Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la problematica naţională,  însuşită şi de autorităţile române, este că naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie politică, că graniţele naţionale se spiritualizeză, nemaiavând “decât” un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva “adăugat”, deci neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne îndeamnă “să privim spre trecut”, câtă vreme naţiunea “şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul” încă din secolul al XIX-lea, în următorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc. Toate aceste “flori de seră”, ce pot părea la o primă vedere, frumoase şi de viitor, cresc, repet,  pe terenul contrafăcut al concepţiei conform căreia politica este esenţial altceva decât cultura, nu o prelungire “aplicată” a acesteia. Cât rău a făcut această concepţie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o facă, încă din secolul trecut, măcar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, dacă nu şi din atâtea altele. >>>>