octombrie 2009


„Interferenţe”, noua carte a criticului şi istoricului de artă Corneliu Stoica (Editura Sinteze, Galaţi, 2009), adună între copertele sale articole, medalioane şi studii dedicate unor personalităţi importante ale culturii gălăţene şi naţionale, cronici literare şi plastice, eseuri, evocări. Pentru prima oară într-o lucrare de critică a sa, autorul depăşeşte sfera artelor plastice cu care ne-a familiarizat în „Artişti plastici de la Dunărea de Jos” (Ed. Alma, 1999), „Monumente de artă plastică din judeţul Galaţi” (Ed. Şcoala gălăţeană, 2003), „Identităţi artistice” (Ed. Alma, 2004), „Pictorul Nicolae Mantu” (Ed. Alma Print, 2005), „Întâlniri confortante” (Ed. Sinteze, 2007) etc., incluzând şi cronici de carte, studii de istoria literaturii,  prezentări ale unor monumente de artă peisagistică şi obiective de cult religios.

Volumul (format 20×14,5 cm, 210 pagini, ilustraţii alb-negru) se deschide cu un articol consacrat aniversării Centenarului Catedralei Episcopale din Galaţi, eveniment întâmplat la 27 aprilie 2006. Pe lângă o bogată informaţie de ordin istoric oferită, Corneliu Stoica reînvie atmosfera zilei de 6 august 1917 când, în plin război mondial, a fost sfinţită Catedrala de către episcopul Nifon Niculescu, cu hramul „Sf. Mare Ierarh Nicolae”. >>>>

Scriitorul şi istoricul literar Petre Petria este din nou în librării cu o nouă  carte,de fapt un mic dicţionar,intitulat PREŢENŢE FEMENINE VÂLCENE afirmate în domeniul culturii şi al ştiinţei naţionale.Mic dicţionar,apărută la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.

De la început , trebuie să remarcăm faptul că scriitorul vâlcean nu se află la primul dicţionar al său dedicat personalităţilor vâlcene,până în prezent el a publicat trei dicţionare de acest gen.Descoperim în acesta un adevărat cercetător ,istoric literar, cu aplecare predilectă spre trecutul cultural vâlcean,al cărui fiu este.Dicţionarele constituindu-se în pagini de istorie locală, care alături de astfel de dicţionare din diferite zone ale ţării, se constituie în pagini de aur ale Enciclopediei Istorei Spiritualităţii Neamului Românesc.

Dicţionarul se deschide cu un Cuvânt înainte de prof.Augustina-Sanda Constantinescu,directoarea Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanu-Vâlcea,sub auspicile căreia cartea a apărut,care subliniază:Prezentând 103 personalităţi femenine autorul salvează de la uitare contribuţia acestora la dezvoltarea culturii vâlcene şi implicit a celei naţionale. >>>>

În timp ce, cu mare zgomot, la “centru” se deconstruieşte cultura română, în adâncul ţării se hrăneşte cu sânge spiritual perenitatea ancestrală, cu spor anonim, spre ironia executorilor. Mai peste tot, marasmul general este spart de înaltul trăirii creative “locale”, nu e judeţ fără o enciclopedie proprie a personalităţilor, cât că una exhaustiv românească se lasă aşteptată, dacă se va mai crede cumva oportună.

Avem în faţă o carte, elogiu la 70 de ani, dedicată profesorului de filosofie, scriitorului şi managerului educaţional Petrea Iosub. Una din zecile, sutele de excepţii de la ruina, clamată ditirambic, a şcolii şi cugetării româneşti de azi.O carte de la Vaslui, ca de pretutindeni – interviu, note biobibliografice, problematica lucrărilor, opinii despre om şi autor, gânduri aniversare. O carte de dragoste: Petrea Iosub – un destin exemplar, colecţia Personalităţi vasluiene, nr. 6, 2008, autor, Vasilica Grigoraş.

Cu cine avem de a face, ne spunea, în scris, din Boston (2002) însuşi economistul pro-miracolului românesc Anghel Rugină:“În Sechestraţi în… tranziţie filosoful Petre Iosub a dat cea mai puternică condamnare a celor care au adus întreg neamul românesc la marginea gropii, un neam care nu e perfect cum nu e nici un alt neam, dar are şi virtuţi mari, căci aici s-a dezvoltat conceptul de “Omenie” care nu se mai găseşte la nici o altă naţiune”. Anghel Rugină este şi numele liceului economic din Vaslui, atribuit la diligenţele lui Petrea Iousb. S-au întâlnit de 12 ori. >>>>

Nicolae Pogonaru, varianta insurgentă a literaturii buzoiene, readuce la viaţă în ultimul său volum (Cocktail, Editura Rafet, 2007) poezia radicalizată de social. Liric hiperbolic, el valorifică prin alegorii şocante cotidianul, biologicul şi fiziologia elementară. Se dovedeşte şi de această dată, după FMIbanc(note) informative – 2006, exploratorul realităţii nude şi al provincialismului exotic. Face din oda cotidianului o specie personală (Întors pe dos, Safari, Dare de seamă, Rutină) echivalentă cu propriile trăiri. Conştiinţa artistică îşi găseşte vocaţia în asumarea practică a dezgustului şi a exasperării, desfigurând metodic faţa realului (Somn, Consiliere, Turnul Babel direct, Odă la UE). Acest lirism este perisabil numai în măsura în care voiajul metafizic se înmoaie într-un cult exagerat al anecdoticului (Progres, Poruncă, Fals, Nevermore, Reţetă pentru a deveni şef ). – 2004 şi

Dacă Ion Caraion, Constant Tonegaru sau Geo Dumitrescu îşi propuneau să transforme atât poezia, cât şi viaţa, Nicolae Pogonaru are ambiţii mai mici. Revolta sa este eminamente literară, demolând prin ironie starea de graţie poetică a cotidianului periferic. Faţă de înaintaşi, domnia sa aduce nou un limbaj mai selectiv, dar extrem de divers, bruscând lexicul prin clişee lingvistice franţuzeşti şi englezeşti, prin cultisme care ne amintesc de simbolişti. >>>>

Urmărim, cu atenţie, de cca. 8-10 ani, procesul de densificare a poeziei trubadurului focşănean Ion Panait. Deci, nu ne-a mirat deloc faptul apariţiei unui volum care, chiar dacă nu conţine hai-ku-uri autentice[1] (de tipul celor migălite, în Ţara Cireşilor în Floare,  de Matsuo Bashō, Masaoka Shiki, Yosa Buson şi Kobayashi Issa – …sau, în Carpaţii româneşti, de Şerban Codrin…) – conţine, totuşi, foarte reuşite pantomime, adaptări la cosmicul şi la matricea de sensibilitate româneşti,  ale  haiku-urilor nipone –  profetice  consemnări ale naturii, la întomnarea lumii, la marginea lumii…: Mierlele de toamnă[2].

Se ştie că mierlele sunt însemnul Casei prinţilor de Lorena…Dar, evident, dincolo de princiaritate, este umbra funebră…:

Mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a <<mierli>>, cu înţelesul de a muri”. (cf. Gheorghe Şeitan, revista Kogaion).

Volumul de 62 de pagini al poetului focşănean Ion Panait (ilustrat cu spendide reproduceri după tablouri ale lui Van Gogh, din perioada olandeză şi din cea nord-franceză) conţine poeme cu valori inegale. Uneori, aglomeraţia substantivală nu lasă poezia să-şi respire Rostul Profund, alteori imaginea este “mişcată”, voalată…Dar, atunci când Ion Panait nimereşte drept în inimă Poemul, ca Mantră Sacră, imaginile sunt adevărate explozii galactice, iar oximoroanele şi paradoxurile fac punţi stelare între lumi. Însuşi Infernul  Logos-ului – poate deveni “rădăcină de miere”, prin menţinerea, fie şi fantasmatică, mnemotică, a  străjii eros-ului: “Infernul -/mierea de vrajbă/a gurii tale” (cf. p. 8). >>>>


Preocupată deopotrivă de propria-i creaţie, ca şi de creaţiile colegilor din breasla scriitoricească sau din alte domenii ale artei, scriitoarea Cezarina Adamescu este un observator atent al artei contemporane şi actuale, după cum reiese din câteva titluri apărute la Biblioteca on-line sau la Editura on-line Semănătorul: O gură de copilărie sau Vârstele Cezarionei, ( poezie pentru copii ) , 99 de anotimpuri fără Nichita ( poezii închinate lui Nichita Stănescu ), Busuioc pentru cuvinte ( cronici muzicale ), Când Sfinţii se întorc acasă ( carte dedicată Sfântului Anton ), Cântecul Cezarei într-o sumă de ipostazuri ( viaţa scriitoarei de-a lungul timpului ), Monumentul cărţii şi ucenicia cuvântului ( exegeze şi portrete spirituale ), Povestea fiului pribeagVârstele spiritului ( poezii ), Întâlniri crucialeTreptele sinelui ( teatru pentru copii ), De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ( poezii în variate forme ale poeziei cu formă fixă, distihuri, terţine etc. ). ( istorisiri biblice versificate ), ( incursiuni în universul unor scriitori de azi şi de ieri ),

Tema dominantă a  volumelor de poezii lirice, publicate la Editura on-line Semănătorul în 2008 ( De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ) este iubirea în toate ipostazele ei: voluptuoasă, pură, împlinită sau nu, devoratoare de suflete sau înălţătoare, integratoare a sufletului uman în sufletul cosmic, universal, mântuitoare. >>>>

Şapte poete consacrate: Liliana Filişan, Rodica Elena Lupu, Victoria Milescu, Adela Adriana Moscu, Lelia Mossora, Luminiţa Suse, Dona Tudor, au dăruit din preaplinul lor sufletesc poeme în trei limbi de circulaţie universală, aşezându-le într-o antologie trilingvă română-engleză-franceză, intitulată Doamnele poeziei.

Deşi venind din diferite colţuri ale lumii, din Germania, SUA, Canada, dar şi din România, acestea se aseamănă sensibilitate, prin măiestria ilustrării tablourilor de viaţă prin cuvântul scris. Cele şapte slujitoare ale condeiului au dăruit cititorului poeme în care şi-au găsit locul imaginaţia susţinută de bogăţia metaforică, puritatea, speranţa, dorinţa de perfecţiune, întrebări, răspunsuri tinzând spre zone uneori puţin accesibile… Puntea de legătură cu divinitatea este una dintre caracteristicele reflectate în poemele din acest volum publicat la Editura Anamarol, condusă de poeta Rodica Elena Lupu. >>>>

O carte densă  despre zona judeţului Hunedoara a scris Ştefan Nemecsek, o carte ambiţioasă  despre oameni, locuri, scrierile lor zburătoare, despre speranţă şi tristeţe, despre uitare şi despre unitate şi ruptură în acelaşi timp.

Cartea se intitulează simplu „ LITERATURA HUNEDOREANĂ ( de la începuturi până în prezent ) şi a  fost girată de Editura „ Realitatea Românească, Vulcan, România – 2008. E o carte mesaj şi antologie, o carte ambiţioasă şi structurată pe ideea de religie a scrisului la români, o carte în trei volume :

- Analiza şi clasificarea activităţii literare – vol. I;

- Scriitori din Valea Jiului – vol. II;

- Scriitori hunedoreni – vol. III.

Autorul a avut ambiţia de a sonda spaţiul acesta în care au avut loc înfrângeri sau victorii, de a culege  date despre fenomen, de a pipăi cu degetele minţii istoria şi de a lăsa deschisă această panoramă a literaturii speciale din zonă. Cuprinsul este unul stufos, dar clar ordonat, pe autori în ordine alfabetică pentru a împiedica războiul scriitorilor cu scriitorii, pentru a da linişte într-un loc în care nu există linişte, pentru că acolo unde sunt furtuni apar şi lumina fulgerului şi …invidioşii … >>>>

Ştiam şi nu ştiam, citisem şi nu citisem, mă întâlnisem vreodată cu poezia Doamnei Simona-Grazia Dlma sau nu mă întâlnisem niciodată? lată că inevitabilul s-a întâmplat.

Am în mâini volumul de poeme: „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003. Tardiv? Nicidecum. Poezia adevărată nu are TIMP. Aşadar, pătrund cu sufletul şi mintea în – poezia ca o rană – a acestei cărţi de o mare unitate de ton si dispoziţie lăuntrică, rareori „umbrită“ de nostalgie şi de câteva întâmplări sufleteşti discordante, tocmai că vin din afara flintei poetei, în fine, „păcate livreşti’ de care nimeni nu scapă. Versurile lecturate aici amintesc de inflexiunile rilkeene dar, numai atât; pentru că, citite atent, ele relevă o certă independenţă, o structură particulară, care se susţine prin propria ei alchimie: „O îndurare a existat totdeauna/ spre mine, generozitatea călăului/ spărgea norii şi dezvelea cerul copil,/ m-au purtat pe mâini ca pe un mort,/ nu sufeream îmi plăcea seara aceea reavănă,/ perfectă pentru înviere, nimic nu era vechi atunci./ Lumânările din jurul meu îi făcuseră pe mulţi/ să vină atât de aproape, ce bine, altfel/ nu m-ar fi cunoscut, stăteau în cerc,/ parcă-ar fi ştiut că nu e orice seară,/ eu tocmai renăşteam, da, pricepeau,/ precum un singur om, convoiul/ savura mireasma presimţirii.“ (pag. 22).

Poemul acesta surprinde tonul grav, frust, acuitatea observaţiei, a meditaţiei în sine, acurateţea stilului. „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“ ne spune despre poezie că este „muzicalitatea gândurilor“ (Paul Valery) sau „sensibilitatea abstracţiunilor“ (Hegel), precum fericirea este identificată cu frumuseţea, ori suferinţa cu armonizarea deplină a sacrificiului. >>>>

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu-Moise ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească.

Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină.

Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala.

Şi stratul de fard şi voalurile au rostul lor. Ele acoperă vulnerabilitatea. Dacă treci de barierele emoţionale pe care le simţi ridicate în preajma sa, poţi descoperi o persoană caldă, generoasă, deschisă, comunicativă, stenică.

Angela Baciu-Moise are abilităţi creative certe, aşa cum s-a vădit în volumele precedente, intens mediatizate şi apreciate de critică.

O dimensiune în plus, dimensiunea suferinţei, se relevă cu acest al 13-lea volum de versuri, suferinţă ce capătă valenţe noi în universul trăirilor poetei : „durerea nu este insuportabilă pentru că e ascuţită,/ ci pentru că e permanentă, nu se moare din asta,/ trăim, luptăm” („Astă zi de luni”).

Asta te face să simţi mai acut bucuria lucrurilor simple, fireşti, necesare, dar ignorate până atunci. „Durerea însăşi e necesară pentru a simţi bucuria că nu te doare nimic” –spunea un clasic român.

Iar Jose Martì, spunea : „Dintr-o rană mai cumplită, iesae versul mai frumos”. >>>>

„Sunt / ceea ce crezi / că nu e / sunt valul care te ia / şi care te izbeşte / care-ţi aduce pustiul / la picioare / sunt nisipul ne­sfârşitului / sunt stăpânul pră-pastlei eterne / respiră-mă / sunt ultima suflare…“ Aşa sună toate poemele din cel de-al patrulea volum scris de Gelu vlaşin în care trăieşte cu o cuceritoare putere lirica, o vari­ată gamă a sentimentelor şi frământărilor moderne, văzuta în totalitatea lor ca teme unde putem găsi un accent persuasiv, o notă distinctă, o atitudine, care ne exprimă cu verosimili­tate, pe noi înşine.

Această poezie tematică, dar şi ideatică provine dintr-o simţire vibrantă, mereu atentă la priveliştile diverse ale lumii din afara, dar, mai ales, la mişcările dinlăuntrul nostru; simţire echilibrată, doldora de tensiunile fireşti ale sufletului.

„sunt aerul / care-ţi tine res­piraţia / sunt otrava / care-ţi sade pe buze / sunt carnea vie/ care-ţi chinuie trupul / sunt sân­gele clocotitor / al chinuitelor aşteptări / sunt cimitirul amintirilor tale / sunt / ştreangul zilei / de mâine / sunt ceea ce crezi / că nu/e…“ (pag. 64)

Bun mânuitor al versului strâmt, cultivând posibilităţile redundate ale nedefinitului ecou, ale suspensiei sugestive, Gelu Vlaşin crează fie ca un caligraf dezinvolt, fie ca un gra­vor subtil, lată un tablou în plină mişcare a trupului; din el respiră – însă – calmul şi încrederea, „pe genunchiul meu drept / stau amintirile şi tu / una câte una / îmbrăţişându-te / una câte una / sărutându-ţi pleoapele umede / şi genele /una câte una / şi tu / eşti atâta /printre piramidele răsturnate / ale îngerilor / ucişi / unul câte unul / pe genunch’iul meu drept / stau si te aştept…“

Un poem „gravat in care aflăm nu atât relieful imaginilor, cât sugestiile senzorial-existenţiale bine dozate. Aşadar, dincolo de pasiunea pentru armonie stilistică, există o reală sensibilitate şi o conştiinţă, implicate în poem cu toafă gra­vitatea. >>>>

Apariţia cărţii “Scrieri in proza “(volumul II) a scriitorului Ioan Miclau, apăruta la  Editura “Cuget Românesc”,2007, vine să ne întărească convingerea în puterea sa creatoare, cu acelaşi simţământ duios privind dragostea pentru Neamul Românesc.
Cartea, asa cum ne mărturiseşte autorul, “are o identitate”, “ca orice fiinţă(!), născută din fiinţă.”Lăsând la o parte elementele ce ţin de coordonate tehnice, gasim aici o filozofie subtila privind naşterea unei cărţi.
Publicist, poet, dramaturg  şi prozator, autorul este ca albina ce doreşte să strângă cât mai mult polen, din cele mai diversificate flori,  pentru mierea cea mai dulce în cuvânt. Un dac vechi, crescător de albine.”Lupta cu imaginaţia sa proprie”, un dar al celor care vin din “locul unde s-a născut veşnicia”.
Autorul a reuşit în acest volum să adune mai multe texte inedite. Impresionantă, “restituirea”nuvelei “Fiica zeiţei Vesta”, dedicată fiicelor sale Elena, Tincuţa, Otilia. Dar temele sunt mult mai largi : el ne introduce firesc în lumea proverbelor, în crestomaţia din vechea literatură română şi universală, în cronici de suflet, în “poemes pour coudre les babits des saisons”.
Ioan Miclau – un om intre oameni “- aşa cum îl vede  Dimitrie Grama, si cum o simte cel mai bine “Benoni din Ciudanoviţa”, mereu prezent în viaţa bibliotecii “Mihai Eminescu”, în sfera nevăzută a simţirii…Impresiile despre filmele româneşti din Australia realizate de Ben sunt mereu prezente.
Aşa cum scrie Pr.Prof.Dr.Al.Stănciulescu Bârda, “Ioan Miclău obişnuieşte să-şi amestece în fiecare picătură de cerneală o rază din sufletul său  mare de roman. Astfel, scrisul său capătă viaţă, capătă putere pentru a strabate în timp şi spaţiu.”
>>>>

„Planeta iubirii“ este o carte pe care nu poţi să o citeşti dintr-odată. Ea este o carte de suflet, din care, seara, în taina unei linişti pe care singur trebuie să ţi-o creezi, se cade să citeşti o pagină sau două.“ (Constantin Cublesan) Aferism! Pentru că, foarte greu mi-a fost să mă opresc numai la două poeme pe care le exemplific în succinta mea însemnare critică. Volumul „Planeta iubirii“ este „împănat“ cu referinţe critice semnate de poeţii: Eugen Evu, Angela Furtună, Valeriu Bârgău, Al. Florin Ţene, Ion Machidon şi criticul literar Petricâ Birău, care spune: „Ca într-un vârtej, spiritul scriitorului – Miron Ţic – dansează în jurul aceluiaşi sentiment drag inimii sale, iubirea“.

Cartea poetului şi prietenului Miron Ţie se vrea reprezentativă, pentru că înmănunchează poeme din mai multe perioade de creaţie şi pentru că s-a operat o selecţie cât mai apropiată de virtuţile specifice  (structurale)  şi  de harul real care conferă o fizionomie originală a acestui poet. El ne introduce într-un continuu „spectacol“ al iubirii în care expresia lirică e gravă şi densă, iar accentele sobre şi tandre, totodată, provin de la o netăgăduită „stilizare“ a ţinutei lăuntrice.

„Curgem pe cărările ne-ntoarsef Doar noi le ţinem în secret,/ Spre unde nu ne va căuta nimeni,/ Şi nici oboseala nu intră-n/ Suflet,/ Dorul nostru din fiecare secundă,/ E numai al nostru şi nimeni n-o să-l ascundă./ Mult mai târziu, ne prindem într-un joc,/ Până ce inimile ne iau foci Intre imaginile din marginile de ploii Se aşează aerul visării,/ Cât frumosul nu pleacă din noi,/ Vedem împreună puritatea înserării.“ (Pag. 90) >>>>

O poetă al cărui eu este frisonat de pildele mitologice şi de cele din cultura universală,inclusiv din vechile Scripturi,este Milen Badralexi(Maria Debruyker),în volumul,intitulat simtomatic,Hei,Uhnem,apărut la Editura Univers Ştiinţific,Bucureşti,2008.

Avidă să descopere filonul adevărului,poeta constată cu durere că:Atât de-avizi de adevăr,/copiii noştri află prea târziu nu se poate/iubire fără bunătate./Ne doare disperarea lor dreptate-/iubire aspră nu se poate.(Făgăduim).Un freamăt elegiac emană aceste poeme,din care se desprind ingenioase proiecţii ale reveriei,unde idei din filozofia universală,interpretate poetic, stau alături de fante ale reprezentărilor fantaste cu incizii din tezaurul cultural universal,unde conceptul de Idee(La Platon) este ilustrat prin Bine,Frumos,Adevăr: Aici,în pâcle,înlănţuiţi cu fluiere de lut,/oricum rămânem risipitorii de absurd,/dar nu îi defăima pe zei,nu prihăni Ideea.(Există idei mai puternice decât noi).Observaţia şi disertaţia fuzionează în discursul elastic şi proteic.Problemele existenţei asaltează prezentul imaginaţiei.Uitarea e un pretext pentru interpretările aducerilor aminte privind trecerea spre nefiinţă.Închipuirea parcurge un spaţiu himeric,stăpânit abil,prin exerciţii de persuasiune:Ce zeităţi ne contemplă cu compasiune,/din copaci şi din ape?/Pietrele drumurilor ne admiră cum ne rostogolim în moarte,/ochii frunzelor ne scrutează,pe când ne petrecem/prin pulberea lumii.(Am uitat).Mitologia,aureolată de un lirism bine temperat,interferează cu secvenţe ceremonioase rupte din mitologia contemporană,cu tablouri populate de viziuni extrase din zestrea culturii universale,stilizate cu suplicii subtile demne de un Oscar Wilde:Cât l-am admirat pe ţăranul acela din Aragon,/pentru „Hasta la muerte”/Şi pentru nălucirea aceea-/tinerele dona în joacă,râzând,/aruncându-şi una alteia,în văzduh,paiaţa,/precum ursitoarele pe nevolnici muritorii.(Legământ). >>>>

Năvalnice şi tumultuoase precum fluviul în revărsare, de o prospeţime interioară neaşteptată, poemele colocviale semnate de Arian Botez în volumul sus amintit, demonstrează, o dată în plus, că spiritul nu cunoaşte graniţe în comunitatea lui socială şi în comuniunea lui cu omul. Aceste aparente „audienţe” în anticamera lui Dumnezeu, aşteptând să fie ascultat, înţeles, acceptat iar uneori contrazis, ricanează conştiinţa, silindu-l pe poet la o examinare riguroasă, ca dinaintea unei sfinte spovedanii. El îşi pregăteşte atent discursul, şi, din spirit de frondă, se autoflagelează în mod repetat, precum asiaticii se biciuiesc pe spinare până la sânge pentru a-şi mortifica simţurile. „Cu o scânteie de jungher/ exasperat – spintec/ oglinzile// până la foşnetul pasului/ Sfântului Duh” (Misteriu medieval).

De fapt acest spirit neliniştit, veşnic în dispută cu sine, ascunde tocmai marea nevoie de comunicare şi de comuniune electivă cu semenii, dar şi o mare timiditate, înfrântă anevoie şi conştient că suferinţa benevolă, asumată conştient, face parte din viaţă: „mă siluiesc – sălbatic – pe mine/ însumi – deci/ exist” (M ă siluiesc – deci exist)

Celestul şi teluricul se amestecă permanent, într-un melanj voit în toate poemele, deoarece suntem alcătuiţi din partea pământească şi scânteia de divinitate din noi, care însufleţeşte lutul: „Unde e răsăritul?” mă-ntreabă/ prima lacrimă – sângerând din inima/ aprinsă a lumânării// „aici” – arăt eu – cu vârful/ care-mi străpunge inima – al/ săbiei ecuatoriale” (Misteriu medieval).

Se pare că starea aceasta de tulbure zbatere a cărnii împotriva spiritului, şi a spiritului împotriva cărnii, îi este proprie lui Adrian Botez, ca şi nouă, de altfel. Un teren de luptă în care se duc bătălii permanente. >>>>

Poet ce vine din lumea arhaicelor balade ,dar aduse în contextul modernităţii,având o încărcătură ideatică originală şi personală, este Şerban Codrin cu al său volum (la propriu) monumental,dar”şi la figurat”(Ion Roşioru),cu un titlu original Baladierul, amintind de Petrarca,apărut la editura Helis,Slobozia,2007.

Volumul se deschide cu o baladă,profesiune de credinţă,închinată maestrului care ocean îmi eşti,şi cer mărinimos,în timp ce maestru radiază ca un altar.

Poetul scrie în stil clasic,în majoritatea cazurilor ,cu rimă încrucişată,desfăşurând un univers liric ondulator cu lungi acumulări de detali,în viziuni ce dizolvă realitatea  din pasta istoriei,dar, şi din prezentul vâscos:Sclipici de briliante,ireal/Vibrând pe margarete-ncoronate,/Extatice garoafe,crini royali/de nouăzeci şi nouă de carate,/Presimt în fastuasa revărsare/Şi neastâmpăr peste trotuare/Cum bântuie din cer în văgăuni/Şi curg de-a rostogolul pe imperii,/Curg hăituiţi călare de-un nebun,/Curg demonii din marile Siberii.(Balada când viforul călare pe dragoni sălbatici bântuie coclauri).Incă de la prima baladă autorul ne fixează intenţioa sa şi scenariul pe care îl doreşte să-l desfăşoare în cele ce urmează.Observaţia se amplifică până la percepţia realităţii ca halucinaţie,iar din felul acesta precipitat de a trăi fenomenele şi a privi lucrurile ţâşneşte brusc o stare paradoxală de natura revelaţiei:Jos,într-un târg de lene,dobrogean,/Cu felinaru-n creştet,idiot/Luna-ntărâtă,goală sub capot,/Butoaiele cu apă la burlan./O fată pritoceşte prăjituri/Cu praf de nuci în sucul purulent/Şi-mbălsămează cerul spre-Orient.(50).Plonjonul în mitologia biblică,uneori cu un scenariu burlesc,îl face pe poet să descopere abuzuri de utopii fără greşeală, iar ironia fină  emanată de baladă îl conduce pe cititor să perceapă o stare paradoxală de natura revelaţiei:Chiar Domnul în obsesiile Sale/

Îşi face socoteli câte păcate-a/Plantat cu fast livezi ideale,/Din plin să Le deguste voluptatea.(Balada fericiţilor Adam şi Eva în grădina desfătărilor). >>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.