Ştiam şi nu ştiam, citisem şi nu citisem, mă întâlnisem vreodată cu poezia Doamnei Simona-Grazia Dlma sau nu mă întâlnisem niciodată? lată că inevitabilul s-a întâmplat.
Am în mâini volumul de poeme: „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003. Tardiv? Nicidecum. Poezia adevărată nu are TIMP. Aşadar, pătrund cu sufletul şi mintea în – poezia ca o rană – a acestei cărţi de o mare unitate de ton si dispoziţie lăuntrică, rareori „umbrită“ de nostalgie şi de câteva întâmplări sufleteşti discordante, tocmai că vin din afara flintei poetei, în fine, „păcate livreşti’ de care nimeni nu scapă. Versurile lecturate aici amintesc de inflexiunile rilkeene dar, numai atât; pentru că, citite atent, ele relevă o certă independenţă, o structură particulară, care se susţine prin propria ei alchimie: „O îndurare a existat totdeauna/ spre mine, generozitatea călăului/ spărgea norii şi dezvelea cerul copil,/ m-au purtat pe mâini ca pe un mort,/ nu sufeream îmi plăcea seara aceea reavănă,/ perfectă pentru înviere, nimic nu era vechi atunci./ Lumânările din jurul meu îi făcuseră pe mulţi/ să vină atât de aproape, ce bine, altfel/ nu m-ar fi cunoscut, stăteau în cerc,/ parcă-ar fi ştiut că nu e orice seară,/ eu tocmai renăşteam, da, pricepeau,/ precum un singur om, convoiul/ savura mireasma presimţirii.“ (pag. 22).
Poemul acesta surprinde tonul grav, frust, acuitatea observaţiei, a meditaţiei în sine, acurateţea stilului. „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“ ne spune despre poezie că este „muzicalitatea gândurilor“ (Paul Valery) sau „sensibilitatea abstracţiunilor“ (Hegel), precum fericirea este identificată cu frumuseţea, ori suferinţa cu armonizarea deplină a sacrificiului. >>>>
