Plânsul viorii marelui violonist Edvin Marton, care va concerta în curând şi la Sibiu, mă poartă pe acorduri de Brahms într-un salon nobiliar unde oameni culţi ascultă muzică adevărată. Liniştea le este perturbată de „omul –bestie” care îşi anunţă scâncetul. S-a născut să îl servească pe Mamona.

„Ritualul bestiei”, romanul politic al lui Cornel Nistea, este un strigăt înapoi înspre beciurile Securităţii, incursiune dureroasă într-o lume a absurdului care a existat ca o reflectare hadesiană, rădăcină a abominabilului. Comunismul Estului, acea jumătate ascunsă a Lun(m)ii, a fost ca o umbră uriaşă asupra libertăţii, înfăptuite şi izbândind prin dezinteresul şi pasivitatea Vestului.

Romanul renaşte o lume alegorică, pe care, ca pe un coşmar, nu ai dori-o să revină. Printr-o satiră fină, ca o reflectare în oglindă a unei lame ascuţite ce a tăiat în carne vie şi de pe care se prelinge sângele, prin personajul Pompiliu Dascălu, Cornel Nistea rememorează împreună cu fiecare din noi momentele instalării barbariei, „ciuma nenorocită” şi ale manifestării ei animalice: „Lumea s-a reîntors la primitivism, iar dimensiunea ei cea mai evidentă era bestialitatea.” După instalarea bolşevismului se creează Partidul Unic prin care „Marii Dascăli ai Omenirii” înscăunează teroarea şi prostia, anihilează personalitatea umană, îndobitocind-o: ”Numai stârnindu-i pe proşti, creându-le iluzia fericirii îi poţi domina, (…) scursurile societăţii avură deodată acces la putere. (…) Se formă în curând o adevărată încrengătură de oameni ticăloşi ce deveni în scurt timp forţa de monolit a partidului.” Maltratarea individului s-a făcut prin cultivarea şi inocularea fricii, a nesiguranţei, prin constrângere şi intimidare: „Frica ni se induce în fiecare clipă de noua ideologie şi are ca scop distrugerea fermentului mobilizator, al fermentului dăruirii şi angajării, căci frica anihilează puterea şi energiile civilizatoare care nu pot acţiona decât în condiţii de libertate.” Pentru că omul este „condamnat la libertate”, aşa cum spune Mircea Eliade. Dar din străfundurile unei lumi cufundate în mizerie morală nu puteau să nu răzbată strigătele de libertate din adâncul fiinţei, sub forma unor întrebări retorice ale autorului: „Ce se întâmplă cu oamenii ăştia de îşi pierd atât de uşor condiţia morală de altădată, ce a ucis în ei candoarea?” Cornel Nistea nu dă verdicte, admite iertarea creştină. În alt loc se întreabă: ”De ce au oamenii seducţia frumosului?” Şi aici încearcă şi un răspuns posibil: „ s-ar putea să fie un privilegiu divin.” Personajul lui principal, Pompiliu, om de ştiinţă care se sacrifică pentru omenire cercetând spre a găsi un sistem imunologic care să servească umanităţii, întreţine în această lume decăzută cultul lucrului bine făcut, perseverenţa şi dăruirea: „N-am de ce să mă tem de moarte de vreme ce dezideratul meu este viaţa,” care „nu ne este deocamdată interzisă, ea trebuie trăită.” Teroarea îngenunchează omul, dar nu îl poate învinge, cum susţine şi Hamingway, cu toate că se încearcă din răsputeri acest lucru: „noul sistem vrea cu tot dinadinsul să pătrundă în fiinţa omului, până în intimităţile lui cele mai tainice. Şi dispune de metode s-o facă (tortura). Nu pot pătrunde însă în tăcere. N-au găsit metoda să afle ce e dincolo de ea.” >>>Lorinczi Francisc-Mihai>>>