Volumul de versuri semnat de Cristian Neagu (Recidive, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) stă sub semnul nostalgiei. De altfel, cele cinci secţiuni ale cărţii în discuţie (prima se deschide cu un moto din Ion Minulescu: „Ei mă urăsc că nu-s ca ei,/ Eu îi iubesc că nu-s ca mine”; Surâsul prăbuşirii, Din dragoste, am plâns; Copilărie; Context rural) sunt străbătute de un vădit ton nostalgic.

De remarcat că evocarea şi rememorarea sunt adecvate acestei tonalităţi, prin care autorul prezintă cititorului o lume ce aparţine unui timp trecut, purtând amprenta subiectivităţii.

Bunăoară, lumea cotidianului, cu bucuriile ei, are accente minulesciene, în Flaşnetarii: „Îmi amintesc înţesat de lume Oborul/ Unde oacheşi cu pălărie mari/ Te îndemnau să-ţi afli viitorul/ În varianta lor de flaşnetari:// Bilete de soartă prezicătoare/ Alese la îndemn, de pasărea verzuie/ Citite cu emoţie şi haz de domnişoare/ Nu doreşte nimeni să mai scrie”. Încercarea de recuperare a trecutului este zadarnică: „În pieţe şi în bâlciuri am întrebat/ Dar n-am găsit unul să fi rămas/ Sătui de lume poate c-au plecat/ Rotind caterinca în ritm de vals.” (p. 16).

În poezia Lăutarul, avem de-a face cu evocatul evocator. Poetul evocă figura unui lăutar „de nuntă veche” şi care „Cântă frumos, cântă visând/ Nuntaşilor lângă ureche.” La rândul său, lăutarul este evocator al unor vremuri glorioase, când se putea considera un adevărat artist: „El retrăieşte-n tinereţe/ Când era de primă mână/ Pe la nunţi, multe ospeţe.” (p. 36). De aici şi nostalgia după acele vremuri. Dar nu numai lăutarul este nostalgic, chiar şi puţinii trecători, care „Privesc nostalgici bătrânul lăutar”. Un alt „trubadur” este cerşetorul, protagonistul poeziei cu acelaşi nume. Şi el atrage atenţia trecătorilor, şi el are povestea lui: „Se spune că ar fi fost artist cândva/ Dar sufletul i-a fost ucis de o iubire/ Iar melopeea lui e strigăt către ea.” (p. 95).

Deşi sunt mai puţine creaţiile care abordează erosul, totuşi ele au la bază evocarea/ rememorarea, pe acelaşi ton nostalgic. În Fotografia, hazardul face ca o fotografie să fie obiect de contemplaţie, iar cea imortalizată pe celuloid să fie „obiect” de adoraţie: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.” (p. 88). Gestul din finalul poeziei relevă faptul că eul poetic e sincer în sentimente faţă de trecut. Prin acest gest, timpul erosului este comprimat şi esenţializat. În următoarea strofă, se emit judecăţi din perspectiva prezentului, justeţea lor făcând ca despărţirea să fie acceptată pur şi simplu şi nu dramatizată în van: „Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie,/ Mă mint că nu te-am pierdut definitiv”. „Scenariul” poeziei Nostalgii finale este asemănător celui din Fotografia. >>>Const. Miu>>>