Debutând în 2005 cu romanul „FAGUL”, „cronică de familie dintr-un sat de munte buzoian în timpul faimoasei colectivizări” (Tudor Cicu), remarcat pentru „maniera originală în care pune în relaţie realitatea dură cu stoicismul personajelor, totul pe un fond liric şi tragic, istoric şi mitologic” (Passionaria Stoicescu), prozatorul Titi DAMIAN vine cu o nouă carte, înrudindu-se, de data asta, cu Gib Mihăescu şi Anton Holban prin introspecţia propriului suflet, prin ştiinţa construcţiei şi prin conotaţiile date întâmplărilor (Florentin Popescu).
În acest volum, mai mult ca în cel dintâi, formaţia didactică îl influenţează sensibil pe autor. Satul, şcoala, familia există atât cât permite experienţa sa care proiectează artistic abateri mai mari sau mai mici ale naturii umane, moralizând discret. Descriind cu fineţe modurile rudimentare de gândire, le integrează în vitalitatea precară a unei perioade istorice monstruoase. Oamenii simpli devin interesanţi. Supraîncărcarea epicului cu prea multe semnificaţii duce uneori la neutralizarea emoţiei. Proză de echilibru potenţată prin retorism, prin imnuri închinate frumuseţii spaţiului montan al Văii Buzăului şi prin nostalgia punctului de plecare ţărănesc, ea dă impresia unui jurnal uşor deghizat, având la temelie raportul grandios dintre om şi destin. >>>Gheorghe Postelnicu>>>
