Cam din 1995 încoace, m-am tot convins de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt, mai întotdeauna, sprijinul invizibil al vreunui baştan maculat, cu privire la fie şi cea mai puerilă formă de scris ( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele (inclusiv baştanul) îndeplinătoare de sarcini - primite cu tot cu instrucţiuni - ale neoficialului, nerecunoscutului plan de deculturalizare naţională, prin faptul că, după un criteriu al strict opiniei împărtăşite, se derulează „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate, gata. Cam până aici se întindea orizontul convingerilor mele, în momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud, în interiorul căruia se afla cartea la care mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii, e mai puţin important, în comparaţie cu ceea ce descopeream ca structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

Este de-a dreptul uimitor - dar şi extrem de necesar - curajul pe care şi-l asumă distinsul prof. dr. Adrian Botez şi anume, acela de a radiografia spectrul spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise, în contextul Noii Ordini Mondiale, de după 1990. Nu mă voi teme nici eu a susţine faptul că profesorul de origine bucovineană, stabilit în Adjud, face din lucrarea sa, Ruguri, România sub asediu (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008) bisturiul cu care se angajează să intre în operaţie, asumându-şi factorul de risc al percepţiei publice, conştient fiind că şansele vindecării spirituale ţin de o cât mai exactă informare, solicitându-şi astfel veleităţile de analist (demonstrând cotele unui profesionist) . Şi de unde va începe incizia, dacă nu de la ramura spirituală adăpostitoare de cuget şi îndreptare, sub care ne-au stat smeriţi strămoşii: Religia , azi un suvenir turistic.

Dintr-o pornire firească a dicteului spiritual, profesorul Botez demonstrează, în capitolul 1, că este reprezentantul laicului modern, mlădiţă a viţei nobile româneşti, care nu acceptă mutaţii genetice, păstrându-şi rodul transmis prin rădăcinile tradiţiei. În cele 9 subpuncte ale respectivului capitol , reclamă efectele unui festivism nociv, aplicat cu premeditare religiei ortodoxe române, acuzând chiar direct elitele bisericeşti contemporane (cu precădere cele autohtone), care ignoră prevederile Sfântului Sinod de la Constantinopol (încă în vigoare) şi care fac astfel posibil amestecul, diluarea, iar în cele din urmă dispariţia filonului de educaţie creştină, respectiv Biserica Ortodoxă Română (pp. 10-12; 18-21; 25-28). >>>Cristian Neagu>>>