noiembrie 2008


În peisajul literaturii române actuale, un nume îşi face tot mai simţită prezenţa: scriitorul Gh. Postelnicu, profesor de limba şi literatura română la Şcoala cu clasele I-VIII “Vasile Voiculescu” din comuna Pîrscov, judeţul Buzău.

Oricine a terminat măcar liceul ştie că de numele comunei buzoiene se leagă numele marelui medic şi scriitor Vasile Voiculescu şi, prin urmare, scriitorii din zonă sunt imediat consideraţi ca descendenţi spirituali ai acestuia. Şi n-ar fi deloc fals, întrucât şi ei se raportează cu mândrie la arta narativă a lui Voiculescu. Nici prozatorul Gh. Postelnicu nu face excepţie, proza lui fiind considerată, de către majoritatea comentatorilor, ca aparţinând “realismului metaforic”.

Citind ultima sa creaţie, romanul “Tânărul Veronel”, publicat la Editura online “Semănătorul” în iulie 2008, descoperim un scriitor cu real talent.

Structural, opera sa cuprinde patru capitole: “Vâsla de sare” (apărut ca roman independent în anul 2006), “Cariera de piatră”, “Casa memorială”, “Veronel” şi un “Epilog”. Parcurgerea celor aproape 200 de pagini îl captivează pe lector prin bogăţia de informaţii şi prin alternanţa persoanelor narative, care se intersectează aproape fără a se putea sesiza dacă personajul principal, Valentin Balotă, rememorează propriile amintiri ori le narează pe ale altora, dacă vorbeşte cu altcineva ori cu sine însuşi. Astfel, planurile temporale şi spaţiale alunecă unele peste altele ori se suprapun, subiectivitatea şi obiectivitatea se întrepătrund în modul de a percepe lumea sau de a o gândi.

Chiar dacă structura romanului este delimitată de capitole, ea este unită prin destinele celor doi fraţi vitregi: Valentin Balotă (prezent) şi Ion Badiu (absent). Deşi mort, Ion Badiu trăieşte în memoria fratelui său şi a celor care l-au cunoscut, în pasiunea lui pentru istorie, care dăinuie şi după moarte, prin ceea ce a realizat, în durerea mamei, în admiraţia fratelui mai mic. >>>Elena Stroe-Otavă>>>

O poetă cucerită de himera poeziei clasice este Antonia Bodea în volumul de poezii ”Bunavestire”, Editura ”Eurograph”, Cluj-Napoca, 2007, în care percepem o sensibilitate a eului care este un receptor “Ocrotit între cer şi Pământ”,iar cuvântul”sfântă suflare în tainic veşmânt.”

Volumul abundă în broderii lirice pe tema relaţiei poetă-mediul înconjurător,unde descoperim o bună doză de ingenuitate şi fervoare.Poeta jubilează în faţa primăverii,printr-o candoare adolescentină,şi al freamătului naturii:”In umbra casei,în april/Pe un răzor de păpădie/Un şir de cătăniţe-nscriu/Cea mai ştiută geometrie.”(Bună vestire).

E mult joc în această lirică,înţeles întotdeauna ca o expresie jovială a imaginaţiei conjugată cu trăirile autentice,şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice:ritm ludic,precum în “Horele”argheziene,miniaturism domestic,atunci când închipuirea poetei nu explodează odată cu trăirea sa:”Prin tine…primeşte contur/Mireasma ta cădelniţează clipa,/Solstiţii măsoară milenii prin jur…/Visul şi-a risipit aripa.”(Despre tine).O anume religiozitate se desprinde din versuri,subtil divinitatea este evocată “Discret ca taina unei rugăciuni.”

Descoperim câteva inadvertenţe ale rimei,dar fluiditatea poemelor acoperă acest neajuns.Antonia Bodea rememorează,cu aceaşi vibraţie sufletească,dar mai apăsat liric,clipele trăite în natură,altar al cerului ce”Ingemănează psaltic bucurii”,îndulcite de efuziunile rugăciunii:”Discret ca taina unei rugăciuni/În mângâieri de caldă ocrotire/Inaripat ca-n basmul cu minuni/Ca o împărtăşanie spre izbăvire.” >>>Al. Florin Ţene>>>

„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi, auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate – autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.

Proiectat sub semnul autencităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc, acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune personalizată dar şi un homo diegesis ce creează, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria existenţă în …zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut într-un somn adânc.

Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar pentru a supravieţui în spaţiul …vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”, spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial. >>>Maria Daniela Pănăzan>>>

În urmă doar cu câţiva ani, redactorul şef al unei reviste literare de prestigiu clama în cafenele că pe poetul cutare nu-l publică, pentru că „are cinzeci de ani şi nu mai are ce spune la vârsta asta matusalemică.” Ascultându-l, am pus această afirmaţie ce se vrea negaţie totală pe seama ostilităţii redactorului respectiv faţă de atitudinea paranoică a insului ce se crede mare poet naţional. Nu vreau să cred că onorabilul redactor şef ar fi uitat exemplul lui T. Arghezi, care a debutat editorial la 47 de ani şi până în preziua morţii, versul său a avut forţă şi expresivitate… Poezia n-are vârstă, după cum nici sufletul poetului. Nu biologicul, ci afectivitatea contează!

Am mai spus şi cu alte ocazii că „moda” unor autori debutanţi de a insera (cu acordul sau la sfatul editorului) pe coperta a IV-a a cărţii lor aprecierile mai mult de complezenţă ale unor condeieri care cochetează cu critica literară nu este profitabilă… Plecând de la disocierile făcute de către Tudor Vianu în studiul Dubla intenţie a limbajul, unde vorbeşte de tranzitivitatea şi intranzitivitatea acestuia, putem spune că cel care semnează aşa-zisele aprecieri de pe coperta a IV-a a cărţii lui Nicolae Teoharie, Legaţi-mă la ochi cu sentimente (Editura Helis, Slobozia, 2008) – Şerban Codrin – nu comunică mai nimic despre autor: „Nicolae Teoharie nu are nevoie de bunăvoinţa nimănui, ci de recunoaşterea unui fapt: ne aflăm în faţa unei personalităţi complexe, un poet care a avut curajul să aştepte până la supramaturizarea creaţiei.” (s. n.). având în vedere afirmaţia ilară (subliniată de noi), oricine se poate întreba câte faze/ etape trebuie să parcurgă un poet până la maturizare şi dincolo de acest prag – „supramaturizarea ? >>>Const. Miu>>>

Format din patru mari capitole: “Schiţe şi povestiri”, “Mici planete pentru adăpostit îndoiala”, “Scenarii dintr-un punct de vedere” şi “Personajul de zi cu zi”, volumul de poeme semnat de Elena Ştefoi, are un titlu exclusiv derutant. Nici vorbă de “schiţe” ori “povestiri” în sensul firesc al cuvântului, nici măcar bănuitele trimiteri, nici ca formă şi nici ca fond epic nu se adeveresc aici, pe când avem în loc de proze scurte, poezie-poezie de o mare frumuseţe stilistică: “Iarna a trecut primăvara/ n-a sosit încă/ poate mai există scăpare/ eul şi supraeul/ – doi stupi năpădiţi/ de Varoa/ Între încheieturi/ -vrăjitoare- şi intermundii/ partea cea mai bună/ dezlegare aşteaptă/ dragostea cât va mai fi/ o coroană obscură/ pândind/ celebrele armate imperiale?/ zbătându-se să tot iasă/ din hăţişul socratic/ această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului.” (pag.61)

Cu o mireasmă ideatică, explozivă şi implozivă, în acelaşi timp, poeta Elena Ştefoi, deloc absentă, dar nici patetică din textul poetic, preferă să se autooglindească în repaosul dintre stările ce îndeamnă spre origini, chiar dacă dincolo mult de consemnul trecerii parafrazic ori proverbial: “această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului”, unde se trădează un protocol singuratic în vecinătatea cuvântului aflat la “jubileul” împrejurării de a avea curajul să hiperbolizezi propria-ţi biografie, invidiată până şi de propria-ţi umbră: “Ce să-nţelegi? O biografie care/ atârnă de cuvintele mele/ ca o tonă de explozibil?/ Ştiu: nu respir după reguli,/ am umerii uşor aduşi înainte./ De la substantive/ la verb un mecanism ucigaş/ face exerciţii de stil/ şi te-aşteaptă./ Află şi tu: am minţit,/ am furat, mi-am trădat prietenii/ fără ruşine; am înghiţit,/ pe furiş resturi/ de pe mesele celor/ pe care-i dispreţuiam./ Mi-e dor de un ocean limpede:/ să văd, când înot, viitorul/ vertebrelor, doar la un pas/ de înţelegerea mea deşănţată./ De câte ori vrei/ poţi trece să numeri/ aceste greşeli: un oberchelner/ printre clienţi/ în sezon estival.” (pag.15). >>>Victor Sterom>>>

Cu prilejul lansării volumului de proză ştiinţifico-fantastică Povestiri stranii de pe cealaltă câmpie, (Editura Marineasa, 2003) rosteam câteva cuvinte, la apariţia unui nou volum, mult mai apropiat de „proza-proză” – şi fac asta mai ales pentru că se adeveresc unele presimţiri ce atunci le-am avut despre Florin Contrea şi proza pe care ar putea-o scrie. Iată spicuirea acelor gânduri:

„Vremea unei tinereţi, colegialităţi şi prietenii: anii 80; Florin era pasionat de literatura ştiinţifico-fantastică, însă cea de bună calitate, adică cea cu accentul pe fantastic, o categorie nu convenţională, ci existenţială (şi prin asta estetică!Kurt Vonegut era, pe atunci, pe placul nostru); îndeajuns de inteligent, imaginativ, existenţial, iniţiat în ideile ştiinţelor moderne.

Florin Contrea, simţeam, dorea să facă altceva, să meargă mai departe, poate în altă direcţie, ţinând, însă, strâns de aceste repere ale fantasticului – fără a se debarasa nici de gândirea logico-pozitivă, nici de posibilităţile, virtuţile şi latenţele limbii române (ca rostire şi morfologie).

Pe aceste direcţii prozatorul Florin Contrea s-a căutat pe sine şi ceea ce credea că-i stă cu putinţă să găsească. Aceste căutări-găsiri au devenit dimensiuni definitorii ale scrisului său; iar eu am găsit postulatul cheia, crezul său; „Găsi, în fine ce căuta, Memorie încorporată în fiecare piesă.”

Observaţi vă rog, că autorul nu spune „în fiecare lucru”; piesă în raport cu lucru implică semantic o mai subtilă elaborare, o doză mai mică (sau deloc) de „natural” şi o covârşitoare chezăşie a culturii: de la artefactul frust la cele ale spiritului.

La fel stăm şi în ceea ce priveşte raportul memoriei faţă de lume: slabă aderenţă la cele „naturale” la „lucruri”, în schimb, subtilă osmoză cu cele ale culturii şi spiritului – cu „piesele” adică. Piesele în deosebire de “lucruri” nu sunt suportul neutru al unor demersuri ale simţurilor, piesele cheamă, implică viaţa psihică – de la cele mai trecătoare senzaţii până la elaboratele ideale cele mai imprevizibile.

Acum Florin Contrea mai face un hotărâtor pas în direcţia cea bună: aceea de a se descoperi – pentru sine şi pentru noi, cititorii. Fără a-şi schimba poziţia faţă de rostire, morfologie, existenţă, memorie – el include între „piesele” prozei sale păguboasa înţelepciune a unui păgubos personaj. Detaşarea, cu irizaţii de umor şi ironie, ne face să nu ne dăm prea bine seama dacă personajul nu e cumva alter-ego-ul autorului sau al cititorului. >>>Viorel Boldureanu>>>

Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia –işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.

Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!”

Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. Ce te faci însă cu cei care se cred poeţi (dar care sunt în situaţia absurdă şi rizibilă, în egală măsură, a protagonistului piesei lui Molière – Burghezul gentilom –, care află că vorbind, toată viaţa a făcut proză! ), aceştia nefiind în stare a-şi recita măcar o strofă ?! Spre pildă, mai acum vreo 3-4 ani, Adrian Păunescu avea la Realitatea TV o emisiune săptămânală, unde erau invitaţi, când şi când, şi poeţi din ţară sau din diaspora. Maestrul l-a rugat spre sfârşitul unei astfel de emisiuni pe invitatul său – Th. Damian, redactor şef al revistei new york-eze, Lumină lină – să recite măcar o poezie, mai cu seamă că-şi lansase în acea zi un nou volum la Muzeul literaturii române. Oaspetele s-a scuzat, motivând că nu are la el o carte. Adrian Păunescu a insistat: „ – Totuşi, poate ne spuneţi una, mai veche…” Răspunsul – penibil – a fost că autorul nu obişnuieşte să-şi recite creaţiile! >>>Const. Miu>>>

Precum „Mirii înstelaţi” ai lui Cezar Ivănescu (!Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi,/ încununaţi, surori şi fraţi!// !Ţară de Aur sferică,/ a Domnului Biserică!// !în Ţara mea în toamnă vin,/ nu am plânsoare să mă-alin,// nu mă mai poate alina/ frunza pe ram, de aur grea!// dumnezeiesc e-acest tărâm,/ eu de plânsoare mă sfărâm!// !acest Ierusalim ceresc/ în care urlu şi jelesc!// !Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi,/ în ţara mea martirizaţi,// ori otrăviţi, ori spânzuraţi/ Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi!”) – într-o nuntă celestă, poetul Constantin Ghiniţă se regăseşte într-o stare de Nuntă continuă. Nu atât de festin pantagruelic unde se benchetuieşte până la pierderea conştiinţei, ci într-un fantastic banchet de cuvinte înmiresmate care-l împodobesc pe autor precum cămaşa de ivoriu în care Mirele ceresc îşi aşteaptă mireasa, cântându-i Cântarea Cântărilor.

O sărbătoare iluminată şi iluminantă, cu valoare de Înviere, de Înălţare, de Pogorâre de Duh, de seri feriale şi de zoriori de duminică.

Poetul? Un peregrin prin (Răs)Cruci, pe cărări şi poteci bătute şi abătute, ori, dimpotrivă, virgine, un călător obosit-neobosit care nu se opreşte din drum nici în somn pentru că ştie că DRUMUL, CALEA sunt esenţiale pentru atingerea ţintei finale: „şi bat să mi se deschidă şi bat/ şi caut să aflu şi caut mereu/ prin oglinzi şi prin ziduri m-ascult/ să m-audă-n sfârşit Dumnezeu/ să mă vadă că-s treaz de demult” (Uşa cu Cheia Dincolo).

Dar care ar fi pricina acestei continue peregrinări pe „drumuri, cărări, poteci”? Şi toată această ardere-zbatere „la stânga, la dreapta,/ înot” – pentru că trebuie să aibă un sens: „Noaptea/ cu labirinturi mă-ncearcă întruna”.

Un singur reazem în această continuă încercare şi mişcătoare întindere de nisip: „Noroc că veghindu-mă Cartea/ încropeşte în mine furtuna.” (Uşa cu Cheia Dincolo).

Poetul, în zbuciumul său pregătitor pentru Marele Zbor, nu doreşte decât: ureche să am pentru-Acolo/ şi ochi să pătrund mai Departe/ Uşa cu Cheia Dincolo/ Poarta cu cifrul de Şapte/ în drum sunt spre Tine şi strig/ oprind câte-o stea căzătoare/ căci, Doamne, mi-e cald şi mi-e frig/ de-atât timp călcat în picioare.” (Uşa cu Cheia Dincolo). >>>Cezarina Adamescu>>>

“Tu-mi spui că şobolanii au ros biserica până la rădăcini/ trista mea mamă/ dar şi aşa credinţa noastră ţine mai mult/ de pâine şi vin,/ numai de nu s-ar culca ovăzul/ în patul surorii mele fugită pe câmp/ de n-ar sălbătici cântăreţul alungat ‘între trestii/ peste noaptea care te piaptănă/ peste măruntaiele focului/ trec berzele ca o leucemie a stelelor.”

Poemul citat se numeşte “Scrisoare mamei”, unde Mircea Dinescu îmbracă umorul şi neutralitatea cu multă şi dramatică trăire, dar şi cu suavitate înălţătoare. Simbolul şi parabola par – dacă nu chiar sunt – ancorate în inefabil, rezultând originalitatea poetului.

Iadul cu versete – sugerează profunzimea unui spaţiu şi a unui timp, conotaţiile fiind de cele mai dese ori în prelungirea înţelesului cu putere de semnificare, mult mai cuprinzător. Tensiunea intrinsecă a poemelor vine din perspectiva unei insolite purităţi asupra căreia – vedem şi auzim – toate întâmplările dramatice ale sensibilităţii fireşti la orice poet adevărat. “eu te-am inventat/ şi-acum îţi rupi frumuseţea ca pe o pâine/ în faţa tuturor,/ eu te-am inventat – şi iată-mă agrafă măruntă/ în părul tău aducător de toamnă./ Odinioară locuiau în tine iepuri de casă/ închideai ochii şi mi se făcea somn/ astăzi călătoresc în tramvaie/ aproape mi-e ruşine că scriu poezii/ şi de mi-aş putea împacheta viaţa în lăzi/ le-aş abandona la marginea oraşului/ fericit ca un biciclist tânăr./ Şi iată ca-n basme îmi bate la uşă cititorul/ în stelele contoarului electric/ amintindu-mi că trăiesc/ ca o certitudine vine contabilul/ amintindu-mi că trăiesc,/ tu nu vii/ şi parcă zâmbetul prostesc din oglindă/ îmi strigă-n locul tău: “trăieşti nătărăule? trăieşte…” (pag.49)

Mircea Dinescu simte în vers tot ce-i frumos şi adevărat, indiferent de natura stărilor prin care trece, ştie să transfere banalul în registrul purităţii, existenţa însăşi este la el incoruptibila puritate. Obsesiile – proprietarului de poduri – predomină în motivaţiile unui echilibru prozodic, ascuns ochiului, dar nu interzis unei vederi subtextuale. >>>Victor Sterom>>>

Nu de puţine ori am publicat articole în care afirmam că ceea ce face Constantin Toni Dârţu cu dicţionarul PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR,1950-2ooo echivalează cu efortul conjugat al membrilor unui colectiv din cadrul unui institut de cercetare.Insă,autorul acestui dicţionar nu beneficiază, nici pe departe,de un asfel de suport fizic şi intelectual,şi totuşi de ani buni,a reuşit prin cele XXVIII de volume apărute până în prezent să pună bazele unei enciclopedi a spiritualităţii româneşti din a doua jumătate a secolului trecut până în anul 2000.

Fără ranchiuna elitistă şi exclusivistă,fără”sita”grupărilor de interese ,dar cu dragostea de Om ce-şi pune viaţa la temelia unui ideal,Constantin Toni Dârţu a reuşit să facă cunoscute personalităţi ale spiritualităţii noastre care în tăcere au construit cu ceva în domeniul lor de activitate.Acribia cercetătoruilui,pasiunea şi dragostea faţă de documentele personalităţilor publicate în aceste volume,fac din autorul lor un specialist ce-şi cunoaşte programul propus.Munca depusă în scrierea acestor volume o putem echivala cu recunoştinţa profundă faţă de personalităţile cuprinse,aşa cum La Bruyere,spunea:”O vie recunoştinţă este legată de o mare simpatie şi prietenie faţă de fiinţa care ne îndatorează”.

Meritul autorului constă în faptul că evidenţiază prin lumina tiparului personalităţile din România profundă care în tăcere şi cu sudoarea talentului,al studiului şi muncii neobosite, pun cărămidă peste cărămidă la temelia edificiului culturii,ştiinţei,medicinei,artelor,sportului,etc.Aceste personalităţi nu au beneficiat şi nu beneficiază de promovare în mass-media,de notorietatea de pe sticla televizoarelor,ele vin,cum spuneam ,din profunzimea acestui neam şi se dăruie acestuia fără ostentaţie şi nu aşteaptă recompensă materială de la nimeni. >>>Al. Florin Ţene>>>

“Doar consistenţa de um-bră a păsării/ ce-ţi cade pe cap răcoroasă,/ în pacea unei zile de vară…/ O asemeni cu valul subţire/ de apă a lacului noapte în flux/ uşor revărsat peste ţărmuri;/ cu stelele invizibile ziua./ Apoi odihna în patul/ în care trupul sub tine cade/ ca un veşmânt.” (Umbra păsării)

O sintagmă emblematică rezidă într-un univers obsesional, unde se desfăşoară un delicat ritual de aspiraţii ori de combinaţii metaforizante.

Poetul arădean Vasile Dan îşi precizează chiar din titlul volumului său “Nori luminaţi” vizionarismul, dându-i tonalităţi reflexive, accentuând o largă deschidere cosmică. Dar, dacă poezia sa trimite, volens-nolens, spre un anumit moment poetic lângă care poate fi situată, important e pentru lector că ea a ajuns la un statut propriu, de sine stătător, la o nuanţă originală de manifestare: “Dar trupul uşor al unei tinere femei lehuze,/ aproape imponderabil, de un alb clar,/ cum pluteşte peste pământ/ legat de căruciorul înflorat cu copilul său adormit,/ e o forţă centrifugă în lucruri, bate un vânt care smulge/ frunzele pomilor ca pe un stol învolburat de vrăbii în april,/ firma tipografiei şi pe cea mai veche caravană a circului/ mare din piaţetă;/ e, dar, ora amiezii, fetiţa poetului ţine pentru o clipă/ în mână tulpina cu globul pufos al unei păpădii,/ apoi începe să plângă, cu arătătorul ridicat şi pustiu/ în văzduh.” (pag.33)

Temperament calm, echilibrat, dar nu lipsit de forţă, Vasile Dan (director al revistei de cultură “ARCA”) vine în aria lirismului cu o conştiinţă sigură a chemării sale de poet mo-dern, menţinându-se între “hotarele” sugestiei; astfel, reuşeşte să elimine convenţionalismele şi inerentele insistenţe discursive, uşor supărătoare şi – de ce nu? – alunecătoare în derizoriu sau ambiguitate: >>>Victor Sterom>>>

„Poeta Monica Mureşan desfăşoară o gamă imagistică diversă, nu o dată contrastantă. Există în versurile ei o discretă, imperceptibilă crispare faţă de vălmăşagul cotidian minat de zădărnicie“. (loan Rotaru)

A doua carte – Trecere de pietoni – continuă să ducă mai departe „spunerea lirică“ pe care Monica Mureşan a început-o prin gesturi de candoare ivite dintr-o vitalitate – uşor – ponderată. Doldora de forţa metaforică – speci­fică – poetului modern, cu îndrăzneala parabolelor „constru­ind“ din ele şi cu ajutorul lor „specta­cole“ reuşite, în fine, cu talent evi­dent, imaginea poetică e proaspătă, naturală, firească într-un reflux al tristeţilor, căutărilor, aşteptărilor…

Poeta Monica Mureşan împărţindu-şi cartea în patru capi­tole distincte cu privire la abordarea temelor sau cu schimbarea registrului – mă refer la „Cronica ultimei iubiri“ care e scris în „dulcele stil clasic“ ne oferă – totuşi -o armonie izvorâtă dintr-un spaţiu elegiac-confesiv de cunoaştere. Ce mi se pare a fi interesant este faptul că poezia aceasta nu are „vârste virice“ cum ar spune N. Manolescu, ci atinge – pururi – un „sfârşit continuii“ aşa cum ne su­gerează într-un vers Ion Caraion. „S-a pierdut Pasărea Phoenix/ Ea răspunde la numele ei/poate fi uşor recunoscută/pentru că ea nu se vede când zboară/ nu se vede când renaşte/ ea se vede numai dacă răspunde/ (desigur, la numele ei)/ Fiind atât de originală/ poate fi uşor de recunoscut/ Cine o găseşte/să nu facă nimic/numai ea decide/ în asemenea cazuri/ (dealtfel, fără precedent)/ Dacă nu ştiţi/ cum se adăposteşte,/ cum se hrăneşte,/ cum să aveţi grijă de ea,/ nu faceţi, oricum, nimic/ dar absolut nimic/ veţi şti/ numai dacă iubiţi totul“. (Phoenix) Superb. Constantă pare a fi starea de bea­titudine atinsă în actul comunicării în care expresia poetică nu este – aici – comună, banală, ceea ce face ca subiectivismul poemelor să fie extrem de personal. Ea îi dă răgaz poemului de a se construi pe sine prin aşezarea sa între parantezele unor disertaţii meticu­loase.

Aşadar, Monica Mureşan trăieşte de fapt, „spectacolul“ creat de pe un act de recuperare, de reordonare a fragmentelor realităţii, interioare. Nu e o înăbuşire a simţirii, ci mai curând o eliberare din labirinturile tainice ale acestor „arderi“ destul de controlate. >>>Victor Sterom>>>

Un scriitor polivalent a cărui pană a abordat atât proza,poezia satirică cât şi teatru,să nu mai vorbim de jurnalistica practicată de-alungul zecilor de ani cu success,este Ion Constantinescu care în acest volum,intitulat simtomatic Înţepături ne letale,şi-a adunat,într-un florilegiu al amiciţiei,catrene cu dedicaţie publicate în ultima perioadă în revista Tribuna Afacerilor.In această carte a surprins sugestiv caractere ,preocupări,îndeletnicirii şi profiluri spirituale a 180 de personalităţi din toate domeniile.Aşadar, în acest volum structurat în trei capitole:Victime premeditate(oameni de afaceri,personalităţi ale vieţii publice),Victime colaterale şi Victime cu identitate,şarja prietenească din catrene şi ironia fină se analizează pe sine,prin accentuarea caracterelor şi preocupărilor personajelor abordate,cu instrumentele ironiei şi persiflării.

Ironia injectată în catrenele lui Ion Constantinescu ne descoperă un poet sentimental ce se ataşează personajelor asupra cărora îşi îndreaptă săgeata arcului .Aceasta nu o simţim ca pe o negaţie ori ca pe o negativitate,Catrenele par să demonstreze că ironia poate să fie constructivă şi prietenească,având un caracter positivist,să apropie personajul aflat în conul de lumină al versurilor de autorul acestora şi în final să pactizeze cu cititorul:Marcajele de calitate/Impun idei cu greutate;/Şi-acestea curg,curg cu toptanu/Că doar vă numiţi Izvoreanu.(Domnului Claudiu Izvoreanu,patronul S.C.Marcajrut).

Daimonul ironic din aceste catrene ne aminteşte de logica paradoxului,ca fiind nu cu da în el,doi întru unu.de altfel ,modelul paradoxului “ironiei prieteneşti”este făcut pentru a fi mai uşoară recognoscibilitatea eternei reîntoarceri,de la care se revendică spiritul original al ironiei.

Descoperim,în aceste pagini,catrene dedicate unor personalităţi ca:Mirela Maruzec,Aurelian Ghişe,Ilie Călian,Mihai Costin,Ioan Ţiriac,Liviu Turdeanu,Dora darie,Ioan Rad,Aurelia şi Aurel Prodan,Vasile Dâncu,Gigi becali,Mariana Enache,Mircea Chiorean,radu Mleşniţa,Doina Morar,Dumitru Sabău,Cornel Purdea,Cornel Porumb,şi mulţi alţii,în care autorul surprinde,ca un adevărat caricaturist,elementele esenţiale ale unui portret psiho-socio-profesional al personajului abordat.Aceste şarje sunt blânde ca lumina caldă a lunii mai care prelungeşte umbra,mângâindu-ne cu răcoarea ei. >>>Al. Florin Ţene>>>

Reîntoarcerea poetului risipitor şi meseriaş

La Editura Măiastra din Târgu Jiu a apărut elegantul volum de versuri Haruri, semnat de Ioan Dan Bălan. Ilustraţia volumului – în deplină consonanţă cu viziunea poetului – îi aparţine cunoscutului artistplastic Robert Hummel.

Ioan Dan Bălan ne propune acest volum după alte 8 volume de versuri : Cumpăna minei ; Hierathya, lumina mea caldă – arhipoem de dragoste ; Acolade ; trecerea (La Omul de Piatră) ; Poeme, Fulgeron ; Scrisori din munţi, vol. I şi II şi Noptatice.

Personal, văd în acest nou volum de versuri semnat de Ioan Dan Bălan o reîntoarcere a scriitorului la… poezie. Cred că, dincolo de efortul scriitoricesc al lui Ioan dan Bălan concretizat şi în numeroase Culegeri de folclor (prelucrări de folclor9 ori volume de proză, Ioan Dan Bălan este întâi şi întâi poet. Sunt sigur că dacă l-am supune pe I.D.Bălan unui control cardiac, medicul s-ar minuna, descoperind că inima lui Bălan bate DOAR pentru poezie.

Deşi nu sunt adeptul genului de poezie practicat de I.D.Bălan, trebuie să recunosc că m-am lăsat vrăjit de multe dintre poemele sale în dulcele stil clasic, reunite în volumul Haruri. Formele fixe ale liricii îi vin foarte bine lui Ioan Dan Bălan. Ceea ce dovedeşte că în acest gen de poezie Bălan este şi un meseriaş.

Multe dintre poemele sale de dragoste au – într-o lume atât de poluată (mai ales) moral – o muzicalitate curată ca apa unui izvor de munte, pe care atât de mult îl iubeşte Ioan Dan Bălan. >>>Marian Boboc>>>

Cartea de debut a Elenei Stroe-Otavă („La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007) se asimilează neorealismului prin acurateţea amănuntelor prezentate în alb şi negru, prin disponibilitatea de a scoate la lumină insalubrul din domeniul asistenţei medicale şi prin viziunea moralistului contrariat de indolenţă şi corupţie. Este reportajul unei drame rememorate pe nerăsuflate, fără pauze, capitole, părţi. Nouă luni de coşmar trăite ca o singură zi, la reanimare sau la terapie intensivă, în sala de operaţie sau în dureroase şedinţe de recuperare. O compoziţie coerentă, o generoasă deschidere spre realitate, care rosteşte nişte adevăruri ce stau la inimă oricui.

Trăirile Victoriei Stroescu, având o mână şi un picior imobilizate, pendulează între afecţiunea familiei, talentul, cutezanţa şi tactul medicului curant de la Spitalul Floreasca, pe de o parte, şi atenţia condiţionată a asistentelor, infirmierilor şi a brancardierilor, pe de alta. De o mare expresivitate sunt portretele feminine, unele greu de uitat, distorsionate parcă de tirania diferitelor accidente, prinse în prim-planuri de concreteţe, cu izolarea ici-colo a unui cadru lucrat mai stăruitor. Din vremuri străvechi, femeile au direcţionat energiile, bărbaţii împlinindu-se sau nu prin ele. Aşa se face că personajele masculine nu au în această carte consistenţă, chiar şi „medicul cel bun” fiind convenţional. O idee străbate nuvela de la început până la sfârşit: vinovatul trebuie să plătească integral, dacă nu în justiţie, atunci în faţa divinităţii. Discursul are vehemenţa unui rechizitoriu, diluat doar pe alocuri de romantismul feminist şi de aprecierile moraliste. Autoarea este puternică în arta monologului şi a evocării copilăriei rurale, în limbaj natural, pitoresc. Răutăţii şi nepăsării le sunt opuse candoarea şi valorile umane specifice meseriei de dascăl (o prelungire a copilăriei), paseismul. Spitalului de provincie – instituţia bucureşteană, oraşului şi vieţii de la bloc – satul şi pădurea, totul sub semnul florii de tei, calmant desăvârşit al sistemului nervos. Dacă starea de graţie în acest moment este emoţia, cred că simplificarea secvenţelor cu pronunţată tăietură ilustrativă, pedagogică, va lăsa un loc mai mare meditaţiei în care şi epicul se va mişca mai dezinvolt. >>>Gheorghe Postlenicu>>>

Dificilă şi pasionantă trudă este pentru un poet adevărat abordarea unui stil poetic atât de riguros cum este sonetul. Poezia cu formă fixă presupune un efort continuu de alegere a celui mai potrivit cuvânt, al celui mai potrivit sens al cuvântului, a celei mai izbutite rime, a armoniei dintre strofe şi întregul text şi, – în fine, – a celor mai vibrante sentimente exprimate. Este ceea ce, – se pare, – că şi-a ales poeta Mariana Trifa, – odinioară Ana Maria Potoceanu, – să realizeze. Şi chiar a reuşit, până la urmă.

Volumul e foarte unitar, în tematică şi stil prozodic. Începe cu un sensibil omagiu adus profesorului ei într-ale poeziei Mihai Novac, întitulat simplu: Bineţe; Nu uit dealurile cu a lor prospeţime / Ce ţi se închină cu verdele fior / De când te-au învestit să fii al lor păstor / Un păstor semeţ cu turmele de rime (p.7).

În sonetul intitulat Cândva găsim evocarea unui moment dramatic al biografiei sale, transpus fabulistic în lumea zburătoarelor, în care tentativa zborului spre infinitul zenital sugerează pierderi ireparabile: Au zburat şi două păsări călătoare / dintr-un copac cu ramuri încărcate, grele / Înspre seară, una s-a ascuns după stele / şi n-a mai vrut, sau n-a mai putut să zboare (p.8)

Tema timpului necruţător se insinuează şi în poezia Clepsidră unde rugămintea de a-şi păstra fidelitatea în aceeaşi credinţă se îmbină cu speranţa de a se menţine mereu în zonele diafane ale irealităţii poetice, alături de fiica sa care – speră, – îi va urma neabătut cărarea: Clepsidră cu viaţă mă scurg, nisip viu / De-i vară afară sau dacă e ger, / Nu-i cer eu muririi decât ca să fiu / Fidelă de-apururi aceluiaşi cer; (p.9)

Metaforic, cuvintele formează o casă pe care Eu-l poetic al autoarei o „deretică cu sufletul lejer”. (Cuvintele, p. 10). Viziunea „menajeră”, „domestică”, în care este integrată poezia ne introduce într-un spaţiu poetic, în care domneşte pacea şi liniştea sufletească, dorită şi de „drumeţul pribeag”, rătăcitor pe meleaguri atât de îndepărtate de cele ale literaturii… >>>Florin Contrea>>>

Harnic şi aureolat cu divinul har al talentului mentor şi îndrumător al tinerelor talente de pe Valea Aurului Negru (Petroşani), Dumitru Velea este autorul volumelor de versuri şi eseuri Lucifera, Editura Cartea Românească (19739, Banchetul, eseuri de estetică şi filozofie, Editura „Cartea Românească” (19849 Odette, poeme, Editura Fundaţiei I.D. Sârbu (1994), Între Scylla şi Canybda, şi multe alte lucrări publicate în mai toată presa literară din ţară. Ca director al Teatrului de Stat din Petroşani, a pus în scenă şi a încurajat afirmarea dramaturgiei româneşti contemporane şi clasice, dar nu neglijând piesele de teatru reprezentative din patrimoniul universal Punând bazele Fundaţiei şi Editurii „Ion D. Sârbu” al cărui preşedinte şi director este, a publicat numeroase volume de proză şi poezie ale autorilor contemporani, conturând o şcoală de promovare a literaturii române.

Iată că, după apariţia volumului de poeme „Cuvinte fără orizont”, îmi parvine de la Petroşani volumul de teatru, semnat de Dumitru Velea şi intitulat foarte sugestiv „Zilele de pe urmă”, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu. Cartea are o ţinută grafică ireproşabilă şi cuprinde şase piese de teatru Legea, Frumoasa lumii, Baboiul, Zilele de pe urmă, Ultimul Căluş şi Rusalii apocaliptice, formând un tot unitar ce ne dezvăluie viziunea autorului asupra conflictelor de idei în contextul desfăşurării scenei a acţiunilor pornite de la anumite povestiri, legende şi datini.

Prima piesă Legea, în patru părţi, este o fantezie ce îşi are rădăcinile adânc înfipte în legendele musulmane unde dorinţa de lumină şi este primordială, deasupra tuturor fiind LEGEA.

Frumoasa lumii, a doua piesă din volum porneşte, ca pretext, de la basmul cu acelaşi titlu, transcris fragmentar şi versificat parţial. De Mihai Eminescu. Transcrierea dramatică a acestui basm, aşa cum subliniază în subtext poetul Dumitru Velea încearcă, pe lângă ceea ce îi este propriu, să umple lacunele fragmentării basmului şi să scoată din umbră simbolurile pasărea de aur şi cul de marmură. >>>Al. Florin Ţene>>>

Chiar şi cu “timpanele sparte” se poate să asculţi sunetul patetic-viril al trompetei printre liniile neparalele ale unui portativ de ocazie, ceea ce te face să cazi în dragoste subit şi definitiv, ca-ntr-o ambuscadă unde perechile, proaspăt căsătorite se-amestecă şi prin mulţimea de ei înşişi, nu se mai regăsesc, fiecare nimerind alt mire, mireasă, cu poezia agăţată en-coeur sau la butonieră, ca un trandafir japonez abia înflorit în pământul de glastră.

După miresmele sinelui, cuvântul se caută şi se regăseşte vădit, fără nici un risc de confuzie. Pentru zenit şi nadir nu sunt margini destule iar cele care ar fi, zdrenţuiesc în colţii stelelor dimineţii.

Ceea ce ne învaţă distinsul poet Dionisie Duma – e cum să te cufunzi cu răsuflarea lipită de val, în “oceanul de stres”, fără să te uzi, apoi, cu privirile leoarcă de vise, să te ridici, să ţâşneşti peste linia orizontului, cu unghiile agăţate de sângerosul nisip fugind de sub tălpi, direct prin colul clepsidrei. Ce curaj temerar, ce năzbâtie! Cum să-l reţii, cum să alergi fără să te împiedici, după fiecare bob prefirat dinadins în bătaia de valuri?

În vechile-noi zidiri se vede anotimpul rodind chiar “când din cerul negru stele se rup” (“Bună seara, Doamnă”).

Umbra albă a ploii trece suflând prin cuvintele stacojii de iureşul toamnei, când gându-i pierdut în uitare şi ecoul suav amăgeşte auzul.

Nu “pe lângă plopii fără soţ” – ci, ca un nou Orfeu, purtându-şi lira cu strunele rupte pe străzile vegheate de bătrânii salcâmi, poetul se furişează ades “prin nopţile corupte”, “spălat în zori cu lacrimi pe sandale” – să mai cânte serenade iubitei “cu ochii de petale”, luând teiul din poartă drept martor credincios declaraţiilor tacite dar înflăcărate de dragoste. Însă, împărtăşind soarta poeţilor (ne)pereche, poarta rămâne închisă şi surdă la înfrigurarea lui, căci, “drumu-i greu şi steaua nopţii doare” (“Sonet semifinal III”).

Obraz tatuat cu nelinişti, cu melancolie şi florile de ciulin ale spleen-ului bacovian, prezent în “ore banale” şi-n “lucruri absente”, pe care poetul nici nu mai are puterea să le alunge, ci le îngăduie treptat să-l sugrume, este sedus de gândul doar al plecării, “m-au vlăguit plecările din gări/ cu spaima că mi te-am lăsat acasă” (“Plecări”). >>>Cezarina Adamescu>>>

Maestrul Ion Rotaru spunea: ”Florin Iordache vine să contrazică, după aproape un veac şi jumătate, premiza instituită de Titu Maiorescu, cum arta n-ar avea nimic cu politica…”. Florin Iordache ia această afirmaţie drept o provocare şi iată cum se obţine un scriitor polivalent, lucid, bine ancorat în realitatea curentă, care beneficiind de un acut simţ al observaţiei desface cu grijă iţele urzite de politicienii zilei, marchează cu ironie inspirată jocurile istoriei şi nu în ultimul rând nu face compromisuri între realitate şi literatură.

Volumul ”Versuri de adio”, este, aşa cum va putea descoperi lectorul, un volum autobiografic care începe cu un crez al scriitorului ”Poeţi, / Luaţi şi beţi / Din cupa cu versuri / Cât mai puteţi!”(Poezia Română), continuă cu omagii aduse părinţilor ”De n-am ajuns eu astăzi, un fiu rătăcitor, / De am păstrat cu mine şi cinstea şi dreptatea! / ţi-o datorez şi ţie, glas fermecător, / Tu mi-ai pus în mână, nedespărţită cartea!” (Despărţirea de mamă) şi trece cu nonşalanţa gânditorului boem la decopertarea unui sine cu trăiri tumultoase, cu întrebări rămase în suspensie dar şi cu sentinţe irevocabile despre micimea lumii sau despre valoarea umană, sentinţe generate de forţa eruptivă a unui intelect cultivat.

Poezia lui Florin Iordache nu atrage printr-o muzicalitate fără cusur, dimpotrivă autorul caută parcă exprimări colţuroase, ruperi de ritm, metaforele ascuţite pentru a exprima cât mai autentic criza pe care o vede înconjurându-l, dar şi pentru a înlătura confuzia care este creată cu sau fără intenţie (oare?) în jurul excepţiilor sănătoase ”aşa-ncepu pe terra o nouă tragedie / un Shakespeare, trăind astăzi, / nu ne-ar putea descrie..” (Făgăduita ţară). Poetul este parcă reporterul unui război subliminal, descoperind fără încetare mecanismele ascunse ale manipularii socio-politice, atrăgând atenţia asupra firului istoriei şi militând deschis pentru promovarea libertăţii cuvintelor. >>>Ion Gabriel Puşcă>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.