Este ştiut că valorile culturale capătă consistenţă în funcţie de semnificaţia născută în suflete. Însă barometrul cultural nu este întotdeauna în concordanţă cu valorile autentice, cei mai mulţi fiind în căutarea identităţii culturale şi spirituale, dar se străduiesc să se afle în trendul modei actuale. Pe aceste coordonate, astăzi, a citi este un lux iar luxul, după cum se ştie, sfidează spiritul.
În lumea circumscrisă poeziei, efervescenţa creatoare e primită uneori cu suspiciune. Rolul covârşitor al cuvântului este acaparat de civilizaţia lui Bill Gate, a imaginii, a virtualităţii, a mitului estetic transpus pe ziduri în grafitti, iar aria de receptare a ideii poetice e din ce în ce mai restrânsă, mai potrivnică. Artiştii vizuali au ocupat podiumurile iar cei daţi jos de pe podium, cuceresc fiecare milimetru din puţina bunăvoinţă şi deschidere faţă de valorile perene ale culturii.
Şi atunci, unde să se mai situeze poezia?
Unde să-şi afle sălaşul? Într-o pasăre, într-o stea, într-o realitate virtuală scanată neglijent pe calc, în oglindă? Şi ce efect mai poate avea într-o lume care şi-a găsit alte repere, alte priorităţi. Nici „zăpezile de altădată” nu mai cad atât de feeric, nici poezia nu mai poate ajuta „soarele să răsară şi femeia să nască”, ea nu mai este „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” după expresia platoniană.
Şi totuşi. >>>Cezarina Adamescu>>>
