octombrie 2008


Răsfoind cartea lui Ştefan Ciobanu, aliona (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), curiozitatea ne-ndeamnă să ne întrebăm care este mesajul estetic al textualiştilor (şi implicit al autorului mai sus menţionat)? Ce se poate găsi în scrierile acestora, care au ridicat prozaismul la rang princiar? Cine zăboveşte (dacă are curajul şi răbdarea, ferindu-se să nu-l ia somnul!) asupra unor asemenea zămisliri cum sunt cele ale lui Ştefan Ciobanu, va înţelege că totul arată ca într-un bazar:

- vagi urme ale lirismului – „ea/ se poate considera biserică/ cu toate lumânările/ înfipte în nisipul irişilor ei de două ori mai adânci/ decât oceanele” (p. 29);

ironia şi autoironia la fiecare „tarabă” (citeşte pagină) salvează „marfa” (textul) de banalitate: „făcea planuri/ să vorbim în acelaşi timp/ să trăim instantaneu” (p. 15); „tot ea/ aliona/ îşi aranjează lucrurile prin casă/ după felul în care cad” (p. 17);

autoironia şi ironia camuflată sunt mai subtile şi relevă rafinamentul autorului: „nu mai vreau primăvara/ miros de astenie pe gulerul ridicat/ dimineaţa nu în niciun caz” (p. 16); „ce frumoasă eşti dincolo de gard/ feliată de ulucile strâmbe” (p. 26);

când se apelează la prozaism, acesta ori apare în nuditatea formei sale („hai/ îi zic/ fără să ne cântărim/ uşile trântite/ fără să privim pumnii strânşi din stradă/ (nimeni nu mai aplaudă/ de la o vreme)/ fără întoarceri pe călcâiele bombate/ care să împietrească avalanşele” – p. 18), fie îmbracă haina unui pseudo-jurnal: „trebuie să ajung în acel oraş/ de urgenţă/ avioanele nu mai zburau de mult/ pur şi simplu le desfiinţaseră” (p. 36). >>>Const. Miu>>>

Născute parcă „din Ugerul Cuvântului Prim” – după expresia unui poet contemporan, Mărturisirile de credinţă literară, apărute sub oblăduirea cărturarului Artur Silvestri, alcătuiesc o inedită antologie de confesii care se cer împărtăşite. Volumul, recent apărut se constituie într-un „document de conştiinţă colectivă” conceput şi orânduit, de Artur Silvestri şi editat pe suport virtual în 26 iunie 2008, urmând a fi tipărită şi ediţia pe hârtie.

În Notă asupra ediţiei, cel care a conceput şi orânduit această valoroasă lucrare-document precizează: „Obiectivul de căpătâi al acestui şir de cărţi este acela de a pune împreună „mărturisirea de credinţă literară” a fiecăruia dintre autorii posibili, arătând sensul şi rostul fiecărei creaţii în parte şi, în acelaşi timp, ansamblul de convingeri, obiective şi semnificaţii ale literaturii ce există astăzi şi „se face” în limba română.

Acesta va fi, deci, şi un „document de epocă” – unde vor fi incluşi autori români „de petutindeni”, din toate generaţiile literare şi cu toate orientările eseistice. „Mărturisirea de credinţă literară” se încadrează în seria „depoziţiilor colective” iniţiate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Asociaţia Scriitorilor Creştini din România, deschisă cu monumentalul volum „Cuvinte pentru urmaşi”. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român”, apărut în septembrie 2005, continuat cu volumul 2, apărut în 2007.

O „nouă geografie literară”, - „tezaurizând materialul unei biblioteci de idei despre creaţie, adeziuni morale strânse după alte criterii decât cele obişnuite, o muncă titanică concretizată în dovezi de perspective intelectuale – care ar fi slujit în orice caz – mărturiseşte însuşi autorul – radiografiei de epocă preconizată.

Depăşind simetriile formale, suportul de hârtie, peliculă, bandă etc. şi, prin aceasta, lărgindu-şi, incomensurabil, aria de răspândire în chip virtual, ajungând la toţi utilizatorii de Internet interesaţi de acest segment cultural, cu o forţă de penetraţie a Cuvântului ce transgresează limitele spaţiale şi temporale, ca să nu mai vorbim şi de costurile de editare şi de numărul, practic nelimitat de exemplare ce pot ajunge în faţa ochilor cititorilor de pretutindeni – volumul, poate fi considerat o izbândă a spiritului uman, o adevărată comoară de spiritualitate, un rotund armonios numit SUFLETUL ROMÂN.

Simfonia sufletului religios care se dezvăluie într-o suită de partituri, cu o orchestraţie amplă şi viguroasă, instrumentişti, solişti şi dirijor pe măsură, învăluie spiritele într-o atmosferă caldă, benefică adevăratei creaţii şi conferă, oricărei minţi deschise spre cercetare, confort şi binefacere sufletească. >>>Cezarina Adamescu>>>

Cele 43 de micro-poeme din volumul cu un titlu simtomatic Roua din cerneală, de Ioan Cărăşel, (metaforă pentru curăţenia scrisului său),Editura Clusium ,ne descoperă un poet sensibil,care ştie să calculeze cu fineţe gestul liric pentru a-i da pregnanţă.Regimul psihologic e acela al armonizării valorilor sempiterne ale naturii cu trăirile sale:Vreau drum să fiu/să-mi zburde-n spate mieii,/iar nopţile să cânt din fluier-/la doina lui,să se aline zeii.(Portret).

Nostalgia unor vremuri trecute şi trăite pe meleagurile moţilor este adusă,uneori,în prim-plan,printr-o scenografie schiţată original şi prin reflecţii limpezi:La Baia/Lângă-un drob de aur,/ Mi-ai trecut prin linişte/Târziu,(Acolo).Catrenele sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat de fotografiat care surprind trăirile de-o clipă într-un tărâm anistoric,pe un halou al mitului:De câte ori ating o creangă,/Sărut fulgerul tulpinii,/Aştept atunci să mă culeagă/Din ape,îngerii luminii.(Sărut).Poemele sunt scrise în registru patetic pentru ca poetul să retrăiască un trecut glisat pe un suport al amintirilor.Inflexiunile romanţioase nu lipsesc şi ele par a avea un rol incantatoriu.Cu tot amestecul de recuzită vetustă împletită cu substanţa modernităţii poeziei contemporane şi de rememorare exaltată,Ioan Cărăşel are.totuşi,o prospeţime a imaginaţiei şi o percepţie frustă a materialităţii răvăşite:Prime-mi ruga,Doamne/La crucea lui de piatră/între ascunse taine,/primeşte-mă în vatră.(Arieş).

Seducţia temelor morale şi spirituale despre moţi şi munţii lor în contact cu eul poetului scurtcircuitează dând naştere flamei care iluminează pe dinăuntru sufletul poetului şi poezia sa,chiar dacă nu întotdeauna trairea autentică reverberează pe aceeaşi lungime de undă cu emisia lirică.Însă,Ion Cărăşel rămâne un poet al moţilor din călindare/Ducând cu ei istoriile străbune/Şi Iancu vine între ei călare/Cuptor încins,de rugăciune.(Rememorări). >>>Al. Florin Ţene>>>

O poezie a sentimentelor expuse cu discreţie, care are nevoie de recuzită simbolistă, scrie tânăra Andreea POPIA, produsul artistic al cunoscutului cerc de literatură de pe lângă Clubul copiilor din Medgidia, condus de Petcu Abdulea, membră a Centrului naţional de excelenţă şi a cenaclului „Săgetătorul”. Este elevă în clasa a XII-a la Liceul „Traian” din Constanţa. Se află la prima plachetă de versuri („Azurul inimii”, Editura Pro Transilvania, 2008), bucurându-se de prezentarea generoasă a profesorului Tudor Opriş şi de grafica doamnei Elena Boariu. Sunt 49 de piese organizate în trei secţiuni : Amintiri, Tu, Gânduri, sugerând trecutul, prezentul şi viitorul.

Versurile lasă impresia de durată. Autoarea îşi face următorul portret pe pagina personală web : „m-am născut primăvara… iubesc / am visat un vis:să am aripi de fluture ca să zbor undeva sus /- mereu am vrut să ştiu cum este să cazi de acolo”. Profesorul doctor Constantin Miu remarca într-o cronică din „Tânărul scriitor” „înclinaţia autoarei spre pictural”. Într-adevăr, se poate vorbi de muzică şi culoare în poeziile Andreei Popia ca accesorii pentru inocenţă, încredere, blândeţe, tandreţe, speranţă (Târgul de toamnă). Paleta sa are trei culori principale. Albastrul învăluie cele mai multe poeme, siderând dorinţe albastre, sărut albastru, copac albastru, cavoul acesta albastru, urma albastră de unicorn, visele tale albastre, vertebra albastră şi … poezia albastră. Termenul mai este folosit de două ori ca substantiv şi o dată ca adverb. Întâlnim frunze galbene şi o geană de galben. „Îmi este iarăşi / rău de galben, / de-atâta galben / ce pulsează / prin copaci” spune autoarea înainte de a dezvălui dorinţa verdelui de-a se ascunde şi lumina verde din ochii tăi, considerând că cineva are o culoare / de cameleon bolnav, „şi atunci am hotărât / să mă vărs în tine / incoloră / şi fără unghiuri”. Atunci când intervine muzica, ea se stinge în acorduri de Mozart încă nenăscut. Mărturiseşte direct dorinţa de a-şi pune în cântec fervoarea vârstei: pictăm cu vise / ziduri de rugăciune / către o divinitate / de care ne îndoim / zilnic (Noi).

Ultimele texte scot la iveală viitoarea anatomie interioară a poetei, natura sa înfiorată de puternice aspiraţii, când sentimentul nu va mai fi exprimat discursiv, ci numai sub forme alegorice. Asimilările culturale care vor veni vor lăsa în urmă anxietatea juvenilă şi vor grăbi pulsaţia existenţială. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Lucrarea include, în cele 500 de pagini, peste 250 de epigramişti din regiune, cu o prezentare biobibliografică şi cu maximum 30 de epigram pentru un autor.Sunt aici atât scriitori importanţi, care au scris, între altele, epigrame (în fond poeţi cu simţul umorului şi cu simţ critic),cât şi epigramişti care şi-au dedicate acestui gen întregul talent şi toată energia, mulţi înscrişi în asociaţia specifică speciei, adică în Uniunea Epigramiştilor, dar şi alţii, membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai unor asociaţii regionale apărute după 1989.

Capitolul “Alţi epigramişti” include nume din zonele Olteniei unde s-a dezvoltat mişcarea umoristică, prin cenacluri (Dolj, Vâlcea, Gorj). Sunt oferite adresele, numerele de telefon, adresele electronice, dar şi date ale epigramiştilor incluşi, începând cu Anton Pann (n.1798, care, deşi a locuit mai mult la Braşov, are o casă memorial la Râmnicu Vâlcea, unde nu a stat decât doi ani) şi încheind cu tânăra speranţă Petronela Roxana Frâncu (n. 1987).Intre numele celebre ale literaturii române sunt incluşi Tudor Arghezi (născut la Bucureşti, unde a locuit, din ambii părinţi olteni din Gorj), Io n Minulescu (născut la Bucureşti, dar petrecându-şi vacanţele copilăriei la bunici, în Slatina, jud. Olt), Marin Sorescu (născut în Dolj, dar locuitor în Bucureşti).

Dintre epigramiştii care s-au nascut ori au activat în alte zone ale ţării decât Oltenia istorică (spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Olt), menţionăm pe Simion Anghel (n. Cocora, jud.Ialomiţa), Stefan Ardeleanu (n. Popri, Satu Mare), Tudor Arghezi (n.Bucureşti), Mircea Bena (n. Cluj), Dan Căpruciu (inginer la Galaţi), Vlad-Cernea Jerca ( tehnician la Timişoara), Aurel Chirescu (profesor, Bucureşti), Gheorghe Dachin (medic, Brăila), Nicolae Dragoş (jurnalist, Bucureşti), Elena Farago (n.Bârlad), Stelian Filip (redactor de radioteleviziune, Bucureşti), Marin Goga (n.Cluj), Valeriu Grădinaru (n.Basarabia), Gheorghe Grişcenco (n.Bucureşti), Alexandru G.iancu (n. Bujoru, Teleorman), Valerian Lică (inginer, Bucureşti), Alexandru Macedonski (n.Bucureşti), Tudor Măinescu (jurist, Bucureşti), Nicolae-Paul Mihail (pensionar militar, Sinaia), Ion Minulescu (n.Bucureşti), Alexandru Mircescu (n.Târgovişte), I.Mohor (n.Bogaţi, Dâmboviţa), Nicolae Moisiu (n.Bucureşti), Mariana Mustăţea (n.Bucureşti), Nicolae Nicolae (inginer pensionar, Caransebeş), Anton Pann (n.Bulgaria), Constantin Păun (n.Bradu de Jos, Argeş), Nicolae Petre Vrânceanu (n.Slobozia), Nicanor Plămădeală (n.Basarabia), Teodor Pracsiu (profesor, Vaslui), Vasile Prandea (n.Sighişoara), Florian Saioc (n.Seaca, Teleorman), Alexa-Alecu Sanda (n.Bârla, Argeş), Naum Smarandache (profesor, Sibiu), Ion D.Soare (n.Argeş), Marin Sorescu (scriitor ,Bucureşti), Mircea I.Gh.Stefănescu (n.Bucureşti), Vivi Ştefănescu (n.Argeş), Georgeta Tretelniţchi (n.Basarabia), Damian ureche (scriitor, Timişoara), Nelu Vasile (n.Teleorman), Ion Velican (n.Bucureşti), Constantin Voinescu (n.Timişoara), Tiberiu Zamfir (n.Argeş), Ion Zbârcot (n.Bucovina de Nord). Am înşirat aceste nume pentru justificarea anecdotei conform căreia olteanul are gâtul lung ca să vadă dacă nu e vreun post de şef liber peste Carpaţi, eventual peste Olt! Dar şi numărul celor veniţi în Oltenia, din alte zone,în acelaşi scop, este la fel de mare! >>>Corneliu Vasile>>>

O simţire autentică găsim în lirismul volumului Sudul târziu,Editura Vremea,Bucureşti,2008,cu o prefaţă de Liviu Grăsoiu.In poemele acestui volum eul trăieşte în latura evanescentă a evenimentelor,iar versurile în învelişul lor spumos şi stilizat evidenţiază o presimţire şi o amintire a numenalului:Revino,cum o blândă atingere de vânt/Pe un alint de lacrimi se-aşterne drept veşmânt…/Vei reuşi,tu,oare,să limpezeşti din vină/Această aşteptare la cea mai sacră cină?(Această aşteptare…).E o poezie a transparenţelor simbolice,o reproducere lirică a ideii de real.Lumea este percepută şi îmbrăcată cu haina materialităţii,înfăşurată în pelerine ideii:Tu stai să vezi cum să-ţi alegi cărarea/Şi cum să fii văzut dintr-o oglindă/Când rătâcirea lumii o să-ţi prindă/De suflet şi de minte întrebarea(Gânduri pentru fiul meu Octavian).Ideile se simt commode încorsetate în chinga versului clasic care despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică a contururilor,eul liric e suspendat de reţeaua imaginii închingată în versul clasic cu rimă încrucişată.Dar,uneori,anihilat de aspectul sticlos al metaforei:Se va găsi,cânva,un camp/Să-ţi conturez din zare chipul/Şi să-ţi aduc merindea,tâmp/Eu…risipită cum nisipul…(Se va găsi…).Vedeniile poetei sunt forme ale revelaţiei prin care eul liric,narcotizat de ispite,înoată euforic spre propriul zenit.Voinţa transcederii e,în acelaşi timp,şi una a regăsirii sinelui,a tămăduirii în sudul târziu,unde proiecţiile lirice,într-un halou însorit,sunt îmbibate de sugestii ontologice şi cosmologice,din care se poate deduce o fenomenologie a spiritului femenin în formă poetică:Pierdere-n miresmele tale/O,vara mea lină şi blândă!/Şi du-mă-n a Plângerii Vale/Pe-o aripă mare,crescândă!(Plutind ca un abur).Unele secvenţe au totuşi o ardenţă senzorială într-o beligeranţă a retoricii destul de modernă şi dezinhibată:Numai iubirea cu noi/Va spori în dobândă/Patima clipei,flămândă(Nu umbri!). >>>Al. Florin Ţene>>>

Ajuns la o frumoasă aniversare , Cenaclul de umor buzoian ’’Amprenta’’ format la săptămânalul IPJ cu acelaşi titlu , reuneşte talente veritabile afirmate şi în presa naţională din domeniu, ca şi în alte antologii.

Prefaţa lui Vasile Til Blidaru rememorează clipele şi personalităţi inportante, fără a omite festivalul de epigramă ’’Cât e Buzăul de mare ’’ din anul 2000 , antologia din 1997 sau acţiunile organizate în prezent la Cercul Militar din Buzău . Cu suflet şi originalitate , epigramiştii buzoieni duelează cu relele din lume.

Paleta tematică este diversă şi selecţia celor mai bune catrene o ilustrează rândurile următoare.

’’Populară . – Eu plec mândro la armată , / Te-oi găsi la anu’fată?/ Du-te neică, pe cuvânt,/Toţi flăcăii ştiu că sunt !”(Nicuşor Alecu Murgeşti ). Stricta actualitate este vizata de Girel Barbu :”Transformare .

Nu vă fie voua frică : /Uite-abia începe anu ‘/Şi din simplu Cutărică /Am ajuns Cutăriceanu !”; sau : “ Calamităţi .Şi acum ca-n alte dăţi/Am avut calamitati :/Grindină, furtună , ploaie/Şi … specialişti o droaie !” Realitatea este vizată şi de Gheorghe Băcneanu : “ Ofertă . –Alo, linia fierbinte?/Sunt un generos discret,/Vreau doar un sărut cuminte …/-Noi dăm numai la “pachet “!”; şi “Separarea puterilor . Prin separarea , democrată , /A celor trei puteri în stat ,/S-a zis cu furtul laolaltă :/Acum se fură separat .

Realitatea politică şi neajunsurile sociale sunt în vârful floretei epigramiştilor amprentişti :”Moft politic . După lungi deliberări /În guvern , cu zarvă mare (s-au făcut multe schimbări … /Asta-i singura schimbare ! “(Dorin Bălan) sau ”Meciul vieţii . M-ai învăţat să lupt , cât pot în ring / Şi m-am luptat mereu cu străşnicie ,/Dar n-am putut deloc să te ating/Salariu mediu pe economie … “(Vasile Til Blidaru). >>>Corneliu Vasile>>>

Apropierea primăverii ne aduce în preajma unei sărbători controversate – ziua de 8 martie – să fie celebată de motive politice sau nu? Personal consider că nu asta e problema: oricând cred că e bine să ne bucurăm că putem celebrăm ceva, mai ales când e vorba de a sărbători frumuseţea, graţia, bunătatea, sensibilitatea şi multe altele la un loc. Am auzit pe vremuri şi întrebarea: când îi sărbătorim pe bărbaţi? Răspunsul că ei sunt sărbătoriţi zilnic nu prea ţine. Dar în fine…

Oricum, am ales – gândindu-mă la aceste lucruri, – să mă refer acum la opera unei scriitoare publicată recent şi care mi se pare a fi emblematică pentru un destin contemporan. Este vorba de romanul Jocul de-a viaţa şi volumul de poezii Broderii în vid apărute la editura Rao Internaţional.

Literatura este de tip biografic, tonul este confesiv şi ne emoţionează prin calitatea scriiturii, a ideilor filosofice şi a informaţiilor definitorii pentru anii pe care îi trăim. În roman – narativ prin structură şi compoziţie, întâmplările dramatice sau mai puţin, se succed cronologic, într-un ritm trepidant şi în continuă amplificare, pe când în poezii, – prin definiţie lirice, – predomină, cum e şi firesc, esenţialul sentimentelor şi al gândurilor încărcate de nostalgia vremurilor care s-au săvârşit:

Prima uimire a copilăriei

a fost jocul focului în vatră.

Mama cu faţa luminată

ori pierdută în drum

cu mişcări de descântec,

prepara bucate

în vase e lut afumate. >>>Florin Contrea>>>

Această lucrare completează activitatea de epigramist, redactor şi antologator îm domeniul epigramei ( cu “Epigramiştii zodiilor” sau la publicaţiile “Haz de necaz, “Viaţa Buzăului” etc.), oferind un tablou al dezvoltării epigramei (neobişnuită în alte ţări în prezent).

Sunt tabele cu epigramiştii, având adresele şi zodia în care este nascut fiecare. Unele mici inadvertenţe se datorează numai faptului că unii autori au oferit date eronate sau au dorit să aparţină unor zone geografice sau oraşe mari mai cunoscute.

Deşi nu are un volum consistent, lucrarea poate fi consultată cu folos de cei interesaţi de fenomenul umoristic românesc, cunoscut fiind faptul că difuzarea cărţii şi a periodicelor este, în zilele noastre, greoaie. >>>Corneliu Vasile>>>

Cam din 1995 încoace, m-am tot convins de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt, mai întotdeauna, sprijinul invizibil al vreunui baştan maculat, cu privire la fie şi cea mai puerilă formă de scris ( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele (inclusiv baştanul) îndeplinătoare de sarcini – primite cu tot cu instrucţiuni – ale neoficialului, nerecunoscutului plan de deculturalizare naţională, prin faptul că, după un criteriu al strict opiniei împărtăşite, se derulează „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate, gata. Cam până aici se întindea orizontul convingerilor mele, în momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud, în interiorul căruia se afla cartea la care mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii, e mai puţin important, în comparaţie cu ceea ce descopeream ca structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

Este de-a dreptul uimitor – dar şi extrem de necesar – curajul pe care şi-l asumă distinsul prof. dr. Adrian Botez şi anume, acela de a radiografia spectrul spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise, în contextul Noii Ordini Mondiale, de după 1990. Nu mă voi teme nici eu a susţine faptul că profesorul de origine bucovineană, stabilit în Adjud, face din lucrarea sa, Ruguri, România sub asediu (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008) bisturiul cu care se angajează să intre în operaţie, asumându-şi factorul de risc al percepţiei publice, conştient fiind că şansele vindecării spirituale ţin de o cât mai exactă informare, solicitându-şi astfel veleităţile de analist (demonstrând cotele unui profesionist) . Şi de unde va începe incizia, dacă nu de la ramura spirituală adăpostitoare de cuget şi îndreptare, sub care ne-au stat smeriţi strămoşii: Religia , azi un suvenir turistic.

Dintr-o pornire firească a dicteului spiritual, profesorul Botez demonstrează, în capitolul 1, că este reprezentantul laicului modern, mlădiţă a viţei nobile româneşti, care nu acceptă mutaţii genetice, păstrându-şi rodul transmis prin rădăcinile tradiţiei. În cele 9 subpuncte ale respectivului capitol , reclamă efectele unui festivism nociv, aplicat cu premeditare religiei ortodoxe române, acuzând chiar direct elitele bisericeşti contemporane (cu precădere cele autohtone), care ignoră prevederile Sfântului Sinod de la Constantinopol (încă în vigoare) şi care fac astfel posibil amestecul, diluarea, iar în cele din urmă dispariţia filonului de educaţie creştină, respectiv Biserica Ortodoxă Română (pp. 10-12; 18-21; 25-28). >>>Cristian Neagu>>>

Oana CERBĂNESCU are 17 ani şi este elevă în Medgidia. Ea se află la al II-lea volum de versuri, intitulat „HEBE” (Editura PRO TRANSILVANIA, 2008). Este membră a cenaclului şcolar de pe lângă Clubul copiilor, condus cu energie de profesorul Petcu Abdulea, el însuşi autorul unui „Dicţionar de omografe” (1995), al unui „Dicţionar de omonime” (1997, 2003) şi al unor „Jocuri cu litere” (2000).

Tânăra autoare se identifică poetic cu zeiţa care împărţea mesenilor buna dispoziţie şi optimismul. Cupele din mitologia greacă sunt în carte sufletele cititorilor, iar misiunea asumată e mai dificilă (Tudor Opriş), pentru că structura ei artistică pendulează între teluric şi plutonic ; „Hebe e pură. Hebe e tristă. Hebe e singură./Hebe nu poate să trăiască sau să moară…/Hebe atinge, simte, plânge, se joacă…/Se naşte iar şi iar…/…/Hebe se joacă şi râde.” Noua divinitate modernă toarnă „sâmburi de ură pisaţi, ca scoicile, printre/sâmburi de viaţă.” Din cele 26 de piese, cel puţin 6 sunt încheiate artistic, precum şi această „Rugă de iertare” de la sfârşitul volumului : „Iartă-mă, Doamne, c-am greşit…/Am băut din rana tâmplei obosite/când soarele-mi ardea coapsa de lut/şi m-am spălat cu sânge/nu cu vin şi cu speranţă/ucigând cuminţenia/şi mugurii…”

Cartea, cu grafica executată de Elena Boariu-Opriş, adună între copertele ei o parte a recuzitei poeziei adolescenţilor : oscilaţiile afective, mediul ostil, scena artificială şi erotismul timid. Cu toate acestea, o anumită distanţare metafizică trădează de pe acum spiritul meditativ al Oanei Cerbănescu. Ineditul e căutat în poză şi artificiu, sugerându-se impresia stranie de oniric : „Mă îmbolnăvisem de tine/Şi alergam mereu/cu termometrul stricat în mână/peste trotuarele ude, calde şi roşii/către singurul medicament…” Dincolo de aceste jocuri ne întâmpină o adevărată sensibilitate artistică, mai ales de natură senzorială. Apare ici-colo un fel de nefericire juvenilă în recunoaşterea înfrângerilor sufletului pornit să caute iluzia împlinirii prin dragoste : „Pas cu pas, /Pe clopot rămân amprentele tălpilor mele.” (Clopotarului), „Mai treci câteodată/prin vise/şi laşi amprente de şoapte/pe care noaptea, /în noapte, /nu le înţelege!” (Încă). >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Plecat spre lumea vesniciei, in 2006, nu mai apucase sa-si vada visul implinit.Cartea este structurata in trei capitole.Autobigrafia este scrisa chiar de autor.”Lasand lumina sa vorbeasca”, poetul ne poarta prin versurile sale spre “Maicuta Sfanta”, indemnandu-ne la “Iubire si jertfa”.Mai regasim versuri calde pentru toate sarbatorile crestine.In capitolul doi al cartii, intitulat “Cuvant din taina”, autorul ne poarta spre “un cer si un pamant…neuitat”, abordand cu larghete teme religioase intr-o proza scurta.Cuvinte de indemn, spre iubire, pocainta.
“Faceti fapte vrednicede pocainta, ca fiti fii ai luminii. Prin facerea faptelor bune ne apropiem de Dumnezeu, raspunzand astfel iubirii Sale divine, care ne cheama ca lucratori in ogorul lumii acesteia dar si a lumii de dincolo
.”
Recomand cu multa caldura aceasta carte.Mi-as dori ca acest poet plecat atat de pripit de langa noi sa-si gaseasca locul prin autorii de poezie crestina.”Lacrima de clopot” trebuie auzita de toti iubitorii de neam.
>>>Mariana Gurza>>>

Semnalăm şi salutăm apariţia celei de-a şasea cărţi a scriitorului Ion D. Pârvănescu, Enigma unei dileme (Tr. Severin, Editura Dunăreancu, 2008, 248 pag.). Deşi se vrea un roman, cartea este de fapt un zguduitor document memorialistic. Eroul principal al cărţii este tatăl scriitorului, Dănilă Pârvănescu, zis Dunăreancu. Autorul pune cap la cap amintirile adunate de-a lungul vieţii de la cei pe care i-a cunoscut şi realizează portretul eroului, dar şi un document de epocă. Atenţia specială se concentrează asupra perioadei în care eroul participă la al doilea război mondial, dar şi asupra perioadei de după război, perioada stalinistă, perioada colectivizărilor forţate, perioada detenţiei de la închisoarea de exterminare de la Piteşti. Intră în scenă personaje cu care eroul cărţii a avut contacte de-a lungul a trei sferturi de veac din Colibaşi, din Bârda, Malovăţ, din ţară, din Rusia şi de pe unde l-au purtat paşii. Reţinem grija autorului de a scoate în evidenţă preocuparea permanentă a eroului său de a rămâne un om cinstit şi demn, de a lupta pentru patrie, pentru dreptate şi adevăr, chiar cu preţul libertăţii şi al vieţii sale. Ii mulţumim autorului pentru efortul făcut şi îi urăm succes şi cât mai multe cărţi! >>>Al. Stănciulescu-Bârda>>>

Pentru poetul MIHAI ŢOPA, metaforic vorbind, totul pare a fi posibil: până şi razele de lumină pot avea umbră, după cum şi soarele are pete. După cum afirmă autorul în moto-ul cărţii: „Prezenta carte reprezintă un snop de raze de lumină, la umbra cărora am stat, am cugetat şi am scris…” Acesta ar fi unul din tâlcurile titlului antologiei poetic: „Printre raze de lumină” apărută recent, (în anul 2008) la editura Mirton din Timişoara. Volum a fost precedat de multe alte poezii răsfirate prin paginile revistelor „Literatura şi arta” din Chişinău, „Tibiscus” din Uzdin, „Familia” din Petrovaselo (Iugoslavia), dar şi în cele din Timişoara: „Anotimpuri literare”, „Nădejdea noastră”, „Vrerea”, „Orient latin”,Coloana infinitului”,„Catharsis”, „Clio” etc. A mai publicat şi cărţi de poezie şi de eseuri dintre care amintim: „Călătorii imaginare”, „Aşa vă place istoria?”, „Doamne fă să-ngeţe timpul”, „Versuri de bunic”, Mirajul luminii” etc.

Născut în comuna Lipnic din judeţul Soroca-Basarabia în 1933, poetul a urmat liceul Traian Doda din Caransebeş, judeţul Caraş, apoi Institutul de căi-ferate din Bucureşti. A lucrat ca inginer feroviar la Regionala C.F.R. din Timişoara până la pensionarea sa în 1991.

Încă elev fiind începe să scrie şi să publice versuri, sub îndrumarea atentă a poetului Alexandru Jebeleanu, iar la Caransebeş a condus un cenaclu literar.

Cartea de faţă cuprinde versuri rimate ce parafrazează cuvinte care ne rămân în memorie după lectura poeţilor – pe drept cuvânt socotiţi „canonici” din literatura română şi din cea universală. La încept sunt pomeniţi cronicarii: „Biruit-au gândul…” / Scrie cronicarul: / iară eu ca dânsul / am, voit să fiu, …”

Mai încolo, este consemnat în versuri chipul poetului naţional: „A vorbi prin cuvântul / lui Eminescu / înseamnă a duce lumină / până departe, / pe unde noaptea / cu ziua se-ngână.” Sunt evocate apoi momente biografice, mai ales cele legate de truda zilnică la ziarul „Timpul”: „repede trecuse vara. / S-a schimbat şi anotimpul. / Lucru-i mult, ţigări, cafele, / telegrame şi misive.” >>>Florin Contrea>>>

Un poet al trăirilor clipei este Irimie Perşa în noul său volum Poeme, ( bilingv,român-francez,în traducerea lui Iulian Dămăcuş),Editura Napoca-Star,2008.

Pentru autor clipa este un universe ireversibil care trece şi renaşte,asemeni unei ameobe:Iubind cu dor/am fost dorit/Ca luna mai/neprihănit.(Clipele) Naturii scăldată de lumina soarelui,pe care poetul o vede ca un veşmânt de mare-mpărăţie,poetul îi înalţă o rugă,pentru ca:Din bolta primăverii/azima să coboare/De ziua Învierii/o rugă ca o boare…(Rugă).Ceea ce reţine atenţia şi dă o imagine despre posibilităţile reale ale lui Irimie Perşa este elanul trăirilor sentimentului iubirii surprins în marile ritmuri sempiterne:În lume iubirea/ne poartă de braţ…/E-ademenirea,/falsul ei laţ.(În doi).Lumea poetului este o proiecţie a metamorfozei iubirii,în care acest sentiment are o infuzie discretă de regrete şi sugestii ale materialităţii incandescente:S-a dus o vreme/nicicând n-o să mai fie/Dar rostul ei/rămâne-n veşnicie.(Vremea).

Poetul este un contemplativ,imaginile sunt încorsetate în versuri scurte,unele cu rimă,uneori sunt infuzate de un filon aforistic.Poeziile din ultima parte a volumului au un iz patriotic din care razbate iubirea de neam şi istoria noastră:te-am udat cu sânge-n luptă/O!pământule străbun/În tranşee şi-n redută/am lăsat ce-a fost mai bun.(Pământ al ţării). >>>Al. Florin Ţene>>>

Dacă ar fi să ne exprimăm într-un limbaj frust, aşa cum îi place lui Flueraşu Petre în cartea Insomnii (mai aproape de adevăr – inepţii!), Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006, am spune că autorul este un biet violator de… cuvinte! Tânărul doar cochetează cu poezia şi ce e de plâns e că stă prost cu limba română.

Reproducem mai întâi un fragment din Strigăt de peşte, unde întâlnim mai multe inadvertenţe: „În unda luminoasă/ alunecă vibrant/ o siluetă diafană, un sâmbure de apă/ iar aurul său luceşte, lumina soarelui-l-mbie/ creând peste udeala sa/ din fir de mătase luminoase straie/ (…)// însă iat-o poieniţă verde, alge, feerie/ cum îmbie/ se apropie cu jind, să se bucure de boare/ şi priveşte fascinat/ cum luceşte-ntunecat/ acul de argint adie/ pe tărâmul înecat…” (p. 14, 15). Sesizăm, pe lângă un cuvânt nepoetic – „udeala” – şi rima aleatorie, o sintagmă care frizează nonsensul: „acul de argint adie”! Oare acul de argint sau din oricare alt metal ce calităţi/ proprietăţi are pe lângă adiere?

Ce note o fi avut autorul la limba română în şcoala generală, unde se învaţă punctuaţia? Pentru că îşi permite să pună virgulă între subiect şi predicat! : „Camera tăcută , vuia” (Gânduri rupte, p. 20). Cu siguranţă este iubitor al pleonasmului, că scrie cu dezinvoltură: „Amestecare lentă, puroiul purulent” (Mişcări în afara unui tipar, p. 22). Dar şi logica fenomenelor îi scapă, de când crede că tot ceea ce-i trece prin minte şi aşterne pe hârtie, siluind-o, se cheamă poezie: „lumină albă, crepuscul, noapte” (Viermii din praful putrezit, p. 16).

O fi vrut numitul Flueraşu Petre să cocheteze cu postmodernismul, dar un fragment din Piramida falusului lasă de dorit prin imaginea scabroasă: „Văd şerpi încolăcindu-se/ prin părul meu pubian/ cântând o melodie,/ (…) // în câmpia mongolă din patul meu,/ doar un falus erect sub lună!” (p. 26. 27). Asta nu e poezie, ci voma unui ins după o beţie în cine ştie ce closet!

Până să încredinţeze vreunei edituri următorul volum de asemenea inepţii, îi recomandăm lui Flueraşu Petre să-l consulte un veterinar, că la un psihiatru nu mai are nicio şansă! >>>Const. Miu>>>

Fără îndoială că, ontologic vorbind, autoarea de faţă, face parte din categoria de fiinţe înzestrate nativ pentru zborurile cele mai îndrăzneţe, în aerul pur al Înaltului la care tinde să acceadă, făcându-şi din cuvânt şi din faptă, scară pentru marele salt, atunci când va fi timpul potrivit şi când îşi va fi terminat rostul pe aceste tărâmuri.

Temerară, cu aripile-i nevăzute larg deschise, cât să cuprindă, de la zenit la nadir orizontul, ea se substituie unui pilot de încercare, cu propriile forţe pipăind văzduhul, să vadă dacă aerul o ţine şi ne ţine.

Dacă aerul e pe măsură, ne face semne binevoitoare şi, cu lumina de pe chip drept radar şi far, ne îndeamnă s-o urmăm.

O dată aerul netezit, primenit, îmblânzit, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să plonjăm într-o amplă zburare aidoma ei, care e cocorul din vârful unghiului, cel care arată drumul.

Pe de altă parte însă, Elena Olariu nu poate părăsi de tot ţărâna aspră şi catifelată totodată, atât de dragă, zămislitoare de seminţe şi ia un plisc de pământ să-l ducă pe înălţimile de azur, acolo unde ea accede, aparent cu atâta uşurinţă.

De aici, amestecul de pământesc şi ceresc proprie fiinţelor, în peregrinarea lor scurtă spre patria veşnică.

Se-ntâmplă deseori, însă, ca nu toţi privitorii să se încumete să se avânte. Şi atunci ea, aidoma păsării care-şi învaţă puii să ia primul contact cu tăriile, ne poartă pe aripile sale viguroase şi ferme, să contemplăm adâncul de sus, oglindit în adâncul de jos, până ochii ni se umplu de azur şi de dumnezeire, nările de miresme ameţitoare, urechile de sunetele mirifice ale cântărilor celeste. Fie că vrem, fie că nu, ne transformă în îngeri.

Vestală a iubirii divine, Elena Olariu ne propune o poezie telurică şi celestă în aceeaşi măsură. Operând cu simboluri : piatra, lumina, pământul, cerul – elemente primordiale şi iubirea, speranţa, adevărul, inelul – simbolul statorniciei poeta creează punţi spre înălţarea noastră spirituală

În paradigma viziunii sale lirice, de o importanţă covârşitoare sunt : relaţia cu Înaltul- pe verticală, iar pe orizontală, aşa cum e şi firesc, empatia cu semenii de care se simte atrasă irevocabil, partea sa din acest schimb, fiind o înţelegere sufletească fără egal şi o deschidere fără frontiere a inimii.

O veritabilă osmoză cu natura, mater genitrix, în sânul căreia îşi găsesc culcuş toate făpturile, răzbate limpede precum izvorul străpunge scoarţa pământului în căutarea acelei lumini hrănitoare şi dătătoare de noi forţe, capabile să învingă inerţiile, stihiile, entităţile dezlănţuite.

Poate că este printre puţinii autori ce nu s-au lăsat infestaţi de aşa-zisele „valori cotidiene”, după care se îmbrâncesc suveran, ca-n Arca Bunei Speranţe, dând din coate şi călcându-se în picioare, care să apuce locul din faţă. De fapt, Elena Olariu a rămas eternul aed al naturii, un menestrel al idealurilor sfinte pentru care merită să lupţi chiar cu preţul jertfei. >>>Cezarina Adamescu>>>

În „Argument”, autorul lucrării se referă la actualitatea teoriei sincronismului, reflectată de continuitatea şi discontinuitatea în revuistică şi despre importanţa cenaclurilor literare ale elevilor şi studenţilor pentru formarea lor literară.

Cartea are trei părţi: I.Apariţiile revistei „Zburătorul”, 1990-1997, II.”Zburătorul”, o revistă lovinesciano-optzecistă (plus o antologie de cenaclu), III.Optzecismul în oglinzile optzeciştilor (colaboratori ai revistei).

Infiinţată după revoluţie la Oneşti, împreună cu Liga culturală omonimă,de către profesorul de limba şi literatura română şi scriitorul (optzecist) Gheorghe Izbăşescu, ca o continuatoare a revistei şi cenaclului lovinesciene, publicaţia s-a bucurat de o largă colaborare în ţară. Membrii enumeraţi ai Ligii sunt scriitori din Bucureşti, Bacău, Oneşti, iar printre personalităţile care au salutat apariţia acesteia se numără Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Liviu Antonesei, Gheorghe Crăciun, Sorin Antohi, Ion Stratan.

Volumul prezintă şi antologia „La conacul lui Alecu Aslan”, din Biblioteca „Zburătorul”(1996), încununare a unei îndelungate activităţi de îndrumare a tinerilor talentaţi( cenaclu, excursii literare, întâlniri cu scriitorii), pe care Gh.Izbăşescu a desfăşurat-o la Clubul Elevilor din Oneşti.Partea grafică ilustrează şi perioada anterioară anului 1990, adică începând cu anul 1975.

Evoluţia revistei de la nr.1/1990 până la nr.44-46/1997 demonstrează concentrarea realizatorului revistei asupra problemelor literare, păstrând paginile de poezie, proză, drmaturgie, traduceri, unde apar scriitori şi elevi, o iconografie adecvată, pagini de critică, de literatură universală şi arte plastice.In ultimul număr, în afară de rubrica „Generaţia 90”, incluzând nume de elevi creatori de literatură,a par rubricile „Generaţia 80”, Ion Simuţ, Viorel Mureşan, Simona-Grazia Dima), „Generaţia 70”( Vasile Dan, Daniel Turcea) şi „Generaţia 60” (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Petre Isachi). Revista are numeroşi corespondenţi în ţară şi în străinătate, ceea ce arată că era cunoscută nu numai în oraşul unde a apărut.

Partea a doua a lucrării enunţă şi argumentează sincronismul, lovinescianismul revistei, între altele prin evadarea din provincialism, ca şi optzecismul (Gh. Izbăşescu a activat ca optzecist şi ca membru al ASPRO) prin poza exteriorităţii, circumscrierea interiorităţii în expansiune, intertextualitate, demitizare, viziunea eşuată în ordinea istorică, nou regim estetic, sfidarea elitismului, complexul marginalizării şi vocaţia polemică, subminarea deliberată a discursului receptării (p.147). >>>Corneliu Vasile>>>

Plânsul viorii marelui violonist Edvin Marton, care va concerta în curând şi la Sibiu, mă poartă pe acorduri de Brahms într-un salon nobiliar unde oameni culţi ascultă muzică adevărată. Liniştea le este perturbată de „omul –bestie” care îşi anunţă scâncetul. S-a născut să îl servească pe Mamona.

„Ritualul bestiei”, romanul politic al lui Cornel Nistea, este un strigăt înapoi înspre beciurile Securităţii, incursiune dureroasă într-o lume a absurdului care a existat ca o reflectare hadesiană, rădăcină a abominabilului. Comunismul Estului, acea jumătate ascunsă a Lun(m)ii, a fost ca o umbră uriaşă asupra libertăţii, înfăptuite şi izbândind prin dezinteresul şi pasivitatea Vestului.

Romanul renaşte o lume alegorică, pe care, ca pe un coşmar, nu ai dori-o să revină. Printr-o satiră fină, ca o reflectare în oglindă a unei lame ascuţite ce a tăiat în carne vie şi de pe care se prelinge sângele, prin personajul Pompiliu Dascălu, Cornel Nistea rememorează împreună cu fiecare din noi momentele instalării barbariei, „ciuma nenorocită” şi ale manifestării ei animalice: „Lumea s-a reîntors la primitivism, iar dimensiunea ei cea mai evidentă era bestialitatea.” După instalarea bolşevismului se creează Partidul Unic prin care „Marii Dascăli ai Omenirii” înscăunează teroarea şi prostia, anihilează personalitatea umană, îndobitocind-o: ”Numai stârnindu-i pe proşti, creându-le iluzia fericirii îi poţi domina, (…) scursurile societăţii avură deodată acces la putere. (…) Se formă în curând o adevărată încrengătură de oameni ticăloşi ce deveni în scurt timp forţa de monolit a partidului.” Maltratarea individului s-a făcut prin cultivarea şi inocularea fricii, a nesiguranţei, prin constrângere şi intimidare: „Frica ni se induce în fiecare clipă de noua ideologie şi are ca scop distrugerea fermentului mobilizator, al fermentului dăruirii şi angajării, căci frica anihilează puterea şi energiile civilizatoare care nu pot acţiona decât în condiţii de libertate.” Pentru că omul este „condamnat la libertate”, aşa cum spune Mircea Eliade. Dar din străfundurile unei lumi cufundate în mizerie morală nu puteau să nu răzbată strigătele de libertate din adâncul fiinţei, sub forma unor întrebări retorice ale autorului: „Ce se întâmplă cu oamenii ăştia de îşi pierd atât de uşor condiţia morală de altădată, ce a ucis în ei candoarea?” Cornel Nistea nu dă verdicte, admite iertarea creştină. În alt loc se întreabă: ”De ce au oamenii seducţia frumosului?” Şi aici încearcă şi un răspuns posibil: „ s-ar putea să fie un privilegiu divin.” Personajul lui principal, Pompiliu, om de ştiinţă care se sacrifică pentru omenire cercetând spre a găsi un sistem imunologic care să servească umanităţii, întreţine în această lume decăzută cultul lucrului bine făcut, perseverenţa şi dăruirea: „N-am de ce să mă tem de moarte de vreme ce dezideratul meu este viaţa,” care „nu ne este deocamdată interzisă, ea trebuie trăită.” Teroarea îngenunchează omul, dar nu îl poate învinge, cum susţine şi Hamingway, cu toate că se încearcă din răsputeri acest lucru: „noul sistem vrea cu tot dinadinsul să pătrundă în fiinţa omului, până în intimităţile lui cele mai tainice. Şi dispune de metode s-o facă (tortura). Nu pot pătrunde însă în tăcere. N-au găsit metoda să afle ce e dincolo de ea.” >>>Lorinczi Francisc-Mihai>>>

Mărturisesc a mă număra printre numeroşii cititori tradiţionali, care preferă cartea tipărită pe suport de hârtie. O poţi lua cu tine în concediu, în metrou, te poţi refugia cu ea în parc, în pat sau pe fotoliu, făcând sublinieri sau adnotări marginale după dorinţă. Bibliotecile şi arhivele m-au obişnuit cu „me doiurile” (mâna a doua), adică cu acte, manuscrise şi publicaţii foto sau xerocopiate. De nevoie, am trecut mai nou la „răsfoirea” presei pe Internet şi la cartea „electronică”. Aşa am citit romanul de mai sus, „publicat” pe www.editura-online.ro, înţepenind două zile întregi în faţa calculatorului.

Descinzând din Pârscovul Buzăului, autorul este un harnic dascăl de româneşte şi un neobosit organizator de manifestări culturale judeţene şi naţionale închinate marelui său consătean şi înaintaş – Vasile Voiculescu. A cochetat şi a debutat în tinereţe cu poezie, a publicat în 2006 romanul „Vâsla de sare” şi în 2007 „14 povestiri”, parcurgând deci un drum literar atipic, căci – de obicei – se ajunge la poezie după proză, iar la roman după ce ţi-ai „făcut mâna” cu nuvele şi povestiri. Modestia, sensibilitatea şi înzestrarea artistică aparte l-au făcut pe autor să sară şi să inverseze etape pe care alţii le parcurg într-o întreagă viaţă literară.

Tema romanului „Tânărul Veronel” este inadaptarea şi supravieţuirea sub comunism. Avem o poveste tristă spusă la persoana I de către protagonist – matematicianul Valentin Balotă, un fel de alter ego al autorului. Un destin nefericit s-a abătut ca un vânt tragic peste acest neam de oameni din Bădila Pârscovului. Morbul inadaptării sociale conduce la ratare sau la dispariţie tragică pe bărbaţii acestui clan, mai toţi înzestraţi peste media obişnuită. Atavismele spiţei acumulate şi potenţate în contemporani îi mână ca într-un marş al rataţilor spre trecut: „Pe Valentin Balotă îl cheamă Ion Badiu, pe Ion Badiu – Dumitru Burlacu”. După ani de tribulaţii dezamăgitoare, întors şi stabilit în Bădila natală ca profesor de matematică, personajul principal constată din nou că „seamănă tot mai mult cu bărbaţii din familia sa. Putea deveni ce fuseseră aceştia: Dumitru Burlacu, străbunic, împuşcat în ziua de 20 octombrie 1900 în apropierea primăriei din Bădila, Vasile Badiu, bunic, mort la Prut în războiul anticomunist, Petre Balotă, unchi, rănit mortal pe Tisa în războiul antifascist, Ion Badiu, frate de mamă, decedat în condiţii suspecte în satul Poeni, în apropierea unei cunoscute puşcării (unde se stabilise ca profesor de istorie cu domiciliu forţat, n. n.), bunicul Anton, arestat şi torturat în 1963, Nicolae Balotă, tată bun, deţinut politic, mort un an mai târziu la Mândreşti…” >>>Ilie Mândicel>>>

Aurel Brumã ocupã, în spaţiul vieţii culturale ieşene şi moldave, un loc bine definit. Vocea sa cu timbru învãluitor este familiarã, de multe decenii, ascultãtorilor fideli ai postului de radio Iaşi, iar talentul sãu literar i-a adus, în epoca postdecembristã, consacrarea ca mânuitor al condeiului.

Volumul sugestiv numit Atins de aripã de înger (Ed. Performantica, Iaşi, 2008) este reprezentativ pentru autorul sãu, om de radio şi scriitor deopotrivã. Noua carte valorificã disponibilitãţile – sau tentaţiile – creatoare ale lui Aurel Brumã, în genuri şi specii diverse, într-o manierã suficient de concentratã şi de concludentã, în ciuda scepticismului pe care îl poate produce în ochii unora o asemenea amalgamare de aptitudini concentrate între douã coperte. Cartea se deschide cu un prolog şi se încheie cu o postfaţã, între care autorul plaseazã, în mod cumpãnit, trei segmente distincte, corespunzând înclinaţiilor / preocupãrilor sale predilecte: unul liric (Cartea de poezie), altul epic (Cartea dublelor ipostaze), iar al treilea jurnalistie (Starea de graţie).

Dominantã pare a fi vocaţia liricã, prezentã în toate manifestãrile autorului, fie cã este vorba de emisiuni radio, de eseuri, parabole ori prozã umoristicã. Aurel Brumã se pricepe sã scrie versuri frumos rotunjite, drept expresie a unei sensibilitãţi autentice, pãşind mai departe pe fãgaşul literaturii cu specific românesc şi colorit pitoresc, cultivate în secolul trecut de poeţi cu nume respectabile, precum Voiculescu, Arghezi, Pillat şi alţii. O stare de graţie doreşte sã acrediteze autorul în poezii care contureazã imagini familiare ale spaţiului moldovenesc, de la ţarã sau de la oraş, peste care şi-au lãsat amprenta anii care au trecut şi care au modelat subtil atât sufletele, cât şi mediul ambiant, fãcându-le de neconfundat în lumea româneascã. Poetul sesizeazã şi redã atmosfera caracteristicã Iaşului şi consacrã versuri unor locuri care, nefiind plasate în centrul istoric al oraşului, nu sunt mai puţin emblematice, precum crâşma de la Bolta Rece, unde ecoul paşilor lui Eminescu şi Creangã, din epoca de aur a Junimii, mai stãruie încã în memoria afectivã a celor nostalgici şi sensibili: “La Bolta rece / mi s-au arvunit cu nemurirea / hoţi şi pãtimaşi / o laie de artişti şi de poeţi / den Sus / den Jos / şi de la Iaşi”… (Bolta). >>>Daniel Dragomirescu>>>

“Percep destinul meu ca pe un dar divin, fiindcă mi-a dat Dumnezeu puterea comunicării”.

Acest volum “Contemporanii mei” ne dezvăluie o personalitate fascinantă, care nu a avut doar darul comunicării, ci şi pe acela de “stăpân al cuvântului scris”, de cărturarul dublat de criticul riguros, cu o severă vocaţie a scrisului, pe care a conştientizat-o mai târziu, mai ales în talentul de portretist. Pentru că, portretele realizate de cercetătorul Zoe Dumitrescu – Buşulenga, modelul de scriitor, sunt de fapt, ceea ce nu a încetat să ne ofere: modelul de intelectual, preţuit şi trecut în universalitate.

M o d e l u l ,ca valoare universală, are în volumul “Contemporanii mei” o semnificaţie aparte.

Opera sa nu a avut o evaluare exhaustivă. Portretele din “Contemporanii mei” sunt înmănuncheate în volum ,fiind rodul unei investigaţii competente, minuţioase realizată de editoarea cărţii, doamna Elena Docsănescu, “pentru păstrarea memoriei şi editarea operei celei ce a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga, preocupare foarte veche, un proiect al doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga”, în care şi-a dorit realizarea unei culegeri de “Portrete”(2002), consacrate unor personalităţi pe care le-a cunoscut şi preţuit, carte care putea constitui “modele” pentru noile generaţii….gândindu-se la un volum, care să completeze seria de modele vrednice de luare aminte pe scara valorilor etice”. Dar arhiva sa a oferit şi ”un material inedit de mare semnificaţie, care s-a inclus, în parte, în acest volum de aproape 50 de modele, din care 10, portrete inedite”, cum afirma doamna Elena Docsănescu în investigaţiile sale, studiind arhiva în ultimul timp, descoperind scrisori, manuscrise, de o valoare inestimabilă.

“Nu voiam să vă scriu, voiam să vă văd….Cred profund în misiunea dumneavoastră românească şi universală, în măsura în care ţara noastră are o chemare (vocaţie) spirituală, spre universalitate, depăşind limitele istoriei şi ale vicisitudinilor ei. Sunteţi pentru mine şi pentru noi, domnule profesor, o chezăşie nouă a ceea ce putem da lumii şi pe planul gândirii, nu numai pe acela al creaţiei artistice. Şi tinerele noastre generaţii trebuie să înveţe să vă cunoască, treptat, pentru înţelegerea permanenţelor româneşti” …Acest fragment de scrisoare neexpediată, adresată lui Mircea Eliade ce apare în volum, scrisoare reprodusă după manuscrisul aflat în arhiva Zoe Dumitrescu-Buşulenga este rodul unei minuţioase cercetări din partea editoarei volumului, doamna Elena Docsănescu, fiind una dintre descoperirile din arhivă, volumul dăruindu-ne şi alte note inedite, în premieră. >>>Elisabeta Iosif>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.