„Sunt / ceea ce crezi / că nu e / sunt valul care te ia / şi care te izbeşte / care-ţi aduce pustiul / la picioare / sunt nisipul nesfârşitului / sunt stăpânul pră-pastlei eterne / respiră-mă / sunt ultima suflare…“ Aşa sună toate poemele din cel de-al patrulea volum scris de Gelu vlaşin în care trăieşte cu o cuceritoare putere lirica, o variată gamă a sentimentelor şi frământărilor moderne, văzuta în totalitatea lor ca teme unde putem găsi un accent persuasiv, o notă distinctă, o atitudine, care ne exprimă cu verosimilitate, pe noi înşine.
Această poezie tematică, dar şi ideatică provine dintr-o simţire vibrantă, mereu atentă la priveliştile diverse ale lumii din afara, dar, mai ales, la mişcările dinlăuntrul nostru; simţire echilibrată, doldora de tensiunile fireşti ale sufletului.
„sunt aerul / care-ţi tine respiraţia / sunt otrava / care-ţi sade pe buze / sunt carnea vie/ care-ţi chinuie trupul / sunt sângele clocotitor / al chinuitelor aşteptări / sunt cimitirul amintirilor tale / sunt / ştreangul zilei / de mâine / sunt ceea ce crezi / că nu/e…“ (pag. 64)
Bun mânuitor al versului strâmt, cultivând posibilităţile redundate ale nedefinitului ecou, ale suspensiei sugestive, Gelu Vlaşin crează fie ca un caligraf dezinvolt, fie ca un gravor subtil, lată un tablou în plină mişcare a trupului; din el respiră – însă – calmul şi încrederea, „pe genunchiul meu drept / stau amintirile şi tu / una câte una / îmbrăţişându-te / una câte una / sărutându-ţi pleoapele umede / şi genele /una câte una / şi tu / eşti atâta /printre piramidele răsturnate / ale îngerilor / ucişi / unul câte unul / pe genunch’iul meu drept / stau si te aştept…“
Un poem „gravat in care aflăm nu atât relieful imaginilor, cât sugestiile senzorial-existenţiale bine dozate. Aşadar, dincolo de pasiunea pentru armonie stilistică, există o reală sensibilitate şi o conştiinţă, implicate în poem cu toafă gravitatea. >>>>
