Cu prilejul lansării volumului de proză ştiinţifico-fantastică Povestiri stranii de pe cealaltă câmpie, (Editura Marineasa, 2003) rosteam câteva cuvinte, la apariţia unui nou volum, mult mai apropiat de „proza-proză” – şi fac asta mai ales pentru că se adeveresc unele presimţiri ce atunci le-am avut despre Florin Contrea şi proza pe care ar putea-o scrie. Iată spicuirea acelor gânduri:
„Vremea unei tinereţi, colegialităţi şi prietenii: anii 80; Florin era pasionat de literatura ştiinţifico-fantastică, însă cea de bună calitate, adică cea cu accentul pe fantastic, o categorie nu convenţională, ci existenţială (şi prin asta estetică! – Kurt Vonegut era, pe atunci, pe placul nostru); îndeajuns de inteligent, imaginativ, existenţial, iniţiat în ideile ştiinţelor moderne.
Florin Contrea, simţeam, dorea să facă altceva, să meargă mai departe, poate în altă direcţie, ţinând, însă, strâns de aceste repere ale fantasticului – fără a se debarasa nici de gândirea logico-pozitivă, nici de posibilităţile, virtuţile şi latenţele limbii române (ca rostire şi morfologie).
Pe aceste direcţii prozatorul Florin Contrea s-a căutat pe sine şi ceea ce credea că-i stă cu putinţă să găsească. Aceste căutări-găsiri au devenit dimensiuni definitorii ale scrisului său; iar eu am găsit postulatul cheia, crezul său; „Găsi, în fine ce căuta, Memorie încorporată în fiecare piesă.”
Observaţi vă rog, că autorul nu spune „în fiecare lucru”; piesă în raport cu lucru implică semantic o mai subtilă elaborare, o doză mai mică (sau deloc) de „natural” şi o covârşitoare chezăşie a culturii: de la artefactul frust la cele ale spiritului.
La fel stăm şi în ceea ce priveşte raportul memoriei faţă de lume: slabă aderenţă la cele „naturale” la „lucruri”, în schimb, subtilă osmoză cu cele ale culturii şi spiritului – cu „piesele” adică. Piesele în deosebire de “lucruri” nu sunt suportul neutru al unor demersuri ale simţurilor, piesele cheamă, implică viaţa psihică – de la cele mai trecătoare senzaţii până la elaboratele ideale cele mai imprevizibile.
Acum Florin Contrea mai face un hotărâtor pas în direcţia cea bună: aceea de a se descoperi – pentru sine şi pentru noi, cititorii. Fără a-şi schimba poziţia faţă de rostire, morfologie, existenţă, memorie – el include între „piesele” prozei sale păguboasa înţelepciune a unui păgubos personaj. Detaşarea, cu irizaţii de umor şi ironie, ne face să nu ne dăm prea bine seama dacă personajul nu e cumva alter-ego-ul autorului sau al cititorului. >>>Viorel Boldureanu>>>
