iulie 2010


Poetului Panait Cerna i-au fost consacrate numeroase studii monografice, mai ales din deceniul patru al secolului XX, semnate de critici români sau străini, iubitori de poezie, poate chiar datorate destinului tragic al poetului dobrogean, care acţionează cu atracţie fascinantă asupra lectorilor. Cercetări temeinice asupra vieţii sau operei lui Panait Cerna au semnat : Lucian Predescu (1933), Marcello Camilucci (1935), Ion Cheşcă (1935), Hristo Kapitanov (1936), George Dumitrescu (1939), Luiza M.Ungureanu (1955), Aurel Munteanu (1974), Valeriu Râpeanu (2006), Olimpiu Vladimirov (2006) şi, iată, altă valoroasă monografie semnată de poetul Dumitru Cerna, realizată cu un spirit de devoţiune demn de toată lauda, amplă, sintetizatoare, ce completează lista precedentelor nume. Lucrarea lui Dumitru Cerna (Panait Cerna, Scepticul luminos, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 470 de pagini) este teza de doctorat a autorului, realizată sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Cubleşan la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, titlu conferit cu distincţia cum laude, în 2007. >>>>

Noul volum de versuri al poetului Ionuţ Caragea, „Guru amnezic”, apărut la Editura Fides, Iaşi, 2009 confirmă vocaţia de căutător în materia arzătoare a Cuvântului, ca-n izvoarele freatice ale neliniştii, cu ochii mâinilor scormonind

prin zăpada în flăcări. Şi de data aceasta autorul propune o poetică a meditaţiei profunde şi a trăirilor lăuntrice obţinută în urma unei purificări spirituale, a unei abluţiuni cu apă lustrală şi a unui catharsis la care se poate accede după zile şi nopţi de luptă cu tine însuţi.

La „clipa de liniştită durere” – s-au adăugat umbre care „pleacă la drum” cu umerii lăsaţi, dincolo de porţile caselor, departe, lăsând în urmă „umbre/ dragoste/ umbre” (Este o clipă de liniştită durere). >>>>

Autor a şapte volume de proză şi patru de poezie, Toader T.Ungureanu se prezintă în faţa cititorilor săi cu un nou roman intitulat “Al cincelea anotim”, apărut la editura Napoca Star, 2009, Cluj-Napoca  şi care este structurat în următoarele capitole:”Cumpăna”, “Verdictul”, “Încăutarea unei stele”, “Un ultim vis”, “Răbojul”, “Iar, printre semeni” şi “Şoimii”. Încă de la titlul , aşa cum specifică în “Cuvântul autorului…”,Toader T.Ungureanu se destăinuie că refugiat”în lumea mea, o lume creată de propria-mi imaginaţie, lume în care mă simţeam aât de bine câteodată, departe, un”Ariel” al epocii moderne şi-n care rătăcesc fără voie…”, a luat naştere acest volum despre  anotimpul copilăriei ,al cincelea anotimp al omului despre care Lucian Blaga spunea:”Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Iar Monseniorul Vladimir Ghika spunea că”Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trece cel mai repede”, fapt ce se confirmă şi în desfăşurarea acţiuni acestui roman. >>>>

A transfigura realitatea, a o recompune după  propriile meandre psihologice şi spirituale, fără să părăseşti firul epic al delimitărilor legate de timp şi de spaţiu, dar uneori, fiind nevoit să le transgresezi, fie şi cu închipuirea, atunci când se impune, constituie, într-adevăr, o artă scriitoricească.

Prozatorul Nicolae Zainea Vornicoff face parte din categoria scriitorilor care nu se abat, decât în mică măsură de la canoanele clasice ale construcţiei epice.

Volumul recent editat se înscrie în linia prozei realistico-fantastice, fixat spaţial şi temporal (dar unde se termină  realitatea şi unde începe ficţiunea?) – autorul uneori sare din tiparele fireşti ale timpului şi spaţiului şi survolează spaţii şi realităţi transcendente, cu traiectorii precise, de parcă s-ar afla într-un observator astronomic şi urmăreşte evoluţia unor constelaţii sau al unor fenomene cereşti. >>>>

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr. >>>>

În volumul Marianei Strungă, „ALB DIN MARELE ASCUNS”, apărut la Editura Eurostampa, Timişoara 2009, cuvântul triumfă, „Dincolo de viată,/dincolo de moarte,/ aburi de lumină/urcă dinspre soarte”.

Volumul de vesuri al poetei, de o sensibilitate covârşitoare, cuprinde trei cicluri : „Cantată sibilină” , „Rouă astrală” şi „Alb din marele ascuns”.

Ca o „Atlantidă scufundată” respiră în lumină, „şi din cuvânt-lumina avidă”, dorind să înalţe o nouă Atlantidă. Caută visătoare clipa  vieţii pentru a reînvia eterna iubire.

Autoarea „se altoieşte mereu” cu „Visul, Clipa, Dorul, Gândul”, îşi poartă „voalul

de-amărăciune” dorind să stăvilească „urgia lumii”.

Şi ca un val reverberând,/mor spre-a renaşte din Cuvantul/Poemelor, ca Visul, Gandul…

Poeta Mariana Strungă ne avertizează : “Nu mă iubiţi, cu tot ce doare,/Eu sunt cătuşa lucitoare,/Ce adună-ntruna, prin cuvânt,/Destine, vise, dor şi gând…” >>>>

Recent am primit, graţie unei bune prietene, cartea de poeme a Luminiţei Zaharia, „Băiatul cu cărţile”, apărută la Editura Eminescu. Mărturisesc că am avut o plăcută revelaţie şi o surpriză de proporţii deşi, pe Luminiţa am mai întâlnit-o deseori pe reţelele literare on-line,  ori în revistele de cultură ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Un volum destul de consistent şi edificator în ceea ce priveşte poezia tânără, dar, în acelaşi timp o carte cât se poate de originală, pentru că această poetă nu e  în trend, ea  nu străbate  nici o plajă lirică la modă, deşi scrie poezie modernă.

Luminţa Zaharia, după propria mărturisire, „nu se aliniază”, nu se pliază, nu se mulează pe nici o altă direcţie existentă deja în poezie. Ea are teribilul orgoliu de a rămâne ea însăşi.

mi s-a spus: / aliniază-te dacă vrei să exişti / învaţă de la tinerii ăştia injurios geniali/ cum mătură ei cu realitatea frustă / uliţa prăfuită a vechilor trubaduri / poezia ca şi antimateria dragii mei/ numai după infarct viaţa îşi câştigă / un sens / poezia modernă seamănă cu precipitarea / (i)spăşită la un psiholog/ îndrăgostit şi el de psihologia modernă/  şi care ha îţi dă brânci în hipnoză / pe un pat de fachir”(mă aliniez). >>>>

Istoricul literar Emil Istocescu , după publicarea cărţilor:”Gib I.Mihăescu-Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei”,(1970),”Marin Sorescu-La Lilieci-Exegeză. Deschidere hermeneutică”,(în colaborare cu Teodora Albu) şi Marin Sorescu în scrisori”, (în colaborare cu George Sorescu), şi a zecilor de studii şi articole despre Gib I.Mihăescu, este din nou în librării cu studiul “Folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea”, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2009, ce cuprinde etape şi ipostaze inedite despre “ilustrul preot-învăţător Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa, fondatorul revistei de folclor”Izvoraşul”, susţinută cu o tenacitate exemplară, în toată perioada interbelică, şi emeritul profesor şi cercetător drăgăşenean Emil Istocescu, folclorist şi istoric literar, specializat în studiul operei con-orăşeanului său, prozatorul Gib Mihăescu”(“O rază de civilizaţie” de Conf.univ.dr.Ioan St.Lazăr).

Lucrarea structurată în două capitole:”Studiu introductiv “, cu două subcapitole, ”Corespondenţă”,cu încă două subcapitole, “Epilog”,”Anexe” şi “Indice de nume”se deschide cu Cuvânt introductiv de Ioan St.Lazăr şi o Motivare preliminară semnată de Autor, în care se >>>>

Există un timp al memoriei şi al  spiritului neamului nostru. El este cel adevărat, cel care rămâne încrustat în scoarţa cerebrală. Celălalt, timpul fizic, nu este decât relativ. Şi spre acest timp al memoriei îşi îndreaptă atenţia scriitoarea de faţă.

„Scrisul este  pentru mine, singura cale care duce spre lumină” – spune Elena Buică în cartea sa „Oglindiri”.

Un titlu atât de sugestiv, nu te poate duce cu gândul decât că, în cartea cu pricina, desigur ai să te regăseşti într-o oarecare măsură. Şi nu e de mirare pentru că scriitorul, atunci când aşterne ceva pe hârtie, trăieşte atâtea vieţi, câte personaje zămisleşte în ipostaza de creator. Şi fiecare dintre ele, îşi cere dreptul legitim la viaţă, are o personalitate, este un UNICAT. Aşadar, am pornit de la gândul că mă voi regăsi în cartea Elenei Buică şi într-adevăr, aşa a fost. M-am transpus, i-am trăit destinul, m-am încărcat cu toate bucuriile şi emoţiile unei persoane care acum, nu are mai mare bucurie decât aceea DE A SE DĂRUI. >>>>

Recent, a avut loc, la Cluj-Napoca, lansarea cărţii  Italia, pământul de acasă, care îl are ca autor pe ziaristul şi scriitorul vâlcean Ioan Barbu. Autorul, cu o carte de vizită impresionantă, este, pe lângă un condeier remarcabil, şi un veritabil globe trotter, mereu preocupat să vadă şi să cunoască locuri şi oameni, să stabilească noi contacte, să pună bazele unor relaţii de colaborare în interes naţional.

Recenta lucrare, apărută la Editura Conphys, în anul 2010, poate fi considerată, până la un punct, şi un jurnal de călătorie, autorul consemnând impresii ale voiajurilor şi întâlnirilor avute în Italia. În acelaşi timp, ea cuprinde şi extrem de interesante şi pertinente date şi informaţii de natură istorică, dar şi de istorie literară, având în vedere textele (publicate iniţial în revista noastră Cetatea culturală) despre Leopardi şi Eminescu.

Ioan Barbu parcurge, în Cetatea Eternă, o serie de locuri strâns legate de istoria poporului român, începând cu celebra Columnă traiană şi se bucură la întâlnirea cu istoria străveche a locurilor vizitate. Într-un alt text este preocupat de prezenţa ortodoxismului în Roma şi evocă, din această perspectivă, relaţiile, de natură religioasă, dintre spaţiul românesc şi cel peninsular. >>>>

În perioada ultimilor ani ne bucurăm de apariţia multor cărţi, de precizat că nu toate au şi valoare din punct de vedere literar, dar cele care au astfel de valoare aşa-zis „scoase în faţă”, în întâmpinarea cititorilor iubitori de valoare literară autentică. Ei bine, a apărut o carte a unui laic, o carte de teologie foarte ciudată care amestecă politologia, istoria mentalităţilor cu teologia: Mircea Vulcănescu, „Bunul Dumnezeu cotidian”, studiu despre religie, ediţie de Marin Diaconu, apărută la Humanitas. Este pentru  prima dată când cineva adună toate preocupările teologale ale lui Mircea Vulcănescu, un om care până acum a fost important pentru noi numai pe latura generaţiei 27, numai pe latura intereselor lui faţă de romanitate, dimensiunea românească este foarte prezentă la el iar noi am fost interesaţi de suma de ispite pe care le au românii în sufletul lor, identificate de Vulcănescu: ispita dacică, ispita romană, ispita turcă, evreiască, elină, etc.

Găsim şi câteva texte care adună conferinţe, articole, studii, arătând şi preocupările lui faţă de existenţialismul precreştin, faţă de neotomism, faţă de tot ce înseamnă relaţiile între iudaism, catolicism, ortodoxie, sunt multe lucruri de dogmă teologală pe care numai doxologii trebuie să le lucreze. >>>>

Pe 20 aprilie 2010, la Colegiul  Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, au avut loc lucrările Simpozionului Internaţional, Ediţia a III-a: Lectura – sub presiunea canonului? Referatele prezentate, cu această ocazie, la cele patru secţiuni ale Simpozionului (Secţiunea ICanon/Anticanon/Dincolo de canon; Secţiunea a II-aLectura – între bucurie şi obligaţie; Secţiunea a III-aPrimii paşi spre lectură; Secţiunea a IV-aBibliotecă, internet sau televizor?) au fost culese cu hărnicie şi judicios organizate şi echilibrate, într-o carte, de către doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU.

Toţi autorii referatelor sunt profesori/pedagogi, dascăli şi bibliotecari (dimpreună, FORMATORI DE SUFLETE!), cu lungi „stagii” de îngenunchere la Altarul Revelator al Cărţii. Adică, îngrijoraţi că învăţământul mondial şi naţional actual hiperbolizează maladiv latura informativă a educaţiei şcolare (creând premizele apariţiei unor generaţii de „roboţei” şi de monştri gelatinoşi, „tobă” de informaţie haotică, neselectată valoric, paralizantă intelectual – dar complet lipsiţi de afecte, de empathie şi de un spirit de discernere activă şi reactivă, în cadrul Cetăţii sub Asediu!) – şi eludează aproape complet latura moral-formativă din educaţia tinerilor intraţi în „tocătorul de suflete, voinţe şi minţi” al şcolii, până la nivelul la care se poate bănui o strategie a deformării şi imoralităţii, infiltrată, pe căi cu totul „neortodoxe” (de către liderii sociali şi politici ai lumii), în zona învăţământului. >>>>

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri,” Frumuserţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat„ –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8). >>>>

Totdeauna am fost de părere că este util să cunoaştem şi să ne preţuim valorile, personalităţile care trăiesc printre noi. Întâi ca un omagiu adus lor, iar apoi ca un exemplu pentru vieţile noastre. Pe acest traiect spiritual se înscrie cartea a tânărului publicist şi scriitor menţionat în titlu, după trei „şedinţe” confesive cu subiectul opului domniei sale. Acum, reputatul dirijor bistriţean priveşte –prin această lucrare- parcursul propriei vieţi, de la altitudinea frumoasei vârste de 70 de ani şi o face cu legitimă satisfacţie şi mândrie.
Intuim că prezentul demers al dlui. Menuţ Maximinian este rezultat al unei „subterane” colaborări între factorii de decizie culturală de la nivelul judeţului -recte preotul şi scriitorul Ioan Pintea, ce prefaţează elogios cartea- şi ceilalţi factori la vedere, rezultând un beneficiu absolut remarcabil pentru cititori. >>>>

Am obtinut 3 exemplare din aceasta carte, carte  inedita ce ajunge sub lumina tiparului pentru prima data pe pamant european. In respect pentru relatia dintre Autori si Cititori, eu doar amintesc cu uimire cat de alese sunt caile Divine, astfel, aceasta carte sa apara nu in vreo metropola mare a lumii, ci intr-un sat romanesc din tinutul Mehedintului, la Malovat, Editura “Cuget Romanesc”, 2009.

Cartea “Siragul Margaritarului”sau  Hronicul Imparatilor crestini ai Bizantului”, este     intradevar un “sirag de margaritare” intins pe multe veacuri, adunat si pastrat de numerosi iubitori a  istoriei crestinismului ortodox.

Deci pentru o buna prezentare a cartii, redam din  studiul introductiv al cartii, studiu realizat de Pr. Prof.Dr.Al. Stanciulescu Barda:

“Actuala lucrare reprezinta un nou cronograf bizantin, care, prin stradania Domnului Dr. Dumitru Chican, vede acum pentru prima data lumina tiparului pe pamant european. Domnia sa a considerat ca diplomatul poate sa realizeze mai mult decat o activitate diplomatica propriu-zisa intr-o tara straina. >>>>

Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.

Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme; 4- Delincvent de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole, majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia Corvina/Nova Provincia Corvina).

De la început menţionăm că poezia cu vers liber este, aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea sincer (nu şi puternic…) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând…”(Postapocaliptică 1, p. 36). >>>>

Izvorâtă  parcă dintr-o euritmie cosmică, poezia lui Stan M. Andrei vine de undeva, din primele pagini ale Genezei, când toate cele create erau bune şi omul nu căzuse în, ceea ce teologii numesc îndeobşte, felix culpa”.

Având sugestii eufonice şi un ritm interior fără cusur, chiar dacă  e scrisă în vers alb,  poezia lui Stan M. Andrei urmăreşte, chiar fără o intenţionalitate explicită, o libertate intrinsecă, mai mult decât libertatea exterioară, având conotaţii biblice şi „acel ceva plăpând”, care face  farmecul lirismului de tip orfic.

Aş  zice că este extrasă din propriul paradis de dinainte de cădere. În aşteptarea parcă, a şarpelui, omul primordial se plimbă nestingherit pe alei, „în răcoarea serii” şi uneori stă de vorbă cu Dumnezeu.

Paradigma cunoaşterii este începutul discernământului între bine şi (ne)bine. „Abia acum/ sufletul are o axă/ şi se-nvârte în jurul ei/ căutându-şi echilibrul” („Izbânda”). >>>>

Romantismul din poemele Ioanei Andrei frisonate de un realism având rădăcinile în amintiri este liantul unificator al celor 30 de poeme din volumul”Răstignire în amintiri”,apărut la Editura ANDREW,Focşani,2009,cu o prefaţă de Irimie Străuţ.

În acest volum ,având un titlu simptomatic, descoperim un amestec de trăiri în amintire, pe de o parte, şi de o discursivitate îmbibată de seva realităţii.Poemele au o cantativitate ce dă cursivitate textului, iar ideile încărcate de imaginile părinţilor, a animalelor care s-au încrucişat cu copilăria poetei, sau conflictele stârnite de refuzul intrării ţăranilor în CAP-uri ,contribuie la rotunjirea ritmurilor sempiterne în efervescenţa lor subterană .E o poezie a transparenţelor ,în care putem presimţi şi o amintire numenalului, o reproducere lirică de real, de iubire faţă de părinţi:”Bătrână şi timidă,/Cu lacrimă în geană,/Mă aşteptai adesea/În poarta şcolii,mamă.(Mama).Despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică, lirica aceasta aminteşte de rafinamentul unui Wallace Stevens, mai puţin construcţia stilistică având elemente de baladă populară.Eul liric este suspendat de reţeaua imaginii, anihilat de aspectul sticlos al metaforei:”Mi-am ridicat privirea către cer/Şi l-am privit în ochii lui albaştri./Aşteptam să-şi închidă pleoapele/Să-şi plouă lacrimile,/Să-mi ude obrazul,/Să-mi spele necazul/De o mie de ani,/logodit cu mine.(Iluzie). >>>>

Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare.  El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi  a valorilor ei în lume.Ca şi  Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a  construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.

George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă. >>>>

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr. >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.