Având ca început un micro eseu semnificativ intitulat Însetat, sufletul nostru – cu un moto arhicunoscut, la fel de edificator ca şi textul însuşi: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie;/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” – această deuteroevanghelie a lui Constantin Ghiniţă, cu un titlu atât de promiţător şi provocator în sine, ca orice text spiritual, cu trimiteri biblice, dar adânc înfipt în teluric, ceea ce-i conferă substanţă epică -, este, la o primă aruncare de priviri, cel puţin curioasă. S-a spus demult că, sacrul şi profanul coexistă în fiecare fiinţă ori spaţiu înconjurător, că sunt legate cu un cordon invizibil, ca un joc cu frânghia întinsă la maximum, unde, la fiecare capăt, o mulţime de inşi trag cu disperare, în partea lor. Şi frânghia alunecă precum butucul pe scoc, trăgând, după forţa gravitaţiei înspre pământul de unde a fost smuls. Astfel, partea de ceresc din pământesc îşi revendică dreptul şi, vorba lui Nichita: ”iar pământescul mănâncă de foame cerescul”.
Cum să tragi o linie fermă de demarcaţie între ele? Când suntem făcuţi deopotrivă, din suflet şi trup, şi suntem, de asemenea, un permanent teatru de operaţiuni, spaţiu de dispută, dacă nu chiar luptă încrâncenată între ele? Cine poate măsura cu terezia, în afară de Dumnezeu, cât pământesc şi cât ceresc există în noi, şi mai ales, cine înclină balanţa: omul, ”diavolul sau bunul Dumnezeu?”
A opera inserţii în real, cu uneltele metarealului, acest lucru încearcă să-l facă poetul Constantin Ghiniţă într-o superbă şi temerară încercare de a-şi/ de a ne desluşi semnificantul din semnificat, de a descoperi cu sau fără ansă, izvorul freatic din sufletul fiecăruia, proiectându-ne, spiritual, într-o lume, cât se poate de materială. O lume care parcă se naşte din nou, pe ruinele celei vechi, o dată cu sfârşitul bătrânului mileniu şi cu aura noului, pe puntea subţire dintre veacuri, dintre noapte şi zi, dintre clipe.
Ca un veritabil acrobat vulnerabil, ajuns la picioarele scrânciobului, cât se poate de prins în iureşul, în vârtejul alunecării, Constantin Ghiniţă se ridică şi, precum paltinul, încearcă să refacă imaginea unui vis sfărâmat: acela al Libertăţii, care, o dată câştigată, omul n-a mai ştiut cum s-o gestioneze. Ceva atât de nou, după perioada de buimăcire de dinainte, are darul să-l sperie, cel puţin. Şi nu puţini au fost (şi sunt) acei care, în dorinţa de a se redescoperi ca oameni, şi-au pierdut identitatea. >>>Cezarina Adamescu>>>
