În ultimii ani, cultura română, atât de debilă şi dezorientată, până la năuceală sau abulie/frigiditate spirituală, fie a refuzat cartea, „din principiu” (dacă avem telenovele, şi pe ecran, şi în realitatea socio-politică, la ce mai e bună cartea?!) – fie a avut nevoie de un soi de „viagra cultural-spirituală”: critica sub formă de „reclamă”…ca la „oale roşi”…

Ei bine, pentru prima oară, după 1989, apare, în România, o carte care depăşeşte, de departe, prin conţinutul energic şi bine clădit conceptual, orice potenţial de miorlăială şi scremătură de „critică reclamatistică”…Nicio reclamă comercială n-ar fi în stare să se apropie, fie şi vag, de „flash”-urile orbitoare de idei, ale cărţii. Este printre extrem de puţinele cărţi postdecembriste, în conţinutul ideatic al căreia autorul ei crede fără nicio rezervă, dar şi fără preţiozităţi ori sclifoseli „de rating”: Dan Puric rosteşte, aproape că …răsteşte vorbele, de parcă ar vrea să re-ritmeze paşii şi bătăile inimii unei largi mulţimi umane, de mult dezobişnuită cu mersul normal, cu sistolă-diastolă normale…Din pricini de continuă ţopăială acefală.

Cartea începe printr-o Recomandare şi printr-un Îndemn al părintelui-cărturar Iustin Pârvu: Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege – după care urmează, pe post de Prefaţă, rândurile lui Dan Ciachir: Dan Puric, un apologet ortodox – iar la finalul cărţii, Gheorghe Ceauşu schiţează o Postfaţă: Dan Puric, un foc nestins. Recunoaştem, cu umilinţă creştină, că n-am citit aceste adaosuri, decât după ce ne-a durut inima de dorul după conţinutul/cartea deja parcurs/ă…

Între Îndemnul ieromonahic şi Postfaţă, se întind zece capitole (un amestec de interviuri şi de reflecţii în singurătate, dar o singurătate în TOTALĂ comuniune cu Duhul Neamului Românesc - ale genialului „mim” român, aflat în plină pantomimare, de mare expresivitate şi de maximă urgenţă, întru Rezumare Revelatorie a Fiinţei Spiritual-Ortodoxe Româneşti ): Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc.

Cum grăieşte Dan Puric? Bine, adică într-un răspăr cutezător, bătăios (stil rezolutiv, precum cel parabolico-evanghelic - cu fascinante paradoxuri), precum se şi cade unui autentic creştin, faţă de tot ce este fariseic, ascuns sub necinste şi iresponsabilitate/non-demnitate. Precum Ilie Cleopa sau Petre Ţuţea. Precum însuşi Modelul Logos-ului Umano-Divin, în „tranşeele” din faţa Templului din Ierusalim – MÂNTUITORUL HRISTOS. Răspărul nu aparţine lui Gică Contra – ci Luminatului şi, la rândul său, Luminătorului/Călăuză întru Drumul spre ORTODOXIE, spre Lumina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului – spre SINGURUL REPER STABIL (după expresia consacrată a lui Crainic, „puncte cardinale în haos”).

Despre ce vorbeşte Dan Puric (recunoscut ca ucenic al maestrului iniţiator, ieromonahul/”părintele” Atanasie), în cartea de faţă? Despre tot ceea ce noi nu mai îndrăznim, sau nu mai suntem în stare să rostim, clar şi răspicat, ci doar bâlbâim şi bâjbâim: despre NECESITATEA EXISTENŢEI DEMNE CA NEAM, despre LEGEA ORTODOXĂ, CA FIBRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC, despre IUBIRE ŞI TRĂDARE-NERECUNOŞTINŢĂ, despre NEMERNICIE ŞI SFINŢENIE…Despre toate colţurile extreme ale Fiinţei noastre de Neam, colţuri de care a început să ne fie frică (paradoxal, parcă mai mult după „revoluţie”…), pentru că le bănuim a fi nu colţuri ale închiderii domestice (cât de meschin-filistin-comode…!), ci Noul Orizont, Noua Lumină, pe care Hristos ne-o oferă, de două milenii încoace, iar noi tot punem mâna la ochi, chiar cu ură (ascunsă mai bine sau mai prost…) faţă de Luminător, precum sclavii din peştera platoniciană, puşi în relaţie cu Ideile Dumnezeieşti… >>>Adrian Botez>>>