Povestea tristă de dragoste, pe care o include romanul lui Aurel Ciulei, Puntea dragostei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006)aminteşte de titlul unui film indian – O floare şi doi grădinari. „Floarea” – Mara –, o tânără cercetătoare, este iubită dureros de „doi grădinari”: Matei Vernescu – specialist în petrol, autorul unor invenţii recunoscute în ţară şi în străinătate, precum şi Adrian Cernat – scriitor prestigios.

Detaliile despre viaţa tumultuoasă a frumoasei cercetătoare le aflăm din misiva trimisă lui Matei, înainte ca ea să fi decis să-şi pună capăt zilelor. Îl cunoaşte la un an după ce şi-a terminat stagiul ca inginer chimist şi dându-şi repede seama că e deosebit faţă de toţi bărbaţii cunoscuţi până atunci, se hotărăşte să facă tot ce depinde numai de ea, spre a-i răscumpăra suferinţa.

Pe frontul din Munţii Tatra, Matei a fost pe punctul de a-şi pierde vederea, din cauza unui obuz explodat în apropiere. După mai multe operaţii îşi recapătă vederea şi reîntors în ţară, la sfârşitul războiului, se înscrie la facultatea de chimie, pe care o termină cu brio, ajungând, prin muncă asiduă o notorietate în activitatea de cercetare în domeniul descoperirii zăcămintelor de petrol. După mulţi ani, întâmplarea face să-şi regăsească fosta iubită din tinereţe, Irina, de care nu mai ştia nimic de când plecase pe front.

Matei se logodeşte cu Mara, care se transferase la institutul unde acesta lucra, spre a-i fi în preajmă, însă acesta, la capătul unor frământări intense, îi va mărturisi: „Mai târziu nu-mi vei accepta obişnuinţele, nu-mi vei tolera ciudăţeniile, la care nu mai pot renunţa (…) Te iubesc prea mult, ca să te dezamăgesc. N-aş vrea să suferi mai târziu (…) Altfel de bărbat îţi trebuie ţie. Tu, draga mea, meriţi mai mult decât pot eu să-ţi ofer.” (p. 132, 133).

Dezamăgită în aşteptările ei, Mara hotărăşte răzbunarea: căsătoria cu scriitorul Adrian Cernat, care o adula: „Simţeam o nevoie diabolică parcă să te văd că suferi să înţelegi că m-ai pierdut. Dar atunci nu ştiam, nu prevedeam, dragul meu, că pedepsindu-te pe tine, mă pierd de fapt pe mine.” (p. 135). Matei o felicită şi se bucură sincer pentru acest pas făcut de Mara. Însă ea se învinovăţeşte pentru acest gest – considerat necugetat şi se decide să se despartă de Adrian. Deşi are un copil cu acesta, femeia nu simte nicio atracţie, iar pentru că el simte acest lucru, consimte divorţul. >>>Const. Miu>>>