aprilie 2010


Comentariul la cartea “Lumea si noi – prozo-poeme” – Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007 – il vom incepe zabovind cateva clipe la portretul fotografic al d-lui Daniel Muresan – autorul cartii – de pe coperta a patra, pentru a incerca o avancronica a continutului literar ce urmeaza. Cu gatul infasurat in naframioara aristocrata, camasa alba din borangic subtire si costum impecabil, poetul priveste lumea, in general si societatea romaneasca, in special, cu o doza de ingaduinta filosofica, de detasare rece: “trecand inspre semeni cuvant necrutator: voi scrie despre voi si faptele voastre totul. Nu va fi vina mea ca nu veti intelege nimic. Sau nu veti vrea sa-ntelegeti”.
Poemele din cartea “Lumea si noi” par a fi poemele inceputului de lume unde autorul, asezat pe o margine, si-a propus sa atinga, cu versul, toate cele vazute si nevazute, intr-o incercare sisifica de a face pe hartie portretul lumii acesteia. Incepand dintr-un capat, trece cu poemul fara sa selecteze. Atinge locul comun, bate la portile sublimului, nu ocoleste banalitatea si “dumnezeiasca viata a puritatii/ Dar iata/ Pe cat de castigatoare/ Pe atat de infrante gandurile”. Demersul liric al d-lui Daniel Muresan se asaza intr-o miscare pendulatorie intre rostirea in cadenta psalmica, in albii bine conturate, din care nu se poate iesi, urmand relieful si privirea ciclopica, intr-un spectacol imens, ce ne inconjoara. >>>>

Dăunăzi, mânată de-un tainic îndemn, aveam să purced, fără rucsac, fără provizii de drum, fără busolă ori hartă, doar cu inima doldora de cuvinte şi cu o carte-manual în mâini, spre o vatră istorică milenară cu nume ciudat: Mehadia. Un ţinut fascinant, încărcat de spiritualitate, de frumuseţi naturale şi de miresme tari şi proaspete, pentru mine, necunoscute şi mult râvnite.

M-au însoţit la drum cuvintele lui Iancu Panduru, primarul localităţii şi ecourile rămase-n auz ale publicaţiei lunare „Vestea”  – pe care-o frunzăream cu plăcere de fiecare dată:

Este important să ne cunoaştem istoria şi strămoşii, să ştim cine suntem şi de unde venim, să izvodim dovezi care atestă spiritualitatea patrimonială a unui loc de legendă numit MEHADIA”.

Dar cine mai are nevoie de istorie, când prezentul impetuos, te acaparează,  şi te izbeşte cu fruntea de ziduri, îndeobşte? Ziduri, ziduri, peste tot numai cuşti de metal şi de sticlă, ziduri de beton şi armături, cât vezi cu ochii. Ba cât nu cuprinde privirea. Unde e verdele meu din copilărie? m-am întrebat şi am pornit în căutarea lui.  Ei, uite că sunt oameni care au nevoie de Istorie, m-am bucurat, aflându-i. Şi m-am alăturat lor în spirit. Pentru că şi eu am nevoie. >>>>

Motto: “De focul tainelor ce-am cunoscut,/ Mă-ntorc ca-naintaşii, orb şi mut.” (“Taine”)

“Sub paşii noştri se despică marea”

Petru Lascău a devenit cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Poetul este stabilit în Lumea Nouă din 1985. Primii 16 ani i-a petrecut la Chicago, iar din 2001 este stabilit în Phoenix, Arizona. Aici, Petru Lascău este pastor al bisericii „Elim”. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. „Semnătura iubirii” poate fi considerată un manifest şi o pledoarie pentru cel mai nobil sentiment uman – dragostea. Într-o formă metaforică, autorul cântă dragostea faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. Mistuirea interioară este reformulată la Petru Lascău şi se numeşte “iubire”. Prin ea, autorul are şansa să trăiască o experienţă individuală, particulară, plină de o încărcătură simbolică, menită să îl înalţe. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare. >>>>

Cărturarul vâlcean,promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie. >>>>

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează,  în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alic tipuri dc cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere dc un mod deosebit, artistul crează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici nevoia artistului creator dc a găsi căi, noi, ieşite din comun, dc acces la mintea şi sufletul celor cărora li sc adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. În primul rand autorul a selectat şi sintetizat  puncte esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, cc i-a fost accesibilă. In al doilea rând, cl a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct dc vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, cc nu sc întâlneşte prea des.

Punctul dc vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu.   >>>>

Mănunchiul de poezii publicate de Titina Nica Ţene în volumul intitulat “Scaunul Harului”, aduc a romanţă cu parfum de amintire, ferestre cu gutui păstrate una lângă alta ca nişte candele luminânde sub bolta seină a iernii, credinţa că există un rost bine stabilit de Dumnezeu în toate, nădejdea că după iarnă va veni iarăşi primăvară: “Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt / ca o primăvară, când învie toate”, spune autoarea în poezia “Sfânta Primăvară”.

Când sufletul i-a fost legat de locurile natale, nimeni, niciodată, nu i-l va putea dezlega, dă de înţeles delicata în cuvânt Titina Nica Ţene, venită pe lume în satul Uşurei, judeţul Vâlcea, sat din care a plecat de multă vreme, urmându-şi destinul . Versurile simple ca apa izvorândă din crestele munţilor spun foarte multe: “Ce fericită eram, Doamne, / Şi ce departe sunt acum!” (De Paşte); “Merg încet cu sufletul pustiu, / singură printre atâta lume, / timpul a trecut când nici nu ştiu, / oamenii din juru-mi nu au nume” (Toarcem amintirea).

Puterea obişnuinţei nu-şi găseşte locul în inima poetei Titina Nica Ţene. Ea nu poate să privească numai înainte, fiindcă dorul vetrei strămoşeşti dă în clocot şi cheamă necontenit. El, DORUL nu va putea fi ostoit decât odată cu poposirea autoarei, trup şi suflet pe plaiurile natale: “M-am întors la mine-n sat / şi-am găsit casa-ntr-o rână / Părul, nucul şi gutuiul / sânt deja cam ofiliţi / nu e nimeni prin ogradă / să vadă că sunt iubiţi” (Aşa-i viaţa). >>>>

Încă din titlul, foarte tentant, recunoaştem atitudinea creştină a prelatului, omului  şi poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valoroşi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viaţă-Moarte-Înviere – Misterul credinţei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.

Şi de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinţe pe care o propovăduieşte de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură şi spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învaţă şi în aceste pagini, nu numai trăirea, dar şi murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii particulare şi universale de la sfârşitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie ţinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârşitul iminent al lumii, aşa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.

Profesiune de credinţă, dar şi de viaţă, Apostolatul Cuvântului dă  roade neaşteptate în toată lumea, în conştiinţele, nu numai ale românilor, dar ale creştinilor de toate confesiunile. >>>>

Recenta apariţie, la prestigioasa editură CONPHYS, a volumului „… RESTUL ESTE LEGENDĂ”Despre mine,/  nimic pe de-a-ntregul./ Locuiesc  împreună cu pămîntul / care se coace,/  se răscoace,/ în verile strînse /ca pumnul./ semat de erudita creatoare de frumos, Maria Diana Popescu, nume consacrat pe firmamentul astral al literaturii româneşti contemporane, ca poet, jurnalist, eseist şi critic literar remarcabil, nu a trecut neobservată iubitorilor de cultură.  Conţinutul liric al volumului, asemenea unui interlocutor intim şi demn, invită cititorul să participe la fascinatul joc al punctului şi al contrapunctului afectiv-ideatic din universul real, dar şi să asculte vocea auctorială ce îndeamnă la respect pentru artă:

Fiecare poem are un mesaj personal pe care îl emite în felul în care numai un poet avizat îl poate transmite:  dragostea faţă de cititori, lirismul curat, temperat şi binecuvîntat, care împovărează cu greutatea unei nobile sensibilităţi: „Foşnetul de nuntă al amiezei/ inel imi pune pe deget./ Deşi nu ştiu încotro se îndreaptă alaiul,/ vă aştept să-mi cunoaşteţi pruncii/ care dorm  şi plîng/ pe zidul de miază-noapte”. >>>>

Am primit, zile astea, cartea lui Grigore Radu Stănescu: Răsărit de lacrimă, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009. Un caiet/jurnal, cu candori aproape de farmec, dar şi cu multe locuri comune. Cartea are 84 de pagini:

1-prima parte, până la pagina 37, conţine 28 de poeme (care escamotează, cu maximă dezinvoltură, orice clasare/plasare în vreun curent literar, dar şi orice constrângere de versificaţie, semănând, uneori, cu respiraţia calmă  – poate mult prea calmă… – din somn…),

2-a doua parte, intitulată Poeme Tanka, conţine 44 de poezii, pe care poetul năzuieşte să le ordoneze după un străvechi model nipon (din păcate, reuşeşte doar la nivel formal…şi asta, doar rareori… – în niciun caz, nu şi conţinutistic, pentru că Grigore Radu Stănescu nu are cunoştinţe despre starea interior-spirituală a buddhistului japonez, creator de „tanka”…[1]).

Departe de a fi o „capodoperă” poetică, departe de a emite pretenţii de „includere într-o ierarhie” a valori/valorilor, cartea lui Grigore Radu Stănescu dezvoltă, totuşi, prin versurile sale, o naturaleţe a spunerii despre mediul rustic (SATUL CA UNIVERS LIBER este „personajul principal” al volumului, „personaj” despre ale cărui forme, încă vii, dă senină mărturie Grigore Radu Stănescu!)  - naturaleţe frustă (…şi, totuşi, conţinând unduirile princiar-regale, mistic-alchimice,  ale Lebedei!) care ne trimite cu gândul la maniera (evident, nu şi la geniul şi  valoarea artistic-creativă…) a pictorului francez, creator de „artă naivă”, Henri Rousseau, poreclit „Le Douanier[2]: „Ne-ntorceam, ca-ntotdeauna, de la câmp, / noapte era,/ pe ceruri roiuri de stele” (cf. Crochiu I); „aş fi scris versuri îndelung,/ sărutând pana unei lebede albe” (cf. Sărutând pana unei lebede albe, p. 23). >>>>


Într-un cadru specific întâmpinării  Sfintelor Sărbători de iarnă, când mâinile slujesc simţirea sufletului, pictând icoane – picuri de Lumină ce împodobesc pereţii, sub privirile blajine ale Maicii Domnului şi Mântuitorului, mânuitorii cuvântului scris s-au adunat la Muzeul Municipiului Bucureşti, cunoscut  mai mult ca Palatul Şuţu, să se bucure de încă o carte a poetei Victoria Milescu, 101 POEME, carte ce face parte din Colecţia ,,Ideal”, iniţiată şi îngrijită de scriitorul Vasile Căpăţână, colecţie ce cuprinde nume reprezentative de poeţi. După cum chiar titlul spune, cartea cuprinde 101 poeme, selectate din publicaţiile anterioare ale autoarei, dar şi versuri inedite.

Este o dublă sărbătoare pentru Victoria Milescu, 18 decembrie fiind şi ziua ei de naştere.

Din scurta prezentare a moderatorului Vasile Căpăţână, aflăm că  Victoria Milescu, născută în municipiul Brăila, este licenţiată a Facultăţii de Filologie, lb. română/engleză, Universitatea din Bucureşti; studii postuniversitare. Debutul literar a avut loc în 1978, în revista ,,Luceafărul”, iar cel editorial în 1988, prin concurs, concomitent în vol. Prier (Editura Cartea Românească, Bucureşti) şi în vol. Argonauţii (Editura Facla, Timişoara). Este o scriitoare complexă, a publicat poezie, proză, critică literară, literatură pentru copii, a făcut traduceri din limba engleză. >>>>

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…)>>>>

Fiecare om, când se citeşte ceva deosebit,se duce cu gândul la ce ar fi făcut el în aceeaşi situaţie. Devenim eroii cărţilor citite şi uneori intervenim în desfăşurarea naraţiunii cu varianta  convenabilă nouă. Se zice că un actor trăieşte atâtea vieţi câte personaje interpretează. Suntem victimele propriei noastre imaginaţii.  Uneori ne transpunem într-atât încât uităm să trăim viaţa aşa cum este, împrumutând de la personaje stări, sentimente, acţiuni. Nu am putut deschide cartea lui Văran fără să mă aventurez în divagaţii şi să caut similitudini. Unde eram eu acum 20 de ani?  Ce statut aveam?  Cât de implicată eram într-un regim căruia îi slujeam, de bine de rău, într-o slujbă funcţionărească? Ce am făcut în zilele cruciale ale lui decembrie şi mai târziu, când lucrurile păreau să se fi potolit, dar s-au învolburat şi mai rău, ca atunci când totul se răstoarnă şi ochiul e silit să vadă invers?

Pornind de la aceste gânduri m-am avântat în  parcurgerea paginilor –  nu multe – dorind să cunosc experienţa acestui tânăr (şi eu eram pe atunci foarte tânără!) – care s-a văzut aruncat în vâltoarea revoluţiei – sau ce-o fi fost – aidoma sutelor şi miilor de tineri români, care doreau cu ardoare schimbarea. >>>>

“Mărturii dintre milenii”, cartea Angelei Baciu, a apărut la Editura Limes din Cluj, în 2007. Volumul a fost premiat în cadrul festivalului “Porni Luceafarul-Hyperion”, care a avut loc la Botoşani, în anul 2008. De asemenea,  “Mărturii dintre milenii” a obţinut şi Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, 2008, la secţiunea eseu/publicistică. Volumul cuprinde  63 de interviuri inedite cu mari nume ale literaturii române contemporane, printre care Radu CÂRNECI, Barbu CIOCULESCU, Constantin CIOPRAGA, Dan Al. CONDEESCU, Alexandru GEORGE, Al. HUSAR, Emil IORDACHE,  Cezar IVĂNESCU, Dumitru MATALA, Emil MANU, Dan MANUCA, Mircea MICU, Ion MILOS, Mircea MUTHU, Fănuş NEAGU, Ion POP, Cornel REGMAN, Ion ROTARU, Mircea SÂNTIMBREANU, Eugen SIMION, Mircea Horia SIMIONESCU, Radu G.ŢEPOSU, Laurenţiu ULICI, Lucian VASILIU, Teodor VÂRGOLICI, Mircea ZACIU.

Angela Baciu – poet şi publicist

Angela Baciu este poet, publicist, consilier şi promotor cultural, membru în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi.  Autoare a unor cărţi de poezie, publicistică şi literatură pentru copii, poezia sa este tradusă în franceză, engleză, cehă, maghiară, slovacă, arabă, etc. >>>>

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin .

Iubirea este o flacără care ţine poemul treaz ,cu antenele în alertă,pentru a face cititorul să descopere criza lăuntrică,provocată de amintirea inocenţei originare:Am sufletul transparent/de iubire/şi păsările se rotesc/atât de sus,/pacă/ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus(Azi ,un strigăt neauzit).Jumătatea mitologică a femeilor,bărbaţii sunt percepuţi ca un rău necesar,sau ca nişte cariatide ce ţin pe umeri cerul,…sunt/tot ce-I mai rău şi mai bun/pe Pământ-aerul sunt.(Bărbaţii). >>>>

Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a  fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura  Compania  a scos o nouă ediţie. În Noiembrie  2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorită subtitlului „CUM PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA”, atât de direct şi incitant.

Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fărădelegi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian  Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele prezentate de autori sunt adevărate.

Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi.

VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună  cu familia. S-a  stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi pe plan academic, la Harvard  University, iar apoi  la  Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. >>>>

Îmi iau un curaj prea mare pentru a scrie o cronică la o carte a Cezarinei Adamescu. De fiecare dată când citesc pe Internet cărţile, cronicile, poeziile, eseurile acestei autoare cu peste 50 de cărţi publicate am sentimentul alunecării ca o pisică cu ghearele tăiate,  încercând zadarnic să se agaţe de o rogojină aşezată în plan vertical. Insolita „rogojină literară” a fost şi va rămâne în mod cert un motiv al prieteniei literare dintre mine şi autoarea C.A. întâlnită întâmplător, dar providenţial  în paginile Revistelor ARP.

Cele 333 DE SONETE DE IUBIRE, pe care mi le-a trimis autoarea constituie cea mai frumoasă surpriză oferită de aprope trei ani de când comunicăm. Ne-m întâlnit într-o împrejurare tristă, la parastasul de un an de la intrarea în veşnică tăcere ca om a celui care a fost şi va rămâne pentru noi ”patronul spiritual”, Artur Silvestri.

În memoria afectivă rămâne timpul comemorării de la Durău, unde Cezarina Adamescu, sprijinită uşor de curtea unei  locuinţe, ţinând în mână un carneţel de însemnări, scriind neîntrerupt, chiar şi în autobuzul călătoriei noastre. După câteva zile, am citit cel mai competent eseu despre acest eveniment,”Tovarăşi de drum spre Patria Veşnică” trecând  în cuvinte sentimentele a zeci de participanţi prezenţi. >>>>

Fiind înzestrată cu pregătirea şi experienţa din domeniul etnografiei , folclorului şi mitologiei româneşti, autoarea mărturiseşte că a fost determinata să scrie cartea pornind de la minunatele doine cântate de tatăl său în biserica din Blaj, având nostalgia identitară şi un mare respect pentru spiritualitatea românescă.

Lumea satului este un topos primordial, începând cu binecuvântarea pâinii facând o cruce, dar contemporanii s-au depărtat de valorile tradiţiei, care ar trebui duse mai departe.

În Prefaţa cărţii, scrisă de Ion Ghinoiu, este remarcată frumuseţea acestui volum, care dezvăluie panteonul românesc creştin, clendarul popular şi originale reprezentări mitice naţionale.

Structura cărţii cuprinde 28 de capitole, câte zile are luna februarie, lună de iarnă cu ger şi zăpezi, încălzită de poveştile spuse la gura sobei. Sunt prezentate tradiţiile de Anul Nou, sărbătorile folclorice de Dragobete, Mărţişorul, babele, marea sărbătoare a Învierii Domnului,  duminica Floriilor, Rusaliile, Drăgaica, Sânzienele, Sânedrul, Sfântul Andrei şi cealaltă mare sărbătoare, a Naşterii Domnului, iar ultimul capitol documentează cimitirul vesel de la Săpânţa. >>>>

Cine nu-i cunoaşte biografia şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului fericirii” - conceput mental în închisoare unde ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu şi-a trădat prietenii.

Evreul convertit la ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în celulă, cu „apă viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte ascuţită şi cu un spirit înalt care ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome, iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din cartea aceasta, stau mărturie. >>>>

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş. >>>>

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri, Frumuserţea lumii cunoscute (zile de neiutat) –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8). >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.