În urmă doar cu câţiva ani, redactorul şef al unei reviste literare de prestigiu clama în cafenele că pe poetul cutare nu-l publică, pentru că „are cinzeci de ani şi nu mai are ce spune la vârsta asta matusalemică.” Ascultându-l, am pus această afirmaţie ce se vrea negaţie totală pe seama ostilităţii redactorului respectiv faţă de atitudinea paranoică a insului ce se crede mare poet naţional. Nu vreau să cred că onorabilul redactor şef ar fi uitat exemplul lui T. Arghezi, care a debutat editorial la 47 de ani şi până în preziua morţii, versul său a avut forţă şi expresivitate… Poezia n-are vârstă, după cum nici sufletul poetului. Nu biologicul, ci afectivitatea contează!
Am mai spus şi cu alte ocazii că „moda” unor autori debutanţi de a insera (cu acordul sau la sfatul editorului) pe coperta a IV-a a cărţii lor aprecierile mai mult de complezenţă ale unor condeieri care cochetează cu critica literară nu este profitabilă… Plecând de la disocierile făcute de către Tudor Vianu în studiul Dubla intenţie a limbajul, unde vorbeşte de tranzitivitatea şi intranzitivitatea acestuia, putem spune că cel care semnează aşa-zisele aprecieri de pe coperta a IV-a a cărţii lui Nicolae Teoharie, Legaţi-mă la ochi cu sentimente (Editura Helis, Slobozia, 2008) – Şerban Codrin – nu comunică mai nimic despre autor: „Nicolae Teoharie nu are nevoie de bunăvoinţa nimănui, ci de recunoaşterea unui fapt: ne aflăm în faţa unei personalităţi complexe, un poet care a avut curajul să aştepte până la supramaturizarea creaţiei.” (s. n.). având în vedere afirmaţia ilară (subliniată de noi), oricine se poate întreba câte faze/ etape trebuie să parcurgă un poet până la maturizare şi dincolo de acest prag – „supramaturizarea” ? >>>Const. Miu>>>
