Spaţiul vasluian n-a dus şi nu duce lipsă de poeţi. Ion Iancu Lefter, Ion Enache, Ion Alexandru Angheluş, Simion Bogdănescu, Cristian Simionescu, Marian Constandache, Ioan Baban, Ion Gheorghe Pricop, dar şi Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon într-o anumită măsură, ori mai tinerii lor confraţi Ancelin Roseti, Leonard Ciureanu, Mihai Apostu, Dorin Cozan – şi, desigur, nu numai ei – atestă că această zonă, în ciuda modestei sale stări economice (sau poate tocmai de aceea), se dovedeşte a fi un mediu prielnic creaţiei poetice, spre deosebire de alte locuri din ţară, mai prospere din punct de vedere economic, unde spiritul materialist-pragmatic tinde să reducă la zero manifestările de viaţă spirituală.

Loc prin care şi-a purtat paşii cândva Eminescu, Vasluiul a mai scos de curând la iveală o prietenă a muzei Erato: Luminiţa Scotnotis. Volumul său de versuri, „Trandafirul negru” (Ed. Pim, Iaşi, 2007, cu o prefaţă de Ioan Baban), are valoarea unei diplome de capacitate pe care sunt înscrise note bune şi afirmă o nouă voce poetică. Iar faptul că autoarea, cu nume de rezonanţă elină dar de obârşie bănăţeană, şi-a găsit drept loc de afirmare acest colţ de ţară este şi el destul de grăitor: aici, spre deosebire de Timişoara ori Salonic, poezia funcţionează mai bine decât economia.

Miza şi mesajul cărţii se conturează cu suficientă claritatate de la prima lectură. Dragostea, Viaţa, Moartea, Creaţia poetică, Maternitatea şi Visarea constituie, în mod evident, temele predilecte ale autoarei, care oscilează cu o anumită lejeritate între formele mai vechi şi mai noi ale poeziei. Mai precis, ea dovedeşte un cert ataşament pentru canonul tradiţional-clasic şi o anumită deschidere către poezia modernistă şi neomodernistă, rămânând reticentă doar în faţa canonului postmodernist. În accepţia sa, creaţia lirică nu poate fi decât un spaţiu privilegiat al confesiunii, în care poetul îşi poate comunica cu francheţe trăirile, stările sufleteşti, gândurile şi sentimentele şi unde nu mai rămâne destul loc pentru jocuri, parodii, pastişe ori simulacre. Experimentul şi căutarea cu orice preţ a originalităţii nu o tentează prea mult pe autoare, în schimb ea este sensibilă la modele de prestigiu din lirica românească a secolului XX. Ecouri blagiene pot fi recunoscute în astfel de versuri: „Pe drumul meu către apus / În vechea şezătoare / M-aşteaptă timpul ce e scurs / De-a clipei înserare” ( „Cărarea către infinit”). Tot atât de adevărat este că poeta practică pe alocuri, cu destulă abilitate, jocul de cuvinte dublat de semnificaţii, aşa cum se poate remarca în versurile oximoronice, cu valoare hiperbolizantă: „Prea dulce e amarul din dragostea sublimă / Prea cald este şi frigul ce inima-mi alină / Prea neagră e lumina din mintea mea felină” („Nu ştiu”). >>>Daniel Dragomirescu>>>