martie 2010


De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzătoare calităţii celui care mă  citeşte sau mă ascultă (Al. Florin Ţene)

A apărut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMĂ. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Ţene realizate de Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif. Pe copertă, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanţă sugestivă şi de o formă superbă, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplător închisă într-o asemenea copertă – a avut, în ce mă priveşte, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipă înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redacţie, dorind să facem cunoştinţă, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a arătat o semnătură şi a spus: „Ăsta sunt eu”. Numele şi omul erau Al. Florin Ţene. Citind, acum, dialogurile strânse în prea puţinele pagini ale cărţii Cu inima în palmă, concluzia se conturează în vechea prezentare. „Ăsta” este cel care semnează Al. Florin Ţene – omul care a răspuns „cu inima în palmă” la toate întrebările; scriitorul care îşi afirmă plastic punctul de vedere, observaţiile, explicaţiile, mărturisirile, chiar destăinuirile din viaţa personală, omul care contribuie la reuşita dialogului (cu dezvoltări şi completări ale temei propuse, când e cazul) scăpând de banalitate ori de saturaţie unele întrebări; promotorul cultural care nu e loc unde să nu vorbească şi despre alţii. >>>>

Recentul volum de versuri al Elenei Cîmpan, Poezia noastră cea de toate zilele; 100 de poeme scrise din 21 mai până în 28 august 2009, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2009 este parcă un soi de pariu al autoarei cu sine însăşi, vrând să ne demonstreze că hrana noastră zilnică poate fi şi doar spirituală, poezie adică, deşi dumicatul de poezie poate avea şi gustul dumicatului de pelin… În fiecare zi, începând cu sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena şi până înaintea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, poeta caută (şi găseşte) aspecte ale sacralităţii cotidiene, pe care ni le aduce spre lectură ca întâmplări fireşti, din care străbate doar aura liricului, fără tendinţa de a căuta monumentalul, eternul, marea Poezie. Ci doar pe aceea a gesturilor, trăirilor şi activităţilor cotidiene, spre care se îndreaptă privirea atentă a autoarei.

Poeziile acestui volum se desfăşoară între un Cuvânt de început, încheiat cu un citat din sensibila poetă contemporană Ileana Mălăncioiu, prin care Elena Cîmpan defineşte poezia: „A fi poet înseamnă să ai o aripă ruptă, fericirea. >>>>

Goethe susţinea ideea că pentru a cunoaşte poetul, trebuie cunoscută mai întâi urbea în care acesta trăieşte. Medgidia este reprezentată în plan literar la scară naţională, prin profesionalismul scriiturilor semnate de Prof. Dr. Constantin Miu. Explorând structura sentimentală a scriitorului prin culoarul doctrinelor psihanalitice, vom împleti conceptul filosofic emis de Anaximandru, cel care a definit pluralitatea lumii spirituale, cu tezele susţinute de Jung şi Freud  privind studiul inconştientului uman, perfect aplicabile şi în cazul supunerii unei analize atente a vol. Balsam de suflet (Ed. Virom, Constanţa 2009). Constituind o lume prin excelenţă energetică sau dinamică, forţele refulate în inconştient, oprite să se manifeste ca atare – fie din cauza cenzurii sociale, fie din cauza cenzurii morale – sentimentele vor căuta mereu o ieşire: (ah, dulcea şi indispensabila evadare!) „Cu atâtea răni câte mi-ai lăsat, aş putea să scriu o epopee a martirajului. Sau a martirului, dacă-ţi place mai mult… Aş vrea ca Tu să-mi fii Crucea pe care să-mi răstignesc visele.” (p.27), deci o exprimare care, în cazul expresiilor artistice, mai ales a celor literare, nu-şi dezvăluie adevărata lor semnificaţie, decât  prin decodarea determinării, condiţie ce va permite explorarea abisurilor sufleteşti: „Mi-ai spus deunăzi apăsat: <Eşti tot numai suflet! Cum oare poţi fi aşa?> Simplu: pentru că tu eşti duminica sufletului meu.” >>>>

Noul volum semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură  intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând “aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”

Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani «  trăitor » în State, nu s-a « americanizat » în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga « glăsuind », aşa cum spunea Ştefan Damian, despre ,,legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene,, , de multe ori ,,punctate,, în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul : ,,sus pe un deal dincolo de Carpaţi / acolo unde începe copilăria,,(Întru o vară spre nord) sau ,,nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat / cu inima lui Iancu,, (Cuvântul împăratului) ori ,,ca un septembre trist / Ardealul / fără atâtea biserici de lemn,, (Ardealul). >>>>

Un gen mai puţin întâlnit în peisajul literaturii contemporane, da, am scris literatură, pentru că, deşi se referă la domeniul jurnalistic, apariţia unor interviuri pretenţios, cu înalt rafinament elaborate, şi prezentate cu o eleganţă mai puţin obişnuită, au ca instrument de operare abordarea literar-artistică şi sociologică a dialogurilor.

Prestigioasa editură CONPYIS, a scos de curând, de sub tipar, sub consacrata semnătură a Mariei Diana Popescu, al treilea volum din seria intitulată sugestiv, DIALOGURI PRIVILEGIATE, o dezbatere de opinii estetico-literare, scriitură ce poate fi definită contact între culturi, preocupări şi oameni.

Acest al treilea volum din seria menţionată, apărut în urma celor nouă cărţi de poeme, ale autoarei, este firesc, evolutiv şi se detaşează de restul seriei,  oferind cititorilor prilejul de a intra într-o lume nonconvenţională, lumea de dincolo de „etaloane”  şi orânduieli deşarte.

Descoperitoare de noi universuri şi atragerea acestora spre universul propriu, creatoare de inedit, Maria Diana Popescu este un autentic „compozitor”, adept al onestităţii, caracterizat prin polivalenţă, prin harul jurnalistului „maximus”, capabil să valorifice augural parteneriatul interactiv cu intervievatul, printr-o abordare densă, plină de originalitate ce vizează o arie largă, de la  teme consacrate, la subiecte de mare delicateţă jurnalistică. Cititorul va remarca, cu uşurinţă, o nativă hărăzită cu ştiinţa culturii lexicale, educate şi pline de rafinament; cu ajutorul lor MDP realizează veritabile bijuterii ale alchimiei interogaţiei, cu bogate reverberaţii, ce conferă interviului un aer de certă originalitate. >>>>

Lovitura de stat din decembrie 1989 are, pe lângă aspectele ei pozitive în planul efectelor produse, şi numeroase aspecte care subliniază tendinţele de separatism şi segregaţionism, în special din partea unor intelectuali de expresie maghiari. Multe din demersurile lor au fost şi sunt finanţate direct, cu sume incredibil de mari, de peste hotare, fie din partea Ministerului Culturii din Ungaria, fie din fondurile unor mişcări revanşarde şi revizionare din alte părţi ale lumii. Anual sunt tipărite, în tiraje ce depăşesc cu mult pe cele ale unor lucrări ale unor autori români, zeci de titluri ce subliniază preocuparea autorilor  (dar mai ales a finanţatorilor lor), de a perpetua idei anti-româneşti, dar şi anti-adevăr, revizioniste şi revanşarde, nu odată de a submina demnitatea culturii şi spiritualitatea culturii româneşti.

Recent, fiind preocupat de relevarea unor date despre perioada interbelică clujeană, am descoperit, la Biblioteca Centrală Universitară[1] şi lucrarea „Kincses Kolozsvar” având ca autor pe Fodor András. Lucrarea, apărută în ediţie trilingvă: maghiară, română şi germană, conţine o extrem de bogată ilustraţie cu privire la comorile arhitectonice ale Clujului. Trecem peste faptul că, în foarte multe cazuri, sunt folosite denumiri din perioada de dinainte de 1918, sau din perioada ocupaţiei horthyste, dar suntem nevoiţi să observăm şi să subliniem că ponderea ilustraţiilor este reprezentată de obiective ungureşti[2]. >>>>


Cheia pentru labirintul corespondenţei lui Marin Sorescu

O carte de cercetare temeinică şi organizată este „Marin Sorescu în scrisori-(1)”,de George Sorescu şi Emil Istocescu,apărută la Editura Autograf mgm,Craiova,2009.

Cartea se deschide cu  un Cuvânt introductiov semnat de fratele poetului George Sorescu  şi Motivare preliminară de Emil Istocescu,profesor care a mai semnat o carte despre autorul volumului “La Lilieci”,unde se fac referiri competente la personalitatea lui Marin Sorescu ca “poet,prozator,dramaturg,istoric şi critic literar,memorialist şi pictor” ce ,încă ,de la debut”pătrunde destul de timpuriu în aria literaturii române.”

Volumul cuprinde corespondenţa poetului din perioada 14 aprilie 1968 -1996,comentată de autorii cărţii şi se încheie cu un tabel ce cuprinde”Evidenţa corespondenţei primite de Marin Sorescu între 1968 şi 1996”.

Parantezele precizărilor la fiecare corespondenţă în parte,foarte frecvente,sunt adevărate mici studii de istorie literară care rotunjesc adevărul şi importanţa fiecărei scrisori,făcând ca întreg studiul despre corespondenţa lui Marin Sorescusă să devină o analiză minuţioasă a geoemtriei labirintice pe care a fost clădită relaţia interumană dintre destinatarul depeşelor şi expediatorii acestora.Corespondenţa lui Marin Sorescu ,din ceea ce a rămas în arhiva familiei,se deschide cu o scrisoare  semnată de  eleva Rodica Floroiu din clasa a lX,de la Liceul din Roşiorii de Vede în care i se solicită “să-mi trimiteţi un volum de versuri pe care veţi crede şi pentru care am să vă fiu recunoscătoare în veci”. >>>>

Cu doar câteva zile în urmă, am avut bucuria să primesc Monografia comunei Mârşani, judeţul Dolj, carte abia ieşită de sub tipar. Este vorba despre acelaşi Mârşani – locul meu natal pe care l-am nemurit, aşa cum m-a îndemnat sufletul, în romanul-trilogie “Oameni de Nisip”, vatră mare şi frumoasă, aşezată în partea de Sud a ţării, în stânga Jiului.

Această  monografie înseamnă pentru mine un vis împlinit. De multă vreme, chiar de pe când eram copil, în sufletul meu a sălăşluit dorinţa ca în afară de zicerile legendare să cunosc cât mai multe despre viţa mârşănească. Voiam să ştiu precis cum a luat fiinţă localitatea, cine a fost prima persoană care şi-a construit casă. În felul acesta aflam şi cine era persoana pe care mama o blestema cu foc, considerând-o singura vinovată în momentele în care o supăra tata: “Alege-s-ar prafu’ de ăla care a bătut primul ţăruş aici, ca să facă sat! (romanul-trilogie Oameni de Nisip)”.

Îmi dădeam seama foarte bine că o astfel de lucrare cere timp şi muncă, dar, mai ales, multă dăruire. Însă mai ştiam şi că în Mârşani sunt oameni iubitori şi cu respect pentru viţa strămoşească, doritori de cunoaştere a rădăcinilor neamului. Cei care au luat hotărârea să facă săpături adânci, să dea de capătul rădăcinii viţei sau, măcar să ajungă cât mai aproape, sunt profesorii DUMITRU DAN şi ANA – MARIA RĂDESCU, tată şi fiică. >>>>

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează, în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alte tipuri de cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere de un mod deosebit, artistul creează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici accentele puse pe adevărul lui realizat cu mijloace proprii, de aici nevoia artistului creator de a găsi căi, noi, ieşite din comun, de acces la mintea şi sufletul celor cărora li se adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. In primul rând , autorul a selectat şi sintetizat punctele esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, ce i-a fost accesibilă. In al doilea rând, el a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct de vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, ce nu se întâlneşte prea des.

Punctul de vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu. >>>>

Noutatea volumului intitulat „Atentat la veşnicie”, ediţia a II-a, 2007, e de căutat mai întâi în conţinutul său: 615 maxime şi reflecţii şi 346 recviemuri (specie literară inedită). Cu aceasta am definit şi individualitatea lui Traianus, autor a 27 de cărţi, care pune în lumină un lirism mai curând manierist, făcând loc fragmentarismului şi pulverizării senzaţiilor. Senzaţiile, când sunt prea insistent căutate, lucru care se întâmplă îndeosebi în a doua secvenţă a cărţii citate, ajung într-un fel de vitrină biografică („Eu sunt un autor de linişti sonore, foarte uşor de-ngânat la ora de maximă moarte a vieţii” – pag. 57, „Eu scriu ce-mi spune cerul şi la zori/Vulturi aruncă-n mine cu viori” – pag. 107), dar şi la amintiri laborioase, care nu se mai supun fragmentarismului pomenit, acesta rămânând o problemă de autentic şi spontan. În asemenea situaţii, bijutierul intervine pentru a şlefui şi a spori lumina, ca şi cum, peste o brăţară străveche s-ar sufla o pudră de aur.

Piesele sunt concepute după o imagistică hieratizată, controlată  de metafore dinamice care trebuie să susţină un fapt, un sâmbure dramatic de viaţă. În felul acesta poetul schematizează  parabola după regulile unei subiectivităţi extreme, deoarece este un spirit reflexiv, cu o sensibilitate care îl ajută să creeze o specie aparte, universală şi autohtonă, bizantină şi creştină în acelaşi timp. Scena scufundată în cea mai mare parte a timpului în tăceri primordiale este aşternută cu scoarţe ţărăneşti, decorată cu icoane. Fiecare distih e o treaptă a cunoaşterii, care urcă sau coboară în întunericul şi lumina temelor şi motivelor lirice: ţara, mama, creaţia, credinţa, limitele înţelegerii umane, moartea, fragilitatea vieţii. >>>>

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.

Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .

Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal  şi  var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). Mircea Ciobanu se admonestează cu amintirea .  >>>>

Poetul, eseistul şi iscusitul jurnalist din Mizil, LUCIAN MĂNĂILESCU, a scos un al cincilea (dacă numărăm noi bine) volum de versuri, intitualat: Am auzit că viaţa e frumoasă…După mărturisirile proprii ale autorului, mărturisiri plasate în finalul volumului : „Acest volum reprezintă o încercare de a depăşi o etapă, motiv pentru care, pe lângă poeziile inedite, sunt reluate o serie de poeme din cărţile mai vechi  (Lacrimi de Murano – 2001, Rememorări – 2004 şi Ultima eră glaciară – 2006) , cu modificările pe car le-am găsit utile” – avem de-a face cu o cvasi-antologie de autor, de 124 de pagini. Împărţită în 4 secţiuni: Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori.

Rar ne-a fost dat să citim, în viaţa noastră destul de prelungă/prelungită şi spre cărţi aplecată, versuri mai clar, mai profund sincer exasperate de dezamăgirile şi trădările vieţii/istoriei, de uraganul descompunerii spirituale terestre, care, de vreo trei secole, tot „sparge” vieţi, sorţi, de oameni şi de lumi… – şi mai profund şi iremediabil impregnate de dorul infinit al morţii, ca refuz demn de a fi/deveni complice la acest dezastru moral, care poartă numele de „lume contemporană”: „<<Săru’ mâna mamă şi tată,/ eu plec să învăţ cititul,/ şi socotitul, şi muritul…>>/ Prin văzduhul satului spart/se vedea infinitul” (cf. Plecarea din copilărie, p. 119). Tragedia asasinării satului tradiţional, de către o lume ce-şi zice “modernă”, dar care se dovedeşte, clar, una dementă şi (auto)distructivă (în care se clocesc numai războaie mondiale…al doilea, al treilea după al doilea etc.), devine nu doar tragedia personală, a copulului/omului placentar al mediului tradiţional, ci devine o tragedie cosmică: determinantul “spart” are dublu referit: satul şi văzduhul/cer. >>>>

Autor a 14 cărţi de poezie,Teofil Răchiţeanu cu noul său volum de poezii „Din vechi scrinuri adunate”,apărut la Editura Clusium&Scriptor,Cluj-Napoca,2009,confirmă ceea ce scriam despre versurile sale cu o perioadă în urmă,că poetul este un mare împătimit al versului clasic frisonat de ritmurile incitante ale poeziei populare.

Volumul cu un titlu simtomatic , explicând componenţa lui, este structurat în patru cicluri a căror tematică se interferează ,comletându-se reciproc:”Poeme în zig-zag”,”De dor de tine”,”Elegii crepusculare” şi”Efulguraţii(catrene),conţinâd poezii din toate perioadele  de creaţie ale poetului.

Poemele sale sunt marcate de trăirile eului într-un spaţiu mioritic al Munţilor Apuseni,unde elanul,iubirea de meleagurile natale şi istoria lor îşi găsesc loc în filonul fiecărui vers în ritmuri incitante şi sempiterne,uneori chiar muzicale,pentru a simţi efervescenţa lor misterioasă:Prin Munţii Apusului,cînd trec,cîteodată,în zori,/Spre Soare-Răsare mă-nchin mai întîi.Căprioarelor/Le presimt paşii temători şi le-aud/Cum dau bună dimineaţa izvoarelor…(Reverie în Munţii Apusului). >>>>

Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.

La prima impresie, orice literatură privită în ansamblu, recheamă imaginea unei „Wunderzimmer” (camera cu miracole) pe fond dezbătându-se relaţia om-maşină sau efectele simulatorului analogic tridimensional (super-inteligenţa) alocate unei mitologii moderne unde progresul este superlativ, respectând datele silogismului,(analogia şi extrapolarea) dar la o reflectare mai îndelungată, impresia se poate inversa asemenea unei haine double face şi astfel binefacerile se pot transforma în distrugeri, ori dereglări ireversibile pentru condiţia menţinerii vieţii. O primă şi importantă observaţie a acestei teme de anticipaţie se va referi prin imprevizibilul epicii, la faptul că eforturile autorului se îndreaptă înspre a  trage un semnal de alarmă asupra dramelor rezultate din fabulaţia ştiinţifică, necontrolată, de cele mai multe ori inutilă. >>>>

Mirela Vasile tentează deschiderea de către Poesis a porţilor ferecate cu placheta de versuri Şoriceii nu bat la uşă (Editura Pontica, 2008). Maşina de război textuală este activată, vizând nivelul impactului la receptare (actualmente un avanpost al pândirii maxime), de spaimele şi fascinaţiile unei tinere. Ar fi vorba de o asaltare a clişeelor în pericol de a se lemnifica, pe multe site-uri de “creaţie”, pe care le-a generat în ultimii cinci ani poezia douămiistă feminină a Oanei Cătălina Ninu, Ioanei Băeţica, Laviniei Branişte, Elenei Vlădăreanu, Dianei Geacăr, Liviei Roşca, Violetei Ion şi Ofeliei Prodan.

Ferindu-ne să considerăm confesive poeziile selectate de autoare, am putea să vedem ţintele persiflării şi mozaicării discursului la persoana întâi de către Mirela Vasile. Dialogarea cu acel “iubitule” (scriitor “cu copertă”, şi el, sau simplu corespondent?!) e un fel de a respinge masculinul, pentru că protagonista lirică îl substituie, momentan, desenului Panterei roz, adică îi repugnă infatuarea lui prea juvenilă. >>>>

În preajma împlinirii a 70 de ani,autorul scoate a douăsprezecea carte,după ce publicase romane,proză scurtă,dramaturgie,monografii ale unor instituţii locale de cultură.Cartea, începând de la titlu,păstrează unda de umor,uneori de haz de necaz,caracteristică moldoveanului  stabilit în centrul Câmpiei Dunării.

Am remarcat revendicarea unui topos legat în scriitori,localitatea Udeşti,care ar merita un muzeu literar datorita celor 11 autori născuti aici:Eusebiu Camilar,Constantin Călin,Mircea Motrici,Liviu Popescu,Constantin T. Ciubotaru ş.a.

De fapt,autorul prezintă,cu un spumos stil al conversaţiei şi o imensă dragoste  de oameni,pe de o parte scriitori şi evenimente literare din Nordul Moldovei,cu Emil Satco, care îl include  în  “Enciclopedia Bucovinei”,George Muntean,Constantin Ştefuriuc,Cezar Ivănescu,Ioan  Nica,apoi din Teleorman,ca Alexandru Popescu Tair,Florian Troscot,Paul Ameţ,Florin Săvoiu,Domniţa Neaga ,Gheorghe Stroe,Liviu Comşia etc.

Mari proiecte editoriale şi culturale apar în aceste pagini,multe aparţinând geniului scriitoricesc,îndeosebi poetic,unele fără şansă,altele, pâna la urmă,,cu infinite sacrificii ,realizate .Multă răbdare,pasiune şi spirit de solidaritate au avut,în acest sens,scriitorii care activează în Roşiorii de Vede,atunci când au reuşit să înfiinţeze o asociaţie culturală ,“Mileniul III” ,şi publicaţia “Drum”,păstrând  localitatea fostă capitală de judeţ ca un centru literar  al unei zone mărginite de Dunăre şi de citadelele culturale Bucureşti,Craiova şi Piteşti. >>>>

Poetul sătmărean FELICIAN POP publică un nou volum de versuri: Infernet[1]. Internetul ar însemna, se pare, în viziunea autorului, infernul. Depinde de cine şi cum şi în ce scop îl foloseşte – am zice noi…

Sincer, nu jocul de cuvinte din titlu ne-a atras atenţia, citind volumul de 196 de pagini – ci obsesia, extrem de dureroasă (chiar din debutul cărţii!), a încercării Poetului de a-şi exprima argumentele lirice (uneori gângăvind, alteori predicând/pledând convingător…), pentru demonstrarea unei paralele între Iuda şi Poet. Şi demonstraţia „conferenţiară” se extinde asupra umanităţii întregi: „Toţi veţi trăda într-o zi/ Chiar dacă nu pe EL/Pentru că în fiece trădare/Există o mântuire/Un miez fibros al/Unei alte poveşti/Despre credinţă” (cf. Iuda, p. 5). Demonstrarea faptului că nu orice trădare este ingrată, repulsivă şi nemernică şi, mai ales, că ea nu rămâne infertilă – pe urmele celebrei formule a Sfântului Augustin, despre păcatul adamic: „felix culpa[2]… – sau „pia fraus[3]

Noi nu suntem prea permeabili la aceste atitudini/formule cam ipocrite care, peste secole, au fost numite, oarecum în zona derizoriului şi a peiorativului: „iezuite”. Însă metafora lui Iuda capătă, prin insistenţa nuanţatoare a lui Felician Pop, profunzimi nebănuite. În aşa măsură convingătoare, încât, la finalul lecturării volumului, tocmai cititorul se simte „iezuit”, pentru că NU înţelesese în viaţa lui, până la lectura volumului lui Felician Pop, că poate fi şi chiar este, şi el,  un Iuda! Că, zi de zi şi prin tot ce facem, noi trădăm, ne depărtăm de Dumnezeu-Hristos, dar nu facem asta fără a rămâne, totuşi, obsedaţi de Dumnezeu-Hristos! >>>>


Am cunoscu de-alungul vieţii mulţi medici care pe lângă nobila meserie  ce o practică s-au aplecat cu talent şi acribie şi asupra ARTEI. Să fie aceasta un mijloc de refugiu ,de „potolire”a durerilor  resimţite în mediul în care îşi desfăşor activitatea ? Este o întrebare retorică. Un astfel de medic este Virgil Răzeşu ,acesta fiind un talentat scriitor, violonist şi promotor cultural .”După ce a acordat profesiei dreptul său primordial, (fiind un chirurg de excepţie .n.n), alcătuind un Vademecum de chirurgie ,supranumit, nu cu ironie, ci cu simpatie şi respect profesional, Biblia de la Piatra Neamţ-studiu complex al practicii chirurgicale” autorul romanului “Prin vămile vieţii,”apărut la Editura Răzeşu ,2008 este şi un talent muzical înăscut, cântând în tinereţe într-o orchestră sinfonică, aşa cum ne informează Doina Rusu în”Invitaţie la lectură”. Cartea având 327 de pagini am primito cu următoarea dedicaţie care mă onorează: “Scriitorului Al.Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, cu sinceră preţuire şi aleasă consideraţie.”

Romanul este construit asemeni unui puzzle, structurat pe capitole, fiecare având un motto , din clasicii literaturii şi filozofiei, ce esenţializează  subiectul capitolului următor.Aparent romanul este numai autobiografic . Dar oare nu toate romanele au crâmpeie din biografia scriitorilor? Chiar dacă unele se rezumă la fragmente din trăirile eului şi din aventurile intelectuale . >>>>

Poetă  de construcţie interioară, cu zguduiri adânci existenţiale, transformate în metafore, Speranţa Miron se află acum la deplina maturitate biologică şi artistică. Nu e dimensiune umană care să-i fi rămas străină, pe toate le-a experimentat, dar, dimensiunea cea mai nobilă, mai edificantă şi edificatoare, este, fără îndoială, cea spirituală, la care accede pas cu pas, de mulţi ani, ajungând la o înălţime apreciabilă, nu cu privirea sau cu alonja subtilă a braţului, ci văzută cu ochiul pineal, cel veşnic neadormit, al minţii.

Păşesc în acest spaţiu numit viitorul-trecut-prezent cu pas neauzit şi sfios, de parcă aş păşi în grădina miracolelor. Itinerariul, chiar dacă nu e cel  parcurs de Alice, e la fel de fascinant . Lumea miraculoasă a cuvintelor care farmecă sufletul.

Eu sunt făclia de sub cruce. În picături de azur, lumina infinitului coboară lin pe crucea mântuirii. Ce spaţiu neapus colindă  zorii! Aud un cântec despletit în vălurite unde…

Un nimb de bucurie stă-n tristeţe, o aură de soare, e-n durere. Dar ce divină e tristeţea! Precum Lumina crucii nemurinde! Oricât ai vrea, lumina nu o poţi ascunde.

Poţi s-o frămânţi în mâini cu lut, ca-l clipele de început, când întunericul s-a rupt în franjuri albe…

Cam acesta este universul pe care-l străbaţi de mână cu poeta, pe măsură ce parcurgi filele cărţilor sale. >>>>

Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la problematica naţională,  însuşită şi de autorităţile române, este că naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie politică, că graniţele naţionale se spiritualizeză, nemaiavând “decât” un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva “adăugat”, deci neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne îndeamnă “să privim spre trecut”, câtă vreme naţiunea “şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul” încă din secolul al XIX-lea, în următorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc. Toate aceste “flori de seră”, ce pot părea la o primă vedere, frumoase şi de viitor, cresc, repet,  pe terenul contrafăcut al concepţiei conform căreia politica este esenţial altceva decât cultura, nu o prelungire “aplicată” a acesteia. Cât rău a făcut această concepţie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o facă, încă din secolul trecut, măcar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, dacă nu şi din atâtea altele. >>>>

Operă de selectie, recenta carte a Mariei Vaida, Povara luminii (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009), aduce, într-adevăr, de sub povara luminoasă a vremurilor, studii, eseuri, cronici si amintiri ce împreună fac dovada unui efort creator întins pe parcursul anilor.

Într-un format clasic, sobru si elegant, Maria Vaida, scriitoare înzestrată cu răbdarea aplecării asupra cuvântului scris, îsi organizează demersul critic pe trei dimensiuni, corespunzătoare structural a trei capitole. Într-un prim capitol, ilustrativ intitulat ,,Didactice” (autoarea petrecându-si mai tot timpul la catedră), sunt incluse opt studii ce coagulează preocupări diverse de cercetare: de la simbolul românesc al lupului, de la universurile plurale ale cercului si Bibliei si până la spiritualitatea creatiei lirice a lui Nichifor Crainic ori la consubstantialitatea poeziei lui Marcel Breslasu, textele prezentului volum subliniază acea notă de varietate tipică orizontului cultural, în genere. Însă abordarea de fată nu exclude perceptia religioasă, dimpotrivă, eseurile cuprinse în această sectiune poartă un filon profund religios, perspectivă subliniată de autoare chiar din incipitul cărtii: ,,Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spatiu vast de cercetare pentru mitocritică, mitanaliză si mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii si fenomenologiei îsi îndreaptă căutările, supunând atentiei cititorilor aspecte si interpretări inedite ale acestor domenii. Imaginatia omului s-a manifestat încă din zorii civilizatiei cu o fortă si o vitalitate crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor si animalelor.” (p. 7).  >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.