septembrie 2008


Volumul de versuri semnat de Cristian Neagu (Recidive, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) stă sub semnul nostalgiei. De altfel, cele cinci secţiuni ale cărţii în discuţie (prima se deschide cu un moto din Ion Minulescu: „Ei mă urăsc că nu-s ca ei,/ Eu îi iubesc că nu-s ca mine”; Surâsul prăbuşirii, Din dragoste, am plâns; Copilărie; Context rural) sunt străbătute de un vădit ton nostalgic.

De remarcat că evocarea şi rememorarea sunt adecvate acestei tonalităţi, prin care autorul prezintă cititorului o lume ce aparţine unui timp trecut, purtând amprenta subiectivităţii.

Bunăoară, lumea cotidianului, cu bucuriile ei, are accente minulesciene, în Flaşnetarii: „Îmi amintesc înţesat de lume Oborul/ Unde oacheşi cu pălărie mari/ Te îndemnau să-ţi afli viitorul/ În varianta lor de flaşnetari:// Bilete de soartă prezicătoare/ Alese la îndemn, de pasărea verzuie/ Citite cu emoţie şi haz de domnişoare/ Nu doreşte nimeni să mai scrie”. Încercarea de recuperare a trecutului este zadarnică: „În pieţe şi în bâlciuri am întrebat/ Dar n-am găsit unul să fi rămas/ Sătui de lume poate c-au plecat/ Rotind caterinca în ritm de vals.” (p. 16).

În poezia Lăutarul, avem de-a face cu evocatul evocator. Poetul evocă figura unui lăutar „de nuntă veche” şi care „Cântă frumos, cântă visând/ Nuntaşilor lângă ureche.” La rândul său, lăutarul este evocator al unor vremuri glorioase, când se putea considera un adevărat artist: „El retrăieşte-n tinereţe/ Când era de primă mână/ Pe la nunţi, multe ospeţe.” (p. 36). De aici şi nostalgia după acele vremuri. Dar nu numai lăutarul este nostalgic, chiar şi puţinii trecători, care „Privesc nostalgici bătrânul lăutar”. Un alt „trubadur” este cerşetorul, protagonistul poeziei cu acelaşi nume. Şi el atrage atenţia trecătorilor, şi el are povestea lui: „Se spune că ar fi fost artist cândva/ Dar sufletul i-a fost ucis de o iubire/ Iar melopeea lui e strigăt către ea.” (p. 95).

Deşi sunt mai puţine creaţiile care abordează erosul, totuşi ele au la bază evocarea/ rememorarea, pe acelaşi ton nostalgic. În Fotografia, hazardul face ca o fotografie să fie obiect de contemplaţie, iar cea imortalizată pe celuloid să fie „obiect” de adoraţie: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.” (p. 88). Gestul din finalul poeziei relevă faptul că eul poetic e sincer în sentimente faţă de trecut. Prin acest gest, timpul erosului este comprimat şi esenţializat. În următoarea strofă, se emit judecăţi din perspectiva prezentului, justeţea lor făcând ca despărţirea să fie acceptată pur şi simplu şi nu dramatizată în van: „Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie,/ Mă mint că nu te-am pierdut definitiv”. „Scenariul” poeziei Nostalgii finale este asemănător celui din Fotografia. >>>Const. Miu>>>

Am primit un dar, un dar de pret, o carte ‘SILVANII”-Memorial, Chisinau, 2008, purtand semnatura Domnului Constantin Padure (Bândiu Constantin). Un bucovinean ce a cunoscut amarul instrainarii.Ciudeiul, mereu prezent in visul sau, locul sfintit unde a vazut prima lumina. Pentru Domnia sa, Bucovina “nu este un teritoriu oarecare, situat undeva departe, in nord, la margine de tara, in bataia vanturilor si a capriciilor istoriei.Este un loc sfant, un sactuar care adaposteste osemintele celui mai mare voevod al tarii, credintele, idealurile, bucuriile, tristetile si durerile noastre, axa a lumii care uneste Nordul cu Sudul, Estul cu Vestul, Cerul cu Pamantul, comoara de frumuseti si casa a inimii, in afara careia sufletul nostru plange si se simte instrainat.”

Acelasi simtamant il au majoritatea celor dezradacinati.Am dorit insa sa mentionez spusele autorului, fiind ca o mangaiere in ceas de noapte, prin amintiri ce dor.

« Nu degeaba strainii au ravnit aceasta Frumusete intre frumuseti, au rapit-o, au supus-o, au mutilat-o si acum, dupa marea tradare din iunie 1997, se cred stapanii absoluti ai acesteia, socotindu-ne pe noi, pamantenii, tolerati la noi acasa, Uita, « din pacate » un fapt elementar : apele vin si trec, pietrele raman.

Istoria care se repeta, ne arata ca dupa vremuri vin vremuri, ce-a fost odata va mai fi si nimic nu ramane definitiv in marea devenire a spiritului uman.

Sa speram ca va veni timpul cand Voevodul de la Putna nu va mai fi nemangaiat si trist, ci se va bucura vazandu-si mosia din nou intregita”. >>>Mariana Gurza>>>

Un poet,despre care Şerban Codrin scris:atragem atenţia asupra existenţei acestei creaţii valoroase,cu o sensibilitate aparte şi originală este Nicolae Teoharie în volumul cu un titlul simtomatic Legaţi-mă la ochi cu sentimente, Editura Helias,Slobozia,2008.

Autorul are un spirit original şi scăpărător,cu un dublu registru(unul livresc,ironic şi unul grav afectiv),condiţia poetului ca trăitor al evenimentelor ce-l frisonează şi,deopotrivă,a poemului ca discurs ce oglindeşte experienţa eului:Pentru ca să fac avere/mi-am deschis,cu puţină durere,/o firmă:/”Conştiinţa de sine cu răspundere limitată”.(S.R.L.).

Atitudinea generală(ne aminteşte de poetul,din tinereţe,Petru Romoşan)e de provocare histrionică.Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt,o stare de complicitate,sugerând la tot pasul subânţelesuri adânci,insinuând mereu o altă faţă a adevărului:Trăiesc în prezentul interior./Nu cred în teoria conspiraţiei./Mi-am declarat sângele şi ultimul fior.(Nu cred).Replierea în faţa propriei experienţe e un mod de a persifla vanităţile prin exaltarea poemului.Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de înălţare în cuvânt a obiectului,al fenomenului,tot astfel poezia,poate fi o formă de magie şi de obnubilare a realului:A fost găsit vinovat,/ars pe rug în Piaţa Gurilor Căscate,/colţ cu televiziunea prin cablu.//Amprentele privirii lui/au fost găsite pe stelele furate/de ochii adolescenţilor.(Complicitate).

Nicolae Teohari consumă şi consună experienţa în registru ironic,aducând poemul la înălţarea unui personaj al discursului liric:Pe bune,/nu-mi pasă că-mi pierd chipul./În timpul liber,când nici nisipul/nu mă mai ţine minte,/mă aventurez pe câmpia din minte./Pe bune,rămân.//Cerul este acolo şi n-are stăpân.(Repatriere).

Caracterul ambivalent,de premoniţie şi spectacol,de împăcare cu sine şi luciditate,de lirism şi neîmpăcare,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul.Toate temele abordate în poezie au rădăcina în amestecul infailibil de sarcasm,lirism şi ideal. >>>Al. Florin Ţene>>>

La sfârşitul volumului de proză scurtă semnat de Elena Călugăru Baciu, Povestirile Elenei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), editorul inserează opiniile a şase condeieri, care s-au pronunţat în legătură „cu scrisul prozatoarei Elena Călugăru Baciu” (p. 114). Însă, multe dintre acestea sunt mai mult de complezenţă sau de dragul de a-şi etaşa narcisismul scriitoricesc, fără vreo judecată pertinentă. Iată, spre exemplu, ce scrie Th. Damian (în revista new york-eză Lumină Lină, an VII, nr. 2, aprilie-iunie 2002): „Sunt tentat de două lucruri acum când scriu: să încep o discuţie teologică pe temele principale ale cărţii sau să dau cât mai multe citate din ea pentru a fi sigur că cei ce nu au şansa s-o cumpere, cel puţin să aibă o mică posibilitate de a-şi face o idee despre ea. Nu voi face nici una nici alta. Voi lăsa duhul cărţii să-şi croiască destinul în cultura română.” (p. 115). E aici o mică răutate specifică invidiosului!

Chiar dacă se întind pe spaţii restrânse ca număr de pagini, prozele Elenei Călugăru Baciu, din prezentul volum, câştigă în profunzime.

În Culegătorul de plante, analiza şi studierea fizionomiei partenerului sunt integrate descrierii peisajului, spre a reliefa schimbarea radicală. Fragmentul e succint, dar elocvent: „Macii, lavandele cu florile lor mici, albăstrii-violet mă fac să-l trag pe bărbat în mijlocul lor şi să-i sărut obrazul. Mâinile lui puternice nu mai aveau căldura de altădată. O minciună de mai schimbase anotimpul, ningând şi ningând neîncetat.” (p. 55).

Memoria viului alternează indicativul prezent al naraţiunii faptice (naraţiunea este la persoana întâi) cu imperfectul evocării, care şi el include un prezent în trecut (cum bine sesiza Florian Bratu în cartea sa Identitate şi diferenţă – De la nostos la revelaţie aletheică (Editura Universitatea XXI, Iaşi, 2006), adică ceea ce reţine memoria afectivă: „Iau din portbagaj săculeţul cu cenuşă. Păşesc pe malul Dâmboviţei (…) Trebuie să fiu numai cu dorinţa lui Ion şi cu datoria mea (…) Digul este înalt, n-aş vrea să-l rănesc pe Ion. Doamne, îi şi văd fruntea sângerândă.” (p. 14). Introducerea indicativului prezent ca timp verbal în rememorare ţine de tehnica cinematografică a filmării cu încetinitorul, cameramanul putând astfel să schimbe unghiul aparatului de luat vederi: „Mă urmărea sufletul privirii lui. Era decembrie. Aveam sentimentul că ochii aceia negri topeau zăpada ce-mi scânteia sub paşi (…) Mă aflu la Athénée cu Camelia. Privirea mă duce spre stânga, unde-l zăresc pe Ion.” (s.n., p. 14). >>>Const. Miu>>>

După romanele Zantiala, fiul pământului – Ed. Albatros, Bucureşti, 1982 (128 pagini), În zbuciumul vântului– Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1988 (129 pagini)., Insula tăcerii: Confesiuni, povestiri şi schiţe despre vise, medici, boli şi…accidente – Ed. Călăuza, Deva, 2000 (116 pagini), Fuga neterminată – Ed. Signata, Timişoara, 2002 (216 pagini), Călcâiul vulnerabil – Ed. Călăuza, Deva, 2004 (117 pagini), Calea sfâşierilor. Joc înaripat – Ed. Danimar, Deva, 2005 (181 pagini), Splendorile agoniei – Ed. Danimar, Deva, 2006 (210 pagini) - relativ prolifica romancieră hunedoreană Raisa Boiangiu a ajuns, cu romanul Călătoria spre origini, Ed. Danimar, Deva, 2007 (124 pagini), la a opta editare.

Referinţele critice la romanele domniei sale sunt multe şi toate nu doar favorabile, ci profund admirative: Eugen Evu(“Miza autoarei este pe stilistică, sparge tiparele textului alcătuind un amalgam poematico-prozaic terifiant”), Matei Vişniec, Radu Ciobanu (“O scriitoare pe cât de matură, pe atât de discretă, cu egale disponibilităţi pentru romanul istoric tradiţional, cât şi pentru cel de subtilă investigaţie psihologică”) , Victor Sterom, Al. Florin Ţene (“Prozatoarea este o proustiană întârziată, cu voluptăţi şirete şi pline de miez”), Maria Misir-Băloiu, Mircea Sântimbreanu(“Prozatoare înnăscută, cu o tenacitate robace a scris mii, zeci de mii de pagini, dar a tipărit întâmplător şi mai degrabă nenorocos, în zodii adverse…Proze îmbibate de feminitate şi de o duioşie drastic sfâşiate de cele mai brutale interogaţii(…) Cu sau fără forme statutare, domnia sa onorează breasla noastră de peste două decenii…”), Cornelia Popoiu (“Numele Raisei Boiangiu este o onoare pentru locuitorii Hunedoarei. Bibliotecile noastre se vor îmbogăţi cu o proză feministă plină de candoare, rafinată, punctată de o avalanşă de interogaţii”…) etc. etc.

Evoluţia scriitoricească a Raisei Boiangiu se face dinspre romanul istoric clasic (metodă psihologică de a-şi masca terorile care i-au marcat, sfâşietor, până la schizofrenie estetizată, statutul ontologic), către un neo-proustianism, grefat pe un spirit profund realist-introspectiv, prin care omul-Raisa Boiangiu se eliberează, într-o adevărată explozie de auto-interogaţii şi interogaţii patetice, adresate cititorilor şi cosmosului… – de fapt, disimulat, implicit, sunt interogaţii către Dumnezeu – cu privire la existenţa personală şi colectivă, de Neam, a Românilor… >>>Adrian Botez>>>

Cunoscut mai mult din participările insolite la activităţile culturale importante desfăşurate în judeţul Buzău, membru al străvechilor cenacluri şi al redacţiilor efemerelor reviste literare locale, Aurel GANEA (născut în 1950 în satul de munte Piatra Albă) a împrumutat lentoarea acestora din urmă, hotărându-se abia la 57 de ani să-şi strângă agoniseala creativă între copertele unei cărţi cu un titlu inspirat ( „Artizania”, Editura Omega , 2007). Acest volum de proză scurtă (cu totul 28 de schiţe) însoţit de cinci comentarii grafice ale lui Florin Menzopol se bucură de prezentările remarcabile făcute de scriitorii Marin Ifrim („exotic, ferm şi alert”), Dumitru Ion Dincă („enciclopedist răzvrătit, temut polemist”) şi Vasile Nicolescu („este adeptul ideii de sincretism al artelor cu ştiinţele, filosofia şi religia”).

Cartea are trei secţiuni: Anti-Ficţionaria, Ficţionaria, Mic jurnal anglo-francez. Schiţele urmăresc temperamentul autorului, care e un coleric senzorial. Fiecare debutează cu notaţii exacte, continuă cu transcrieri sentimentale, pentru a sfârşi în monolog şi meditaţie. Uneori logica tinde spre exces, dar epicul se salvează prin contaminarea elementului real cu cel miraculos. Schimbarea planurilor şi povestirea in povestire, flashul sunt alte procedee îndrăgite de autor. Personajul-narator ia parte la situaţii fireşti care primesc alte dimensiuni datorită disponibilităţii lui pentru polivalenţa socială şi psihică. Acest lucru, ca şi celebrarea umanului prin introducerea continuă a unor personaje noi asigură un ritm epic şi o lectură plăcută. Piesele de rezistenţă sunt Pasăre deasupra noastră, realul (I şi II), O convorbire cu proza, Româna care doare. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Şi cu această reeditare Viorel Dinescu întreprinde adânci „Introspecţii” prin „Starea de a fi”. În această ipostază de veghetor la ruinele cetăţii ideale, Poetul şi-a pregătit sufletul cu o recuzită pe măsura investiturii primite din partea unor mesageri din Înalt. În acest sens, el şi-a făcut provizii de spirale, spaţii, depărtări, un drum neştiut, un drum spiral, „un fuior bogat de mătăsoase ere”, „interstiţii prin care flăcări se zbat”, „un fulger muzical”; „un curcubeu ruginit” în care „vântul bate” şi multe asemenea, un inventar al stărilor de spirit, minuţios alcătuit şi dat în custodie cale de-o viaţă şi dincolo.

Viorel Dinescu este ca un arbor falnic crescut întro biserică, deşi această asemănare ar putea părea profanatoare. Ramurile lui ating obraze de sfinţi şi martiri. Rădăcinile sunt la tâmpla altarului, alături de ctitori. Florile-roadele-seminţele înmiresmează apa sfinţită. Sufletul sălăşluieşte, alături de pâine şi vin, în chivot, aşezat pe altar, simbolizând Sacramentul Euharistiei.

Cu mâini curate, cu inima larg deschisă, cu ochii limpeziţi putem accede la azima versului său, care, deşi se vrea profan, e impregnat de adierile Duhului.

Metafora sa, când viguroasă, când aromitoare ca un parfum de mosc, când subtilă precum mireasma de tuberoză, dăinuie multă vreme şi are meritul că se ţine minte. Rămâne impregnată în pori, în creier, în inimă. Dincolo de convulsii şi frământări, aproape fiecare vers, limpezit, decantat, e o axiomă, o boabă de chihlimbar dintr-un imens colier înfăşurând grumazul Timpului.

Poemele s-ar putea numi MEMORABILE. Ori, măcar remarcabile, prin forţa expresivităţii, prin bogăţia de nuanţe şi sugestii, prin frumuseţea şi inefabilul metaforei care străluceşte. Nici un vers, nici o strofă nu sunt superflue, gratuite, pripite, înseilate cu neglijenţă, de dragul de a spune ceva cu orice preţ, ci merg direct la esenţe.

De asemenea, Viorel Dinescu este departe de vulgul cotidian care deversează din „literatura” comercială. Departe de el. Viorel Dinescu are o pudoare înnăscută în a scrie curat şi sfânt, aşa cum frămânţi azima în care ai presărat bănuţii de aur pentru vamă, după ce ţi-ai spălat bine mâinile, ochii şi sufletul. Nimic trivial, nimic banal, nimic comercial, ci doar chintesenţă de spirit, aidoma panseului liric în care nu se poate strecura nimic necurat, abject, derizoriu. Iată câteva din multiplele exemple : „Prin mine mergi la ziua cea de ieri/ Ca printrun estuar de ore arse/ Prin mine treci din Azi spre Nicăieri” (Poesis). Aici este cuprinsă o frumoasă profesiune de credinţă a autorului. >>>Cezarina Adamescu>>>

,,Povestea mea este cronica unei dezordini (…) Am trăit într-o confuzie nesfârşită. În timp ce căutam să mă orientez după lumină, mi-am petrecut o mare parte din viaţă bâjbâind prin întuneric”… afirmaţii triste ale unui căutător de certitudini: Dorian Brad.

Protagonistul romanului Paşte, murgule, iarbă verde (Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 2006) de Gh. Jurcă, ne apare ca un Don Quijote ,,în căutarea adevărului iluzoriu şi a preafrumoasei Dulcineea”, din dorinţa acută a prozatorului de a ne înfăţişa destinul uman. Desfăşurat pe un singur plan narativ, care vizează cronica vieţii lui Dorian Brad, romanul surprinde condiţia fiinţei ca prizonieră a unui destin dominat de hazard, când pulsul trăirilor pendulează permanent între certitudine şi nesiguranţă. Prin vocea lui Dorian Brad, Gh. Jurcă aduce în faţa noastră adevărate pagini de viaţă, unde sentimentele pulsează dincolo de cuvinte, astfel încât destinul personajului poate fi particularizat sub ochii fiecărui cititor în parte. Aşadar, ca şi Dorian, fiecare om este un căutător de comori – de comori ascunse – care iau sensuri noi: fericire, iubire, cunoaştere şi adevăr, pentru ca in final, toate acestea să culmineze cu împlinirea propriei fiinţe. În acest sens căutarea înseamnă propria viaţă… care ascunde în formele-i labirintice note frenetice ale eului dispuse separat, ce se cer unite, ca într-un joc de puzzle, în vederea re-configurării sinelui scindat.

Căutător de sine într-un cerc vicios al existenţei, Dorian va descrie traseul propriei vieţi mereu ancorat în tainele iubirii ce nu se lasă descifrate. Protagonistul îşi conturează existenţa pe coordonatele unor legături erotice şi sufleteşti, deopotrivă, astfel că, iubirea, indiferent de natura ei, maternă sau pasională, devine un liant între sine şi propria viaţă. Devenită matrice a existenţei, iubirea se va întoarce însă, împotriva celui care o caută şi va rămâne o himeră, o iluzie, asemenea adevărului şi fericirii absolute: ,,fericirea e o noţiune abstractă, un fel de curcubeu” sau ,,un vis, timp furat vieţii.” >>>Andreea Dănilă>>>

Profesoară de limba şi literatura română la o şcoală din Galaţi, Mariana Parapiru este în acelaşi timp o talentată scriitoare, care s-a manifestat îndeosebi în câmpul literaturii pedagogice. Noua sa carte, „Serpentinele adolescenţei”, este rodul unei serioase munci de documentare şi aprofundare a ceea ce s-a scris despre această dificilă vârstă, dar şi al unei experienţe acumulată într-o activitate didactică desfăşurată la catedră de peste 30 de ani. Ea musteşte de exemple extrase dintr-o realitate pe care o cunoaşte în profunzime, pe care a trăit-o cu intensitatea educatorului responsabil de misiunea sa în societate şi care nu o dată a rezolvat situaţii şi cazuri care i-au dat suficiente motive de satisfacţie profesională. Cartea este folositoare în primul rând adolescenţilor, însă şi părinţlor, educatorilor şi tuturor celor interesaţi de educaţia tinerei generaţii.

Mariana Parapiru este conştientă de faptul că „în fiecare zi, în fiecare ceas al vieţii, putem alege; ceea ce devenim este suma alegerilor noastre, care pot fi generatoare de apetit pentru lucrurile ce ne vor forma un caracter deosebit, sau pot fi iluziile care conduc iminent spre eşec. Avem datoria şi capacitatea să discernem între bine şi rău şi să ne orientăm spre ceea ce ne apropie de viitorul dorit, dacă alegem să ne maturizăm social şi emoţional prin efort conştient”.

Adresându-se principalilor cititori şi eroi ai acestei cărţi – adolescenţii -, autoarea îi asigură că vor găsi în paginile parcurse răspunsuri la problemele care îi frământă sau pe care doar le-au intuit, răspunsuri care „sunt formulate de colegii de generaţie” sau „sunt rupte din realitatea lor sufletească, din zbuciumul şi nedumeririle lor”, în fond caracteristice pentru fiecare adolescent.

Având un suport teoretic foarte solid, pe care-l expune în primele capitole („Anii adolescenţei, precum serpentinele”, „Definirea adolescenţei”, „Rolul educaţiei”, „Complexe de inferioritate; modul de a te elibera de ele”, „Modele de viaţă”), Mariana Parapiru îşi organizează materia epică abordând problemele vârstei investigate în secvenţe precum: „Reuşite şi eşecuri”, „Părinţi şi adolescenţi”, „Abandonarea familiei de către adolescenţi”, „Sfătuitorii de taină”, „Anturajul sau gaşca”, „Violenţa în familie şi în şcoală”, „Ţigările, alcoolul şi drogurile”, „Relaţii sexuale în adolescenţă”, „Despre filmele porno” etc. Toate laturile educaţiei sunt urmărite prin prezentarea unor situaţii şi fapte la care autoarea a fost martor sau le-a selectat din mass-media, din literatură, film, din viaţa unor personalităţi celebre. >>>Corneliu Stoica>>>

Eugen Negrici face parte din speţa, încă rară astăzi la noi, a criticilor şi istoricilor literari dedaţi deopotrivă construcţiei sistemice şi inspiraţiei ideistice, o edificare va să zică sub porunca şi controlul conştiinţei teoretice. Se va îndepărta, cu alte cuvinte, premeditat de ceea ce s-a numit, în literatură, critica impresionistă, critica de întâmpinare etc. – nu recenzează, de aceea, icontinent, mult şi în fugă, nu-şi adună, în fine, în cărţi pasagere articleria, de va fi existând, sezonieră. Nu e, fireşte, singur în lucrare: Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Livius Ciocârlie, mai de mult, ca să nu întind nepermis lista, Dan Culcer, venerabilul Adrian Marino i se alătură în familia de spirite. Destinaţia, menirea demersului ar fi, după priceperea mea, întărirea exerciţiului teoretic în istoriile literare constrânse, de regulă, la fenomenism şi descripţie, radicalizarea, apoi, în discursul critic a conceptualului, deja a reflecţiilor culturale. (Consecinţe – ca să deschid o paranteză – obligatorii astăzi spre a demonstra rezistenţa raţiunii critice în faţa duhurilor inculturii, a provocărilor, tot mai frecvente, ale acesteia. Un fapt recent de impostură în aria lexicografiei istorico-literare, la care se adaugă mistificaţia şi, fireşte, lângă aceasta, prostia agresivă, resentimentul, frustrarea, nu în ultimul rând insolenţa, s-a petrecut nu de mult la o editură de periferie: un nechemat, veleitar notoriu, iscăleşte o improvizaţie de „fişe” biobibliografice – copiate, furate, agramate etc. – oferind-o, obraznic şi ignar, drept dicţionar, el aflându-se, desigur, în situaţia şarlatanului din Est ce se înfăţişează, cum se ştie, ca vindecător universal, ameninţând pe creduli până şi cu o „diplomă” de medic; rezultatele, fără îndoială, îl dezmint, în cazul nostru însăilarea cu pricina nefiind decât un fals şi un imundiciu. Exemplul nu e închipuit! E real, există – în lipsa culturii sistematice, deja a şcolii, lipsesc – nu-i aşa ? – criteriile. Sau se confundă – cum spunea M.Ralea când definea prostia – punctele de vedere.)

Viziunea socio-culturală, presiunea teoreticului, ca să revenim, în istoriografie şi în critica literară, a lui Eugen Negrici se relevă încă de la primele sale scrieri (de literatură veche, dacă nu mă înşel, ca universitar craiovean), apoi, mai subliniat , fiind vădită acum preocuparea autorului de mecanica interioară a actului de creaţie, în memorabilele studii care-l impun fără rest în prima linie a criticii româneşti de azi, Expresivitatea involuntară (1977) şi Figura spiritului creator (1978). Istoria monumentală, o lucrare de sinteză, neîncheiată încă, Literatura română sub comunism, în două volume, Proza (2002), Poezia (2003), dă seamă (cum s-a mai remarcat) despre una din dimensiunile metodei lui Eugen Negrici, urmată de el însuşi în investigaţia istorică: schimbarea unghiului de observaţie, aşezarea observatorului în locul proaspăt şi privilegiat, astfel ca el să poată privi în alt mod, cu un ochi neviciat, jocul şi forma evenimentelor. Va rezulta, din această modificare optică, o analiză insolită, netemperată, adesea răscolitoare, a momentelor de referinţă – unele vii încă pentru mulţi, dureroase – din istoria recentă a spiritualităţii româneşti. Şi va mai rezulta, cu alte cuvinte, lectura esenţială – o vocaţie, aş spune, ce nu-i este orişicui hărăzită. Literatura „agit-prop”-ului – una ce imita la comandă, fără putinţa protestului ori (la începutul colonizării bolşevice) a refugiului (mai târziu unii creatori îşi vor îngădui totuşi esopizarea, sediţia pasivă a culturii paralele etc.), proletcultismul ruso-sovietic – e despachetată de Eugen Negrici cu ustensilul teoreticianului imaginarului – în cazul scriitorimii române în cauză fiind vorba de un „imaginar reductiv” ( cum zice undeva Smaranda Vultur), care, însă, va avea (un paradox pe care nu-l vom înţelege bine nici după ’ 89, n.n.), „un impact emoţional”. O producţie literară ce avea drept scop „să transforme oamenii în mase” (cum observă aceeaşi comentatoare), se răspândeşte, fără însă a se rătăci şi a se pierde, în primele decenii ale comunizării, fiind adoptate – din nou paradoxal, printr-o adaptare, nesupravegheată raţional şi moral; oportunistă, aş spune, dacă nu aş fi aşa la marginea pleonasmului – de mari personalităţi ale spiritualităţii naţionale. Literatura română sub comunism – o parte dintr-un proiect probabil ceva mai amplu, literatura proletcultistă în România – ar fi, după opinia, remarcabilă, a aceleiaşi Smaranda Vultur (la care subscriu), un „exerciţiu de înţelegere a mecanismelor prin care omul poate fi mistificat”. În acelaşi timp, opera aceasta, singulară deocamdată în noua cultură română, a lui Eugen Negrici e şi „un avertisment pentru cei naivi”. Pe lângă mistificatori, interesaţi etc. naivii să mai fie încă?

Iluzile literaturii române, cartea din 2008 a lui Eugen Negrici, putea fi – şi, în graba întâmpinării, a şi fost – considerată o continuare a sintezelor anterioare dedicate deceniilor literare postbelice (Literatura română sub comunism). Sunt, aşa cum s-a enunţat în două-trei ocazii, destule puncte de convergenţă ce ar atesta o procesualitate directă, nefracturată între opera (istoria) de sinteză şi impozantul eseu de astăzi. Diferenţele au fost şi ele remarcate. Aşadar, dacă Iluziile literaturii române nu urmează marilor sinteze istoriografice anterioare, cartea de faţă precedându-le, de fapt, în mai multe privinţe, ea este mai degrabă o explicitare a acelora, desigur, ideatic vorbind, o împlinire. Va fi, bineînţeles, cum observa nu de mult tânărul critic Daniel Cristea-Enache, şi o istorie, ea însăşi: una însă a întreruperilor, a rupturilor – acestea, citându-l acum pe autor, ar „desfunda izvoarele imaginarului”. Imaginarul, aşadar, încă o dată. >>>Aurel I. Brumaru>>>

Pentru a sprijini pe autorii cu mai puţină trecere editorială, ARP a creat de curând Editura online care, prin proiectul „Semănătorul”, va constitui o oportunitate şi pentru cititori şi pentru editorii de cărţi pe hârtie. Gheorghe Postelnicu, un prozator prezent în toate publicaţiile ARP, postează la editura amintită romanul „Tânărul Veronel” , format pdf, 1196 ko, iulie 2008. Dedicaţia exprimă tranşant eşecul în a găsi un finanţator, aşa că o reproducem în întregime: „Autorul regretă că la apariţia acestei cărţi nu poate mulţumi, în afara Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, decât unei singure persoane. El renunţă totodată la dedicaţia „Prietenilor din Dăeni şi foştilor elevi”, ca urmare a reacţiei anemice a acestora, fiind, la vremea închinării ei, sentimental şi nătărău. Aşadar, soţiei mele, minunata Elisabeta, care îmi dă imboldul să lucrez la următoarea carte, romanul „Minunata Adela”. Ca fost elev, subsemnatul înţelege mâhnirea domnului profesor.

Cunoscut din „Vâsla de sare” şi „14 povestiri”, Gheorghe Postelnicu arată acum adevărata măsură a meşteşugului său. Noutatea operei constă mai cu seamă în combinarea unor fapte consemnate de istoria mai îndepărtată sau mai apropiată, atitudini şi procedee artistice moderne cu eroi de un fel anume. A rezultat o operă psihologică şi poetică în tradiţia realismului metaforic. Intenţia, susţinută de structura cărţii – patru părţi şi un epilog – , a fost să realizeze un roman al individului şi al grupului social din care face parte. Însemnările profesorului de istorie Ion Badiu despre revolta ţuicarilor din zona colinară a Văii Buzăului, mărturisirile lui Marin Oeru privitoare la colectivizarea forţată a satelor dobrogene şi la consecinţele sale sociale, activitatea lagărelor de muncă, desfiinţarea acestora urmată de exercitarea cultului personalităţii în artă şi educaţie, disidenţa, regimul de detenţie, revoluţia din decembrie 1989 şi urmările ei stau mărturie afirmaţiei anterioare. „Dacă e corect aşa şi se dau certificate de revoluţionar unuia şi altuia, folosindu-se în loc de „domnule” cuvântul „disidentule” nici eu nu am stat degeaba.”, afirmă medicul Popa. „Am lovit regimul comunist în locul cel mai sensibil, demografia. Pe 21/22 eram în Medgidia. Nu, n-am ieşit din casă. Doar nu eram prost să mă amestec cu ţiganii. Sau să mă vadă vreun şef de la partid. Dacă roata nu se mai învârtea? Se înţepenea undeva. Ar fi fost coadă la execuţii. Pe 20 decembrie o dezfutusem pe una mică, gagica tovarăşului care răspundea de spaţiul locativ. Pisicuţa nu se simţea prea bine. Pe 23, când m-am dus s-o văd, nu eram mai liber ca înainte. Tot aşa. Era bine? Era rău? De atunci şi până astăzi, am observat că fiecare vrea să fie creierul mare. Nimeni creierul mic. Fără să ştie că cerebelul are un rol foarte important în organizarea şi coordonarea mişcărilor fine.” Ar fi de amintit câteva portrete memorabile, cum sunt învăţătorul Ilie Manolache, enigmaticul Niculescu, soldatul fruntaş Josef Masli, asistenta medicală Vuţa Dache şi fratele ei Botică, arivistul Voicu Stamate sau nimfomana Nora Rusu. Peste toţi plutesc umbrele indaptabililor Ion Badiu şi Valentin Balotă, simbolizând iluzia păstrării demnităţii. În acelaşi timp, autorul meditează asupra unor noţiuni eterne: viaţa şi moartea, suferinţa şi singurătatea. Pare că scrisul este o îndeletnicire care aduce o mare uşurare propriilor nelinişti. Operă de prozator şi de gânditor, multe capitole sunt adevărate eseuri: traversarea Dunării în timpul furtunii şi relevarea metaforei “vâslei de sare”, ecuaţia datorie – onoare în justiţie, armată, şcoală, convieţuirea în arestul miliţiei judeţene cu deţinuţii de drept comun, implicarea politică a tânărului Veronel Ivan, sfârşitul tragic al acestuia. >>>Moise Nica>>>

Povestea tristă de dragoste, pe care o include romanul lui Aurel Ciulei, Puntea dragostei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006)aminteşte de titlul unui film indian – O floare şi doi grădinari. „Floarea” – Mara –, o tânără cercetătoare, este iubită dureros de „doi grădinari”: Matei Vernescu – specialist în petrol, autorul unor invenţii recunoscute în ţară şi în străinătate, precum şi Adrian Cernat – scriitor prestigios.

Detaliile despre viaţa tumultuoasă a frumoasei cercetătoare le aflăm din misiva trimisă lui Matei, înainte ca ea să fi decis să-şi pună capăt zilelor. Îl cunoaşte la un an după ce şi-a terminat stagiul ca inginer chimist şi dându-şi repede seama că e deosebit faţă de toţi bărbaţii cunoscuţi până atunci, se hotărăşte să facă tot ce depinde numai de ea, spre a-i răscumpăra suferinţa.

Pe frontul din Munţii Tatra, Matei a fost pe punctul de a-şi pierde vederea, din cauza unui obuz explodat în apropiere. După mai multe operaţii îşi recapătă vederea şi reîntors în ţară, la sfârşitul războiului, se înscrie la facultatea de chimie, pe care o termină cu brio, ajungând, prin muncă asiduă o notorietate în activitatea de cercetare în domeniul descoperirii zăcămintelor de petrol. După mulţi ani, întâmplarea face să-şi regăsească fosta iubită din tinereţe, Irina, de care nu mai ştia nimic de când plecase pe front.

Matei se logodeşte cu Mara, care se transferase la institutul unde acesta lucra, spre a-i fi în preajmă, însă acesta, la capătul unor frământări intense, îi va mărturisi: „Mai târziu nu-mi vei accepta obişnuinţele, nu-mi vei tolera ciudăţeniile, la care nu mai pot renunţa (…) Te iubesc prea mult, ca să te dezamăgesc. N-aş vrea să suferi mai târziu (…) Altfel de bărbat îţi trebuie ţie. Tu, draga mea, meriţi mai mult decât pot eu să-ţi ofer.” (p. 132, 133).

Dezamăgită în aşteptările ei, Mara hotărăşte răzbunarea: căsătoria cu scriitorul Adrian Cernat, care o adula: „Simţeam o nevoie diabolică parcă să te văd că suferi să înţelegi că m-ai pierdut. Dar atunci nu ştiam, nu prevedeam, dragul meu, că pedepsindu-te pe tine, mă pierd de fapt pe mine.” (p. 135). Matei o felicită şi se bucură sincer pentru acest pas făcut de Mara. Însă ea se învinovăţeşte pentru acest gest – considerat necugetat şi se decide să se despartă de Adrian. Deşi are un copil cu acesta, femeia nu simte nicio atracţie, iar pentru că el simte acest lucru, consimte divorţul. >>>Const. Miu>>>

Deşi este un debut întârziat, volumul de versuri “Pana vânătorului” de Claudian Cosoi, Editura “Timpul”, Iaşi, 1997, nu şi-a pierdut prospeţimea şi vibraţia sufletească cu apăsări lirice ce se aude “din marginea aceasta ca o iluzie / de gură căscată şi nevorbitoare / fumul este semn / şi golul din ţeava de puşcă”.

Versurile sunt solemne, iar “cuvintele sunt semne de aer / şi forme sunt”, fiindcă Claudian Cosoi estompează sentimentalismul fără a-l expurga definitiv, iar aerul lor misterios şi atemporal conturează “umbra firului de iarbă” când “calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde (…)”. Imaginea uneori echivocă, pe jumătate reală, pe jumătate în tangenţă cu notaţia filozofică traduce o trăire surprinsă într-un moment de destrămare a certitudinilor: “Paralelogramul o ladă depravată şi / răscoala în lături sfârşeşte, / Calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde / topeşte foc rece”.

Uneori, poemele lui Claudian Cosoi au nuanţe aforistice din care se desprind parabole de înţelepciune şi reflecţie: “supărată de / sânge / ca o memorie alunecă / în trandafir te ascunzi / şi te inspiri” sau “mireasa se făcea memorie / pe umeri de cămilă / şi fereastră de dor”. Unele poeme sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat foto interior, care surprinde stările eului în metaforă: “ecoul căderii algelor / peste ele prin ele în ele / o singură dată deodată / algele se împart şi petrec / Lumina din ele”. Vibraţiile ce notifică fertilitatea maternă a naturii, ritmurile şi cosmice şi sempiterne, clocotul germinativ de lumină au subînţelesuri profetice: “cade un luminiş peste samba / şi culesul de pe faţă / nu se mai termină” sau “umbra luminii / poartă lumina din simţuri / prin ochiul meu mut / unde un pescăruş / cuib şi-a făcut”.

Poetul este detaşat de propriile versuri, aşa cum Dumnezeu a făcut lumea după care retras o priveşte cum se automacină. Viziunile fiind mai degrabă a unui sentimental care-şi calculează cu inteligenţă reacţiile şi scenariul liric: “Pentru ultimul concert la oboi / în care am trăit / durerea frunzei căzută înainte de toamnă” sau “Ah, pentru toate acestea, şi înaltul albastru / voi construi de-a pururi”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Trei povestiri din cartea lui Virgil Ioviţă – Cu buşile, înainte, marş! (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007) amintesc vag de isprăvile bravului soldat Jveik. Însă, în cartea lui Jaroslav Hasek umorul, comicul de limbaj şi de situaţii reprezintă partea de rezistenţă a acestei creaţii. La autorul român sunt doar încercări…

Călătorie în Halasca are ca protagonist nu pe „bravul” sergent Goleşie şi nici pe fostul său camarad din armată, Rumeguş, ajuns un prosper om de afaceri (care şi el are ciudăţeniile lui: spre a se feri de radiaţiile centralei nucleare sau de viitura inundaţiilor, şi-a construit un „bordei” – un buncăr antiatomic, unde „Bea câte o găleată de vin pe zi, pe lângă că mănâncă cât şapte”), ci lumea sucită a acestei localităţi. O figură interesantă este paznicul, care posedă un sistem de alarmă ingenios: „e sunetul produs de cioburile de sticlă, pe care le port pe timpul serviciului în toate buzunarele. Este un sistem de alarmă propriu…” (p. 23). În discuţia cu sergentul, paznicul face apologia lenei, predecesorul său fiind rudă bună cu omul leneş al lui Creangă. Amănuntele despre comportamentul aceluia – la marginea absurdului – îl apropie de personajul lui Creangă: „…model pentru mine (…) a fost (…) Patrichi, predecesorul meu, pe care nimeni nu l-a văzut să ridice un pai, dar care a bătut suta de ani (…) Era de o modestie… şi de o bunătate… Şi econom… Păi făcea economie până şi la mişcatul pleoapelor, crăpându-le rar şi doar atât cât să vadă de-i zi ori noapte în jurul lui.” (p. 24). Se făleşte că a apucat să vadă ceva ce ar merita a fi consemnat în Cartea recordurilor: „…după aproape patruzeci de ani de activitate am trăit s-o văd şi pe-asta: nu mai e nimic de furat pe întreg câmpul, în afară de persoana mea fizică şi spirituală.” (p. 24). Ridicolul acestui personaj (înrudit cu personajele din teatrul absurd al lui Eugen Ionescu şi pentru că trebuie să păzească nimicul) atinge paroxismul, când îşi face datoria conştiincios, cerându-i lui Goleşie: „Acum ridicaţi piciorul drept… Aşaa… Şi acum pe celălalt. Perfect. N-aveţi cuie în talpă, cu care să ne zgâriaţi drumurile…” (p. 25). Autorul parodiază aici secvenţa când „persoanele străine” sunt somate să ridice mâinile, spre a fi percheziţionate. >>>Const. Miu>>>

Lumina de pe munte (Editura Timpul, 2007) este a patra carte de poezie semnatare Olga Alexandra Diaconu, într-o bibliografie unde se mai adună un roman, Aşteptînd să vină valul şi un volum de eseuri, Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade. Lumina de pe munte se circumscrie, în bună măsură, poeziei sentimentului religios care îşi asumă, mai ales după 1990, tot mai mulţi poeţi, clerici şi mireni, Un motto din părintele monah Iustin Pârvu pune, s-ar putea zice, sub semnul întrebării întregul demers liric: “Dumnezeu nu are nevoie să-i recităm rugăciuni, ci vrea ca acest cuvînt să devină trăit de noi înşine”: şi dacă Dumnezeu nu are nevoie să-i recităm rugăciuni, la ce bun poezia sentimentului religios? Pentru că, iată, poetul nu recită rugăciuni, el le (re)compune, folosind citatul real sau inventat) şi propria sa sensibilitate pătrunsă de înţelesul acelui citat: ca în primul poem din Lumina de pe murite: “Eşti rupt din soare azi, Hristoase,/ şi-aşa vei fi în veşnicie/ şi bucuria ne îndeamnă/ să ridicăm noi trei colibe/ să stai cu Moise şi Ilie/ îţi simţim sufletul în oase leu fetru, îacob şi Ioan/ Pri-mind Lumina Ta divină/ uităm de lumea de mai an/ Căci fără griji ne vrei, ca paseri, / să Te slujim întru mulţi ani/ Dar Petru nici nu terminase/ cu ruga ce avea de spus/ căci Tatăl într-un nor deasupra/ îl apăra pe Domn’ Iisus/ Şi înţelese el atunci/ că rostul lor e-n lumea toată:/ să-i lumineze pe creştini/ împînzind toţi pămîntul roată”. (Lumina de pe munte). Apoi, cartea de acest fel — şi volumul Olgăi Alexandra Diaconu nu face excepţie — e una de mesaj, nu de convertire, ci de îndemn spre credinţă, de mărturisire şi, prin aceasta, de redescoperire a sinelui: “Ci fii precum luna/ devii ca pamîntul/ De vrei să fii soare,/ sâ-ţi ţii jutămîntul/ Jurămînt de iubire/ şi de bucurie,/ altfel devii vînt/ şi ai viaţa pustie/ Fii liniştea-adîncâ/ şi creşti în tăcere/ Lumina Ţi-e mamă/ cînd ţie-ţi eşti vrere/ Şi viaţa şi moartea/ îţi vor fi aproape/ şi-o lume întreagă/ îţi va creşte sub pleoape/ De te-apleci,/ ai s-auzi iarba/ vibrînd de iubire/ pămîntul te va chema/ din adîncuri de fire/ De ochii ţi-i ridici spre cer,/ cuvinte-ntoarse în ecou/ prin tine vor vibra cînd pier/ Şi tot marea de o vei privi/ în fiecare picătură/ privirea ta va străluci/ Şi tot ce-i spirit prins, captiv/ în vraja ta se va ivi/ din imemoriala vreme/ şi în lumina dimineţii/ ca un izvor viu va ţîşni” (îndemnurile Duhului Sfînt): în astfel de texte, gîndurile se polarizează, versul arătînd (explicînd, adesea) ce dobîndeşti prin credinţă şi ce pierzi definitiv prin absenţa ei: ca să nu devii vînt şi ca să nu ai viaţa pustie, cum, inspirat, zice poetul. >>>Ioan Holban>>>

În cronica la volumul de versuri al lui Călin Colhon – De ce, Doamne? Vorbeam de imaginarul poetic, în speţă, un fantastic al eu-lui, subsumat acestuia. În al doilea volum, , aventura eu-lui poetic, într-un fantastic interiorizat – labirint al sine-lui – continuă…

În câteva creaţii, se încearcă a se găsi locul şi rostul eu-lui. Bunăoară, în Străluciri de gând, se face o firească legătură cu cei dinainte, prin repetarea adjectivului pronominal de întărire „aceleaşi”/ „aceiaşi”: „Sunt chemarea celor ce-au fost înainte/ cu aceleaşi frunţi,/ cu aceleaşi braţe,/ cu aceleaşi înfloriri ale tâmplelor,/ cu aceiaşi paşi parcurşi/ de distanţe diferite în timp, alt timp” – s.n. (p. 17). În alt loc – Sunt bolnav de înalt – Călin Colhon îşi declară franc maladia: „Sunt bolnav de înalt!/ (…) … vreau mai mult să zbor/ înspre dorinţe,/ să strâng visul de zbor/ eu, în mâinile mele.” (p. 19). De observat că plasarea pronumelui personal eu în poziţie iniţială de vers focalizează atenţia cititorului către acest „bolnav”, care prin apetenţa/ boala sa pentru zbor/ vis se singularizează, căpătând în felul acesta personalitate.

Având o certă notă de ambiguitate (în sensul că nu se precizează cui îi este adresată solicitudinea!), poezia Sunt mai tânăr ca un spin prelucrează în manieră proprie motivul carpe diem, tot în spiritul dezideratului referitor la rostul şi locul eu-lui: „fa-mă linia vieţii/ din palmă/ (…) fă-mă liniştea/ tâmplelor,/ acum,/ când/ încă/ sunt mai tânăr/ ca un spin!” (p. 22).

Creaţiile care conturează acel fantastic interiorizat (de care aminteam la începutul cronicii) aduc în prim plan gândul ca demiurg, cel care zămisleşte asemenea imagini: „Creşteau în mine dimineţi./ Câteodată aveau ramuri,/ şi-n loc de frunze – răsărituri,/ şi-n loc de fructe – gânduri” (p. 37). De remarcat aici că folosirea imperfectului ca registru verbal supradimensionează peisajul interior. Când schimbă timpul verbal (în Gândul răscolitor, registrul verbal e la indicativ prezent, spre a da impresia că totul se petrece la vedere, sub ochii cititorului-spectator), o face ca să evidenţieze frământarea sufletească a celui asaltat de gânduri: „Ca un taur luat de coarne,/ vine gândul înapoi în mine,/ furios că nu-l las să coboare/ în ale fiinţei cărări rătăcitoare./ Legat cu o ancoră de orbite,/ îl părăsesc în locurile dorite,/ se zbate/ răvăşeşte amintiri uscate,/ bucurii, dureri de mine uitate,/ răscoleşte zile, ani şi anotimpuri” (p. 67). >>>Const. Miu>>>

Faptul că Ion Popescu-Brădiceni,în Cristalizarea hazardului,Editura Napoca-Star,2008,n-a fost furat în întregime de mirajul metodei,deşi construcţia sa teoretică este temeinică şi clădită pe lecturi serioase,e o probă că instinctul său critic a rămas intact şi nealterat de vanităţi metodologice.Eseurile incluse în acest volum sunt un produs al sintezei dintre concept şi metaforă,dintre idee şi stil,fapt subliniat în prefaţă de Virgil Bulat evidenţiind că autorul este un scriitor prolific,pentru care scriitura înseamnă pasiune,bucurie,minunare în faţa frumuseţii decelate în creaţia altora,satisfacţie în descoperirea unor sensuri inedite de interpretare a acesteia.

Ion Popescu-Brădiceni are opţiunea pentru discursul critic,dar,nu numai conceptual,ci şi metaforic,el este apropiat atât faţă de opera comentată,dar şi scriitorului.A abordat un evantai de cărţi,autori,repere trnsmoderniste,ontoretica literaturii,noua teorie a culturii şi multe alte probleme ale literaturii contemporane ce interesează specialiştii,dar şi cititorii împătimiţi.Acesta fiind un teoretician avizat al noului concept al transmodernismului,componentă a noului curent globmodern(descoperit ,teoretizat şi “botezat” de subsemnatul).

O unitate teoretică există totuşi în această carte,în ciuda faptului că abordează o diversitate de cărţi scrise în diferite stiluri,şi ea vine din practicarea cu supleţe şi parcimonie a poeticii,a subtextualităţii sau supratextualităţii şi hermeneuticii operelor analizate,fie că abordează scriitori clasici contemporani:Marin Sorescu,George Stanca,Gheorghe Grigurcu,Ioana Dinulescu,Horia Gârbea,Valentin Taşcu, Gabriel Chifu,dar şi mai tinerii în ale scrisului ca:Gheorghe Drăghescu,D.M.Drăgan,Horia Muntenuş,Voichiţa Pălăcean-Vereş,Dinu Virgil,etc.

O parabolă a literaturii poate fi considerată această carte de excepţie,în care interpretarea textelor literare e urmată îndeapropape de construcţia teoretică autoreflexivă şi riguroasă.Teoria transmodernismului(ca parte integrantă a globmodernului) trăieşte în această carte forma ei cea mai subtilă,căci conceptul e o dedublare a intuiţiei critice,iar hermeneutica o deghizare a analizei.Scenariul critic ascunde,prin urmare,o schemă teoretică,precum scoica poartă în sine perla. >>>Al. Florin Ţene>>>

Prin tematică şi conţinut, cartea Luizei Oana Grosu – Lumea lui Alex (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) – poate fi socotită un util material didactic pentru educatoare.

Cu un limbaj accesibil, mergând direct la inima copilului, poeziile din placheta în discuţie (ajunsă, iată, la ediţia a II-a) se adresează, în egală măsură, atât copiilor din grupa mică, de la grădiniţă, cât şi celor din grupa mare.

Nota dominantă a creaţiilor semnate de Luiza Oana Grosu este jovialitatea. Fie că e vorba de dialog sau monolog, fie că poezia îmbracă aspectul unei naraţiuni spuse de un bunic sfătos (sau o bunică răbdătoare), asemenea realizări au un final cu o poantă, care stârneşte hazul ascultătorilor. Spre pildă, în Şoferul, după ce „naratorul” anunţă marele eveniment („Calul s-a făcut şofer”), cel care s-a apucat de şofat, se laudă la toţi: „Să mă vadă lumea-n sat/ Că sunt bun la şofat” (p. 15). Gestul final al şoferului smulge măcar un zâmbet înţelegător din partea cititorului faţă de aroganţa lăudărosului: „Uite cum se uită toţi/ Cum alunecăm pe roţi./ Dacă-mi pun şi ochelarii,/ Mor de ciudă şi măgarii.” (p. 15).

Protagonistul din Un purcel este un distrat veritabil, care umblă cu capu-n nori: „Un purcel cu pălărie/ Făcută din păpădie/ A ieşit azi la plimbare,/ (…) // Cum mergea leneş spre piaţă,/ Mândru cu codiţa creaţă,/ (…)// S-a-mpiedicat de-o unealtă/ Şi-a căzut cu nasu-n baltă „ (p. 18). Un alt poznaş – gândăcelul – din poezia cu acelaşi nume ilustrează, prin păţania sa, zicala „Paza bună trece primejdia rea” : „Gândăcelul cu armură/ a ieşit singur din casă,/ Să se plimbe pe terasă/ (…) // Găinuşele moţate/ L-au zărit şi atunci toate/ S-au dus la vizitator.// Speriat din cale-afară,/ Gândăcelul cu armură/ S-a ascuns în murătură/ Şi a stat până spre seară.” (p. 24). >>>Const. Miu>>>

Adrian Botez scrie o carte densă şi tumultuoasă, o carte despre România şi despre români, despre ce se petrece în istorie sub ochii noştri interesaţi de o altă viaţă, mai bună, mai deschisă valorilor puse de Dumnezeu în fiecare.

Atent la tot ce se întâmplă şi implicat în evenimente ca parte a lor, dar şi ca martor de lux al istorie prezente, suferind şi, totodată, optimist pentru români în cartea sa RUGURI / România sub asediu, carte apărută la Editura „ Carpathia Press „ – 2008, Adrian Botez strigă, e datoria sa de a avertiza, de spune despre lucruri care ard.

Cartea e o colecţie de eseuri, de scrieri cu vârful inimii şi cu vârful cuţitului în acelaşi timp, atingând papirusul timpului cu energia celui care vede şi vrea să ne spună ceea ce vede, ca sub apăsarea unei pedepse care îl aşteaptă dacă nu scrie. Îşi asumă rolul marilor văzători ai istoriei, a celui aflat pe zidul cetăţii, când cetatea doarme …

Cartea atinge problemele sensibile şi care dor, problemele – problemă pentru presă, pentru politicieni, pentru intelectuali: religia, patria, cultura, învăţământul, legătura cu neamurile din aceeaşi tulpină, trecutul, viitorul, soluţiile la îndemână, aspectele spirituale naţionale şi internaţionale, tot ceea ce pare a interesa fiinţa neamului românesc la trecerea dintre veacuri, la trecerea dintre sisteme sociale, la trecerea dintre imperii, la trecerea dintre generaţii, la trecerea dintre credinţă şi neant.

Autorul nu are teama de a aborda orice temă, pune la bătaie cultura, credinţa sa, tradiţiile, sinceritatea şi dincolo de cuvinte, sănătatea sa, scrie cu trupul până la limita disperării, poate inspirat de Cioran şi de scrierile intelectualilor dintre cele două războaie mondiale.

Scrie până la os, până la codul genetic, până la limita în care cuvintele pot deveni carne, carnea ideii.

Pentru unele teme autorul este în miezul problemelor, este profesor, ştie, simte, îl doare, atinge esenţa învăţământului românesc cu mult curaj, se miră, ameninţă la modul elegant, tinerii par a fi privaţi de viitorul lor, se renunţă prea uşor la tradiţiile clasice româneşti, la cultura cu greutate a românilor, începând cu Eminescu, se renunţă la credinţă ca mijloc de a forma oamenii, la marile simboluri ale neamului, la posibilitatea de a trăi curat într-o ţară curată. Mesajul profesorului e acela că tinerii nu înţeleg ce li se întâmplă, deşi au potenţial, ministerul e rupt de dascăli şi elevi, sistemele nu prind, energia adolescenţilor zboară spre direcţii inutile. >>>Constantin Stancu>>>

În scurta Postfaţă la cartea Angelei Macarie, Refugii în reverie(Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007), Augustin Macarie punctează nota caracteristică a poeziilor acesteia: autoarea „imprimă versurilor – expresii ale unor sentimente, trăiri – o profundă notă nostalgic-melancolică, accentele elegiace (…) dominând cu subtilitate şi rară putere de sugerare.” (p. 113).

Piesele de rezistenţă ale acestui volum sunt cele care evidenţiază expansiunea şi retractilitatea eu-lui, ca şi preferinţa pentru „zona crepusculară” a visului, de unde şi titlul inspirat ales – Refugii în reverie.

La trecerea timpului, „sub grele boccele”, poetei îi rămâne ca avuţie visul: „Trec în custodie/ visul frumos/ şi îl cos avuţie;/ dincolo de apa călâie,/ din ploaia meschină,/ de ploile reci ce-or să vină” (Ţie, p. 31). În Speranţa, visul e indisolubil legat de speranţele cu care autoarea îşi hrăneşte sufletul: „Am tot căutat,/ cu nopţile scrum,/ scântei pentru drum.// Mai caut şi-acum/ cioburi, să-mi dreg/ un vis întreg” (p. 35). Într-o imaginară discuţie cu perechea sufletului, autoarea îndeamnă pe un ton meditativ: „Toamna, în mirare,/ amână cocoare/ pân-la noi porunci./ Visul de atunci/ vrei tu să-l ajungi?” (Meditaţie, p. 53). Tenta elegiacă din versurile reproduse este cenzurată de luciditatea celei care nu doreşte o amânare a visului, ci o preluare a lui, spre a fi concretizat.

Având la bază antinomia aparenţă/ esenţă, poezia În fine! Comunică cele două atitudini ale fiecărui partener, şi anume mândrie şi prejudecată: „M-ai crezut/ obiect de decor, bibelou,/ jocului tău un ecou.// Pampon/ prins de buton/ de bonton, pe blazon.// (…) Mă simt inundată de bine,/ goală de tine/ şi mă hrănesc/ în visuri ce cresc/ doar cu mine.// În fine,/ cu rangul pierdut/ iau dorul de la-nceput” (p. 65). >>>Const. Miu>>>

Noul volum de poezii semnat de Ion Popescu-Brădiceni intitulat Serile de la Brădiceni,editura Limes,2008,Cluj-Napoca(prefaţă de Ion Ţepelea-Urcarea în timp),ne dezvăluie o altă faţă a poetului,eseistului şi criticului literar din Târgu Jiu.

Ion Popescu –Brădiceni,spuneam,cu ani în urmă, este un poet sentimental rafinat,acum,pe lângă această caractzeristică,descoperim în poezia lui un amestec de anahoret ce-şi iubeşte pe cei dragi şi un arheu care îşi cinsteşte locurile natale.Pe deasupra este un mag şi un alchimist,purtând în sine tulburări adânci şi elanul optimist-romantic:Când eram prunc,m-a botezat mama Ion/Mă născuse la tata ,în camion./Când eram copil,tot Ion mi s-a pus/şi eram învăţat să mă-nchin la Isus.(Autobiografie fantastică).

Cartea structurată în cinci cicluri : Urcarea în timp-prefaţă de Ion Ţepelea,-Autobiografie fantastică,Secţinea întâi,Secţiunea a doua,Secţiunea a treia,Argument final şi Referinţe critice ,este un tot unitar reprezentativ pentru un poet ale cărui versuri oglindesc o biografie fantastică cu obsesii care creionează conştiinţa sa de sine.O sensibilitate controlată,cu experienţă,stăpâneşte imaginaţia poetului într-un decor halucinant al locurilor natale,toate având valoarea unui ritual:Mă rog,Jiule,frumos,/să-ţi întorc albia-jos.//Mă rog,Jiule,de mult/Să-ţi scot albia din lut/şi s-o pun într-un cuvânt.(Cântec de pe Jiu).Poemele se lasă bântuite de un freamăt elegiac de cea mai aleasă speţă.Ele desfăşoară superbe proiecţii ale reveriei atunci când tangenţiază eul său cu locurile natale,cu oamenii ce-i iubeşte,în care fragmentele de realitate stau alături de reprezentări fantaste.Observaţia şi disertaţia fuzionează în discursul elastic,în unele cazuri respectând chingile poeziei clasice,şi practic,amintirea trecutului biographic asaltează prezentul imaginaţiei.Privirea e un pretext pentru rememorare:propulsează închipuirea transpoetică înspre un spaţiu himeric,stăpânit abil,prin exerciţii de persuasiune:Aici,între real şi poe(m)zie,/nu pot să stau decât pe-o temelie/zidită-ntr-o iluzie târzie.(Precum geometrul poetul pipăie abstracţiunile şi-apoi declară sfios:”eu cercetez doar minunile”).Totul pare evanescent în transpoeticele lui Ion Popescu-Brădiceni,realul fiind mai degrabă un catalizator al memoriei.Ochiul simte,inima trăieşte doar aceea esenţă a lucrurilor şi fenomenelor,(parodiind pe Valery),ce se aşterne ca o ceaţă peste locuri,oameni şi fapte.Impresia de realitate e,desigur,un truc poetic,întrucât intenţia este de a da carnaţie imaginarului,de a întemeia o lume prin rememorare:E moara lângă casă.Una veche şi pusă în mişcare/de-o armată de suflete nevăzute care nu se/îndură s-o lase singură acolo,pe râul paradiziac.(Moara serilor de laBrădiceni). >>>Al. Florin Ţene>>>

E o modă a condeierilor mai tineri de a prelua de la alţii (de obicei consacraţi) etichetări sau sintagme despre cutare sau cutare scriitor. Iar ei, după ce repetă papagaliceşte ce-au spus alţii, nu zic mai nimic! Este cazul Ancăi Vasile, care semnează Postfaţa volumului de versuri, Calcofilie, al maestrului Eugen Cojocaru(Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006).

După ce aminteşte etichetările de „neomodernist” şi de „clasicist”, cu care operează Doru Popovici în monografia sa consacrată poetului Eugen Cojocaru, autoarea postfeţei volumului pe care îl vom discuta reproduce şi disocierile făcute de Anca Dobre, referitoare la poezia poetului amintit: „Dra Ana Dobre distingea (în Postfaţa la volumul lui Eugen Cojocaru, Poezie canonică – n.n.) trei direcţii ale poeziei lui Eugen Cojocaru: eternul divin, eternul feminin şi eternul uman…” (p. 94). Anca Vasile crede că ciclul Întoarcerea jonglerului „trimite la ideea necesităţii reeditării poeziei tradiţionale…” (p. 93), iar Kristallglaser poate sugera tendinţa spre perfecţiunea formală a poeziei, cerute de parnasieni…” (p. 94).

Deoarece nu ştim care sunt intenţiile estetice ale autorului, pentru că nu le-a declarat/ publicat nicăieri, opiniile prefaţatoarei rămân în sfera supoziţiilor, după cum, probabil, şi cele ale noastre care vor urma, însă ele vor fi formulate totdeauna plecând de la textul poetic.

Dacă primul ciclu de versuri cuprinde, în marea lor majoritate, balade, iar prefaţatoarea opinează că ar impune – repetăm spusele acesteia – „ideea necesităţii reeditării poeziei tradiţionale”, în al doilea ciclu găsim multe rondeluri, iar acestea, ca poezie în formă fixă, nu pot fi categorisite drept poezie tradiţională? De fapt, se face o confuzie de termeni: nu reeditarea poeziei tradiţionale este mesajul Întoarcerii jonglerului, ci întoarcerea poeţilor la acest tip de poezie – cu rimă, ritm, măsură şi cezură! Şi, în plus, având în vedere că şi al doilea şi al treilea ciclu de versuri au măcar o baladă inclusă, conchidem că departajările şi explicaţiile Ancăi Vasile sunt forţate, spre a fi în ton cu preopinenţii săi. >>>Const. Miu>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.