Atemporale şi aspaţiale, rupte parcă dintr-un noland – dintr-un spaţiu târziu al nimănui – la jumătatea distanţei dintre două trăiri care ar trebui să fie gemene, ori măcar asemănătoare, crâmpeiele de gând risipit ca seminţele-n ţarina campestră ale lui Paul Sân-Petru, scrise cu o încărcătură emoţională aparte, îşi fac loc precum izvoarele freatice ale sufletului minţii, să tragă o gură de aer de la suprafaţa existenţei, lăsând urme înscrise pe şira spinării de bazalt a memoriei noastre afective. Întâmplările se petrec “de-a lungul aşezărilor, de pe valea pârâului” sau dincolo de “pădurea dintre dealuri”.

Structurate magistral pe canavaua schiţelor sau povestioarelor în care realul fuzionează inteligent şi fermecător cu imaginarul, prozele ilustrează fidel lumea paradoxală a satului, areal din ce în ce mai de neînţeles chiar şi pentru ţăranul însuşi care, lăsându-şi de o parte legile ancestrale, rămâne adeseori perplex în faţa tăvălugului istoriei, în stare să ia la vale, să răstoarne să izbească toate valorile ştiute şi moştenite şi chiar altele noi, abia silabisite de pe etichetele scrise în limbi din ce în ce mai străine. Singurul reper temporal, faimoasa revoluţie care mai mult a deformat, a schimonosit în rictusuri amare obrazul ţăranului, decât a îndreptat lucrurile, aşa încât confuzia lui e tot mai adâncă, iar mintea, înţepenită totuşi în nişte canoane, încă mai are bunul simţ să le refuze.Realităţi care-l vexează de-a binelea.

Pe un traiect bine stabilit, drumul ţăranului de la naştere la eternitate, pe scena ancestrală a satului, ca matrice spirituală, incumbă etape de creştere şi maturizare asemănătoare copacului care mai întâi e copăcel, apoi se înalţă falnic, mereu cu crengile spre înalt, până i se adună anii în cercuri concentrice, ca nişte inele succesive de logodnă, apoi de nuntă, de argint, de aur, de platină, până la cununia definitivă cu Înaltul.

Universul sătesc, cu tot ce implică el, cu împlinirile, dar mai ales cu neîmplinirile rămase intacte în vis, descins parcă din realismul lui Marin Preda, departe de a fi totuşi acelaşi, capătă nuanţe amestecate, cosmopolite, cu iz de “străinătate” – sau mai bine zis de înstrăinare. >>>Cezarina Adamescu>>>