Lumina de pe munte (Editura Timpul, 2007) este a patra carte de poezie semnatare Olga Alexandra Diaconu, într-o bibliografie unde se mai adună un roman, Aşteptînd să vină valul şi un volum de eseuri, Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade. Lumina de pe munte se circumscrie, în bună măsură, poeziei sentimentului religios care îşi asumă, mai ales după 1990, tot mai mulţi poeţi, clerici şi mireni, Un motto din părintele monah Iustin Pârvu pune, s-ar putea zice, sub semnul întrebării întregul demers liric: “Dumnezeu nu are nevoie să-i recităm rugăciuni, ci vrea ca acest cuvînt să devină trăit de noi înşine”: şi dacă Dumnezeu nu are nevoie să-i recităm rugăciuni, la ce bun poezia sentimentului religios? Pentru că, iată, poetul nu recită rugăciuni, el le (re)compune, folosind citatul real sau inventat) şi propria sa sensibilitate pătrunsă de înţelesul acelui citat: ca în primul poem din Lumina de pe murite: “Eşti rupt din soare azi, Hristoase,/ şi-aşa vei fi în veşnicie/ şi bucuria ne îndeamnă/ să ridicăm noi trei colibe/ să stai cu Moise şi Ilie/ îţi simţim sufletul în oase — leu — fetru, îacob şi Ioan/ Pri-mind Lumina Ta divină/ uităm de lumea de mai an/ Căci fără griji ne vrei, ca paseri, / să Te slujim întru mulţi ani/ Dar Petru nici nu terminase/ cu ruga ce avea de spus/ căci Tatăl într-un nor deasupra/ îl apăra pe Domn’ Iisus/ Şi înţelese el atunci/ că rostul lor e-n lumea toată:/ să-i lumineze pe creştini/ împînzind toţi pămîntul roată”. (Lumina de pe munte). Apoi, cartea de acest fel — şi volumul Olgăi Alexandra Diaconu nu face excepţie — e una de mesaj, nu de convertire, ci de îndemn spre credinţă, de mărturisire şi, prin aceasta, de redescoperire a sinelui: “Ci fii precum luna/ devii ca pamîntul/ De vrei să fii soare,/ sâ-ţi ţii jutămîntul/ Jurămînt de iubire/ şi de bucurie,/ altfel devii vînt/ şi ai viaţa pustie/ Fii liniştea-adîncâ/ şi creşti în tăcere/ Lumina Ţi-e mamă/ cînd ţie-ţi eşti vrere/ Şi viaţa şi moartea/ îţi vor fi aproape/ şi-o lume întreagă/ îţi va creşte sub pleoape/ De te-apleci,/ ai s-auzi iarba/ vibrînd de iubire/ pămîntul te va chema/ din adîncuri de fire/ De ochii ţi-i ridici spre cer,/ cuvinte-ntoarse în ecou/ prin tine vor vibra cînd pier/ Şi tot marea de o vei privi/ în fiecare picătură/ privirea ta va străluci/ Şi tot ce-i spirit prins, captiv/ în vraja ta se va ivi/ din imemoriala vreme/ şi în lumina dimineţii/ ca un izvor viu va ţîşni” (îndemnurile Duhului Sfînt): în astfel de texte, gîndurile se polarizează, versul arătînd (explicînd, adesea) ce dobîndeşti prin credinţă şi ce pierzi definitiv prin absenţa ei: ca să nu devii vînt şi ca să nu ai viaţa pustie, cum, inspirat, zice poetul. >>>Ioan Holban>>>