Chiar şi cu “timpanele sparte” se poate să asculţi sunetul patetic-viril al trompetei printre liniile neparalele ale unui portativ de ocazie, ceea ce te face să cazi în dragoste subit şi definitiv, ca-ntr-o ambuscadă unde perechile, proaspăt căsătorite se-amestecă şi prin mulţimea de ei înşişi, nu se mai regăsesc, fiecare nimerind alt mire, mireasă, cu poezia agăţată en-coeur sau la butonieră, ca un trandafir japonez abia înflorit în pământul de glastră.

După miresmele sinelui, cuvântul se caută şi se regăseşte vădit, fără nici un risc de confuzie. Pentru zenit şi nadir nu sunt margini destule iar cele care ar fi, zdrenţuiesc în colţii stelelor dimineţii.

Ceea ce ne învaţă distinsul poet Dionisie Duma – e cum să te cufunzi cu răsuflarea lipită de val, în “oceanul de stres”, fără să te uzi, apoi, cu privirile leoarcă de vise, să te ridici, să ţâşneşti peste linia orizontului, cu unghiile agăţate de sângerosul nisip fugind de sub tălpi, direct prin colul clepsidrei. Ce curaj temerar, ce năzbâtie! Cum să-l reţii, cum să alergi fără să te împiedici, după fiecare bob prefirat dinadins în bătaia de valuri?

În vechile-noi zidiri se vede anotimpul rodind chiar “când din cerul negru stele se rup” (“Bună seara, Doamnă”).

Umbra albă a ploii trece suflând prin cuvintele stacojii de iureşul toamnei, când gându-i pierdut în uitare şi ecoul suav amăgeşte auzul.

Nu “pe lângă plopii fără soţ” – ci, ca un nou Orfeu, purtându-şi lira cu strunele rupte pe străzile vegheate de bătrânii salcâmi, poetul se furişează ades “prin nopţile corupte”, “spălat în zori cu lacrimi pe sandale” – să mai cânte serenade iubitei “cu ochii de petale”, luând teiul din poartă drept martor credincios declaraţiilor tacite dar înflăcărate de dragoste. Însă, împărtăşind soarta poeţilor (ne)pereche, poarta rămâne închisă şi surdă la înfrigurarea lui, căci, “drumu-i greu şi steaua nopţii doare” (“Sonet semifinal III”).

Obraz tatuat cu nelinişti, cu melancolie şi florile de ciulin ale spleen-ului bacovian, prezent în “ore banale” şi-n “lucruri absente”, pe care poetul nici nu mai are puterea să le alunge, ci le îngăduie treptat să-l sugrume, este sedus de gândul doar al plecării, “m-au vlăguit plecările din gări/ cu spaima că mi te-am lăsat acasă” (“Plecări”). >>>Cezarina Adamescu>>>