De pe o paletă lirică pastelată şi debordantă, Dan Brudaşcu creionează inefabil „Degetele timpului”:
„După o vreme o linişte nefirească
Aproape ireală ameninţă să ia-n
Stăpânire pagina albă”.
Alminteri, poetul încrucişează armele (adevărat ca într-o tăcere de moarte) cu realităţile imediate, comune, modeste şi anonime, pliant existenţial din care „Roata morii” (roata vremii) irumpe ca baladă sugerată şi mit intrinsec:
„Şi va duce-n lume
roata cea bătrână
apa tumultoasă
repede, haină.
Va rămâne moara
singură pe mal
să macine tăcerea
falnicului val.”
Avem aşadar în faţă o poezie „tranşantă” în echivocul simplităţii, pauper definită de rigori stilistice. Ca frontispiciu sau pivot central al iconomiei lirice din acest volum, portretul poetului (veşnicie însemnată cu neasemănare) nu face decât să sporească atât precarul cât şi infailibilul: >>>>
