În Cuvânt înainte, la placheta de versuri Scări spre cuvinte (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), semnată de Nicolae Farcaş, editorul – Ion Machidon – consideră că autorul scrie „o poezie erotică, în care filonul principal este starea de meditaţie, de adoraţie, şi nu de adulaţie către muza care (…) îl face pe poet să tindă cu imaginaţia către alte orizonturi de nelinişte şi frământare sufletească.” (p. 5). Noi am sesizat însă că ceea ce-l diferenţiază pe Nicolae Farcaş de alţi creatori de poezie erotică ar putea fi ironia şi autoironia: „Iubito, vom juca wist/ Un bridge sau poate o canastă/ Şi vom uita de-a noastră castă/ (…)// Tu ai atuul, e normal/ Eu pierd de obicei o carte” (Joc, p. 22). Pentru că-şi dă seama că iubita are un suflet complicat şi spre a disipa monotonia cuplului, autorul o invită cu sinceritate la un alt fel de „joc”: „Iubita mea întortocheată/ Şerpuie în visul meu,/ Ademenindu-mi simţurile/ Sentimente răvăşite/ (…) Vino! Zău/ S-o facem agitată…!/ Viaţa…!” (Iubita mea, p. 51). Că este aievea sau doar plăsmuire, „muza” recurge la jocul specific feminităţii – aparenta retractilitate la expansiunea fie ea şi declarativă a îndrăgostitului: „Ce eşti?/ Vis, amintire?/ Amăgitoare plăsmuire a minţii mele împrăştiate/ (…)// Dacă-ţi spun/ Că te iubesc – îmi placi/ Dispari, în dulce adiere te prefaci” (Mister, p. 30). E şi aici o ironie voalată faţă de acest joc stupid, pe care femeia-himeră îl practică. Folosind imperfectul evocării, în Vânzătorul de iluzii, autorul dezvăluie un timp al saţietăţii bărbatului orgolios: „Pe când făceam comerţ cu iluzii/ Viaţa îmi era prosperă// Aveam o iubită cu flăcări în plete/ Şi-n ochi sclipiri de diamant/ (…)// Am renunţat iluzii să vând/ Ea cotropeşte al meu gând.” (p. 36). Şi aici, autoironia e camuflată. Singurul loc, unde ironia este diluată şi nu priveşte niciunul dintre parteneri, ci pe posibilii „cârcotaşi” cu pretenţii este Geometria cuvintelor: „Inventez o nouă geometrie/ A cuvintelor/ (…)// Două emisfere – eu şi tu –/ Sfera perfectă/ (…)// Nefertiti ne priveşte/ Cu simpatie/ Sfinxul poate e gelos.” (p. 3/). >>>Const. Miu>>>