sufletească? Nu, pentru că avuţia de spirit este nepieritoare. >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.