„Doamne, mi-ai pus în mâini toate minunile/ Cu care să-mi mângâi deşertăciunile,/ Mi-ai dat suflet şi minte şi ochi văzător/ Să m-apropii de oameni, de sufletul lor,/ Mi-ai pus în paharul cu vin har ceresc/ Să crească luceferi pe unde păşesc…“ Iar eu, furat de aceste minunate versuri aş fi vrut să nu mă mai opresc… Poate în scurta mea fulguraţie critică, voi continua poemul din care tocmai am citat.
După aproape două decenii de tăcere editorială, poetul Alexandru Priboieni revine în atenţia cititorilor, realizând – la masa de vânt – o poezie doldora de formele infinite ale vieţii – şi interogaţiile ei –, dar, oricare ar fi tema acestor poeme, rămâne vizibil expresia unei gândiri elevate şi a unei sensibilităţi ce pune în lumină vibraţiile inefabile ale sufletului. În acest sens, relaţia cu transcendentul este – aproape – obsesivă, cu semnificaţie frecventă într-o conotaţie de maximă tensiune semantică.
„Mi-ai spus multe lucruri, iar eu te-m crezut/ Pe cuvânt de la bun început/ N-am pus nici o nervură din mantia ta la-ndoială/ Şi nu ţi-am cerut socoteală/ Decât atunci când cuţitul îmi pătrunse în coaste,/ La masa Domniilor Voastre;/ Dar eu, muritorul şi fericitul şi nefericitul,/ Arunc peste haos aprins chibritul./ Să ardă, să se zvârcolească în flăcări albastre/ Tot zaţul mâhnirilor noastre,/ Să rămânem ca lacrima, ca paharul, ca bobul de strugure,/ Ca soarele strâns într-un mugur,/ Ca pruncul din leagăn, ca Maica cea Sfântă,/ Care leagănă soarele, care-l cântă.“ (pag. 79). >>>>
