În cronica la volumul de versuri al lui Călin Colhon – De ce, Doamne? Vorbeam de imaginarul poetic, în speţă, un fantastic al eu-lui, subsumat acestuia. În al doilea volum, , aventura eu-lui poetic, într-un fantastic interiorizat – labirint al sine-lui – continuă…

În câteva creaţii, se încearcă a se găsi locul şi rostul eu-lui. Bunăoară, în Străluciri de gând, se face o firească legătură cu cei dinainte, prin repetarea adjectivului pronominal de întărire „aceleaşi”/ „aceiaşi”: „Sunt chemarea celor ce-au fost înainte/ cu aceleaşi frunţi,/ cu aceleaşi braţe,/ cu aceleaşi înfloriri ale tâmplelor,/ cu aceiaşi paşi parcurşi/ de distanţe diferite în timp, alt timp” – s.n. (p. 17). În alt loc – Sunt bolnav de înalt – Călin Colhon îşi declară franc maladia: „Sunt bolnav de înalt!/ (…) … vreau mai mult să zbor/ înspre dorinţe,/ să strâng visul de zbor/ eu, în mâinile mele.” (p. 19). De observat că plasarea pronumelui personal eu în poziţie iniţială de vers focalizează atenţia cititorului către acest „bolnav”, care prin apetenţa/ boala sa pentru zbor/ vis se singularizează, căpătând în felul acesta personalitate.

Având o certă notă de ambiguitate (în sensul că nu se precizează cui îi este adresată solicitudinea!), poezia Sunt mai tânăr ca un spin prelucrează în manieră proprie motivul carpe diem, tot în spiritul dezideratului referitor la rostul şi locul eu-lui: „fa-mă linia vieţii/ din palmă/ (…) fă-mă liniştea/ tâmplelor,/ acum,/ când/ încă/ sunt mai tânăr/ ca un spin!” (p. 22).

Creaţiile care conturează acel fantastic interiorizat (de care aminteam la începutul cronicii) aduc în prim plan gândul ca demiurg, cel care zămisleşte asemenea imagini: „Creşteau în mine dimineţi./ Câteodată aveau ramuri,/ şi-n loc de frunze – răsărituri,/ şi-n loc de fructe – gânduri” (p. 37). De remarcat aici că folosirea imperfectului ca registru verbal supradimensionează peisajul interior. Când schimbă timpul verbal (în Gândul răscolitor, registrul verbal e la indicativ prezent, spre a da impresia că totul se petrece la vedere, sub ochii cititorului-spectator), o face ca să evidenţieze frământarea sufletească a celui asaltat de gânduri: „Ca un taur luat de coarne,/ vine gândul înapoi în mine,/ furios că nu-l las să coboare/ în ale fiinţei cărări rătăcitoare./ Legat cu o ancoră de orbite,/ îl părăsesc în locurile dorite,/ se zbate/ răvăşeşte amintiri uscate,/ bucurii, dureri de mine uitate,/ răscoleşte zile, ani şi anotimpuri” (p. 67). >>>Const. Miu>>>