Cartea de debut a Elenei Stroe-Otavă („La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007) se asimilează neorealismului prin acurateţea amănuntelor prezentate în alb şi negru, prin disponibilitatea de a scoate la lumină insalubrul din domeniul asistenţei medicale şi prin viziunea moralistului contrariat de indolenţă şi corupţie. Este reportajul unei drame rememorate pe nerăsuflate, fără pauze, capitole, părţi. Nouă luni de coşmar trăite ca o singură zi, la reanimare sau la terapie intensivă, în sala de operaţie sau în dureroase şedinţe de recuperare. O compoziţie coerentă, o generoasă deschidere spre realitate, care rosteşte nişte adevăruri ce stau la inimă oricui.
Personajul principal, profesoara de liceu Victoria Stroescu (nume predestinat unei învingătoare) este accidentată grav pe o trecere de pietoni. În 25 de ani de carieră a idealizat noţiunile de bine şi rău. A sădit, a îngrijit, a dăruit. Pe patul de suferinţă pretinde aceleaşi valori pentru a putea merge din nou. Le găseşte doar la membrii familiei şi la medicii din Bucureşti. Starea de vinovăţie că a dat de furcă celorlalţi se împleteşte cu o tărie de caracter ieşită din comun. „Ce este mai dureros pentru mine, este că eu nu uit nimic!”, exclamă eroina. La început are ezitări dacă să ceară să fie mutată la un spital din capitală („ce vor spune medicii din Focşani?”), dar, lucrul de mântuială după principiul „Lasă că, dacă are zile, se vindecă de la sine”, „medicul care conduce operaţiunile asistentelor din pragul uşii, de parcă pacienta ar fi avut ciumă”, faptul evident că „toţi încercau să câştige bani din suferinţa bolnavilor şi a rudelor acestora”, teama că va rămâne infirmă o determină să lupte împotriva vanităţii provinciale şi să obţină trimiterea la Bucureşti. >>>>
