„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi, auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate – autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.
Proiectat sub semnul autencităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc, acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune personalizată dar şi un homo diegesis ce creează, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria existenţă în …zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut într-un somn adânc.”
Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar pentru a supravieţui în spaţiul …vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”, spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial. >>>Maria Daniela Pănăzan>>>
