Deşi este un debut întârziat, volumul de versuri “Pana vânătorului” de Claudian Cosoi, Editura “Timpul”, Iaşi, 1997, nu şi-a pierdut prospeţimea şi vibraţia sufletească cu apăsări lirice ce se aude “din marginea aceasta ca o iluzie / de gură căscată şi nevorbitoare / fumul este semn / şi golul din ţeava de puşcă”.

Versurile sunt solemne, iar “cuvintele sunt semne de aer / şi forme sunt”, fiindcă Claudian Cosoi estompează sentimentalismul fără a-l expurga definitiv, iar aerul lor misterios şi atemporal conturează “umbra firului de iarbă” când “calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde (…)”. Imaginea uneori echivocă, pe jumătate reală, pe jumătate în tangenţă cu notaţia filozofică traduce o trăire surprinsă într-un moment de destrămare a certitudinilor: “Paralelogramul o ladă depravată şi / răscoala în lături sfârşeşte, / Calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde / topeşte foc rece”.

Uneori, poemele lui Claudian Cosoi au nuanţe aforistice din care se desprind parabole de înţelepciune şi reflecţie: “supărată de / sânge / ca o memorie alunecă / în trandafir te ascunzi / şi te inspiri” sau “mireasa se făcea memorie / pe umeri de cămilă / şi fereastră de dor”. Unele poeme sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat foto interior, care surprinde stările eului în metaforă: “ecoul căderii algelor / peste ele prin ele în ele / o singură dată deodată / algele se împart şi petrec / Lumina din ele”. Vibraţiile ce notifică fertilitatea maternă a naturii, ritmurile şi cosmice şi sempiterne, clocotul germinativ de lumină au subînţelesuri profetice: “cade un luminiş peste samba / şi culesul de pe faţă / nu se mai termină” sau “umbra luminii / poartă lumina din simţuri / prin ochiul meu mut / unde un pescăruş / cuib şi-a făcut”.

Poetul este detaşat de propriile versuri, aşa cum Dumnezeu a făcut lumea după care retras o priveşte cum se automacină. Viziunile fiind mai degrabă a unui sentimental care-şi calculează cu inteligenţă reacţiile şi scenariul liric: “Pentru ultimul concert la oboi / în care am trăit / durerea frunzei căzută înainte de toamnă” sau “Ah, pentru toate acestea, şi înaltul albastru / voi construi de-a pururi”. >>>Al. Florin Ţene>>>