iulie 2008


„De ce mă obligi să trăiesc în mijlocul tăcerii tale?”

Realitate şi vis, viaţă şi moarte, dragoste şi ură, iată câteva perechi antagonice prezente în mai toate scrierile lui Petre Bucinschi, scrieri care vin să aducă pe tapet întâmplări dintr-o realitate mai mult sau mai puţin cunoscută nouă, o realitate cernută prin întunericul fiinţei sale. Din acest întuneric, din această beznă, s-a născut şi Îngerul negru, o entitate ambiguă: înger al morţii şi, prin aceasta, demon aducător de nenorociri, mai bine spus, el este răpitorul de suflete, cel care nu cunoaşte milă sau îndurare prin însăşi menirea sa. Un cyborg spiritual menit secerării de destine. În O zi cu Îngerul Negru, este descrisă o luptă între acest cyborg şi îndrăgostitul care nu vrea să cedeze sufletul iubitei sale acestuia, o luptă pierdută de la bun început, o luptă inutilă, căci din iubita sa nu mai rămăsese decât un trup rece, lipsit de viaţă, dar încă seducător prin răceala sa. Iar moartea, reprezentată de Îngerul Negru, a răpit sufletul femeii în chiar timpul actului sexual, astfel fiind ilustrată ideea consubstanţialităţii Eros/ Thanatos. Iubire şi moarte la graniţa dintre iluzie şi realitate, o graniţă fragilă, chiar incertă prin fluiditatea sa, iată în câteva cuvinte ceea ce a încercat Petre Bucinschi să surprindă în acest roman. Trama e destul de simplă, ca în mai toate romanele lui Petre Bucinschi. Un cuplu de îndrăgostiţi închiriază o cameră de hotel unde se lasă pradă jocurilor erotice. În timpul acestor jocuri, femeia, Aesia, va muri. Bărbatul, surprins de acest eveniment neaşteptat, nu ştie cum să reacţioneze, ce să facă, aşa că, în cele din urmă, în faţa trupului gol şi lipsit de viaţă al iubitei, va cădea pradă unui impuls meditativ, chiar poetic, în care tânguirea se transformă într-o chemare a fiinţei iubite, dar şi într-un blestem al acelui Înger Negru care a îndrăznit să o răpească pe cea pe care iubitul şi-o dorea pentru totdeauna lângă el. „Lentă şi senină, ori subterană ca o cârtiţă, moartea este prezentă organic în romanul O zi cu Îngerul Negru”, va recunoaşte însuşi autorul într-un scurt Cuvânt introductiv. Iar moartea, aşa cum o dovedesc majoritatea variantelor mitului orfeic, nu poate fi învinsă, nici măcar atunci când ea însăşi îşi doreşte acest lucru. „Moartea pătrunde în viaţa noastră împovărată cu ustensile destinate curăţeniei, omul rămâne nemişcat în faţa ei, scoţând ale sale mugete dezolante şi onomatopeice ale dezamăgirii”, mărturiseşte Petre Bucinschi în acelaşi cuvânt introductiv al autorului. Moartea aduce cu sine veşnica şi irezolvabila problemă a lumii de dincolo: „Îmi este greu să îţi înţeleg starea în care te afli. >>>Raul Popescu>>>

Autor a peste 50 de studii şi comunicări de istorie a culturii, învăţământului şi spiritualităţii locale, neobosit căutător prin arhive şi biblioteci (Mihai Mâncu) a tipărit „Vestigiile rupestre din munţii Buzăului” (1980) şi „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate” (2002). Din cele mai vechi timpuri, pe Valea Buzăului crucile s-au făcut din piatră, fiind încrustate cu litere chirilice şi cu semne ciudate, cum e acea mână a cioplitorului, în care profesorul Ilie MÂNDRICEL vede un îndemn la hărnicie şi neodihnă. În cel mai frumos capitol al cărţii „Chemarea clopotelor scufundate”, face un elogiu al mâinii, citând din Martin Heidegger, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu. Titlul ne trimite gândul la clopotele care s-ar fi scufundat odată cu schitul Sf. Dumitru în urma unui cutremur, şi care cheamă la cunoaşterea trecutului şi la credinţă. Lucrarea este rodul cercetării unui mare volum de documente vechi. Aparatul ştiinţific este bogat. Sunt 1427 note de subsol. Autorul a adus la lumină informaţii referitoare la cei mai vechi cunoscători şi utilizatori ai scrisului în zona Bozioru, centrul triunghiului vestigiilor rupestre: logofeţi, copişti, dascăli, învăţători, cioplitori. „Din istorie sau din legendă strămoşii ne vorbesc despre credinţa lor statornică, rugându-ne să nu-i uităm. Chemarea clopotelor scufundate este pentru cei de azi îndemn spre cunoaşterea trecutului şi chemare la credinţă în Dumnezeu”, afirmă Ilie MÂNDRICEL în „Argumentul” lucrării sale. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei. >>>Al. Florin Ţene>>>

Spaţiul vasluian n-a dus şi nu duce lipsă de poeţi. Ion Iancu Lefter, Ion Enache, Ion Alexandru Angheluş, Simion Bogdănescu, Cristian Simionescu, Marian Constandache, Ioan Baban, Ion Gheorghe Pricop, dar şi Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon într-o anumită măsură, ori mai tinerii lor confraţi Ancelin Roseti, Leonard Ciureanu, Mihai Apostu, Dorin Cozan – şi, desigur, nu numai ei – atestă că această zonă, în ciuda modestei sale stări economice (sau poate tocmai de aceea), se dovedeşte a fi un mediu prielnic creaţiei poetice, spre deosebire de alte locuri din ţară, mai prospere din punct de vedere economic, unde spiritul materialist-pragmatic tinde să reducă la zero manifestările de viaţă spirituală.

Loc prin care şi-a purtat paşii cândva Eminescu, Vasluiul a mai scos de curând la iveală o prietenă a muzei Erato: Luminiţa Scotnotis. Volumul său de versuri, „Trandafirul negru” (Ed. Pim, Iaşi, 2007, cu o prefaţă de Ioan Baban), are valoarea unei diplome de capacitate pe care sunt înscrise note bune şi afirmă o nouă voce poetică. Iar faptul că autoarea, cu nume de rezonanţă elină dar de obârşie bănăţeană, şi-a găsit drept loc de afirmare acest colţ de ţară este şi el destul de grăitor: aici, spre deosebire de Timişoara ori Salonic, poezia funcţionează mai bine decât economia.

Miza şi mesajul cărţii se conturează cu suficientă claritatate de la prima lectură. Dragostea, Viaţa, Moartea, Creaţia poetică, Maternitatea şi Visarea constituie, în mod evident, temele predilecte ale autoarei, care oscilează cu o anumită lejeritate între formele mai vechi şi mai noi ale poeziei. Mai precis, ea dovedeşte un cert ataşament pentru canonul tradiţional-clasic şi o anumită deschidere către poezia modernistă şi neomodernistă, rămânând reticentă doar în faţa canonului postmodernist. În accepţia sa, creaţia lirică nu poate fi decât un spaţiu privilegiat al confesiunii, în care poetul îşi poate comunica cu francheţe trăirile, stările sufleteşti, gândurile şi sentimentele şi unde nu mai rămâne destul loc pentru jocuri, parodii, pastişe ori simulacre. Experimentul şi căutarea cu orice preţ a originalităţii nu o tentează prea mult pe autoare, în schimb ea este sensibilă la modele de prestigiu din lirica românească a secolului XX. Ecouri blagiene pot fi recunoscute în astfel de versuri: „Pe drumul meu către apus / În vechea şezătoare / M-aşteaptă timpul ce e scurs / De-a clipei înserare” ( „Cărarea către infinit”). Tot atât de adevărat este că poeta practică pe alocuri, cu destulă abilitate, jocul de cuvinte dublat de semnificaţii, aşa cum se poate remarca în versurile oximoronice, cu valoare hiperbolizantă: „Prea dulce e amarul din dragostea sublimă / Prea cald este şi frigul ce inima-mi alină / Prea neagră e lumina din mintea mea felină” („Nu ştiu”). >>>Daniel Dragomirescu>>>

Urmăream de-a lungul ultimelor două decenii interesantele interviuri cu artiştii plastici, realizate de Dumitru Dumitraşcu, un mare iubitor de artă, el însuşi pictor, publicate în revistele „Steaua” şi „Tribuna”, şi iată că aceste mărturii de atelier au fost publicate de Editura Fundaţiei Culturale „Forum” Cluj, 1998, între coperţile unei cărţi intitulate sugestiv Labirintul artei – convorbiri de atelier.

Medicul, profesorul şi omul de ştiinţă Dumitru Dumitraşcu, autorul cărţilor „Trepte spre ştiinţă”, Editura Dacia, 1974, Medicina între miracol şi dezamăgire”, Editura Dacia, 1986, inscripţii, Editura Litera, 1989, „Triumful lui Icar” – eseu despre autoformare Editura Didactică şi Pedagogică Akademos, 1994, reuneşte în „Labirintul artei” 16 interviuri cu tot atâţia pictori şi sculptori. Cartea este o rază de lumină în labirintul creaţiei plastice pentru a ne însori mai bine mesajul ei.

Dumitru Dumitraşcu recuperează şi în aceeaşi măsură pătrunde adânc în intimitatea gândurilor artistului, prin întrebări subtile şi complementare, sincere şi la obiect ce stârnesc apetitul destăinuirii.

Arta care de-a lungul istoriei milenare a omenirii reflectată trăirile şi existenţa, înfrumuseţând-o, este un miracol al îndumnezeirii omului.

Autorul, în cuvântul, Către cititor, subliniază că arta ne poartă într-un univers paralel, un univers la alegere, mai aproape de idealul fiecăruia”. Ea ne ajută să coagulăm, sunetele interioare pentru a înţelege mai bine trecerea noastră prin această lume.

Cartea se deschide cu interviul luat pictorului Gheorghe Apostu care, sondând şi studiind legendele, baladele şi cântecele bătrâneşti, iconografiază timpul în oameni de care se apropie cu sfiiciune pentru a recrea lumea şi a se manifesta aşa cum este ea”.

„Pictura şi poezia se întâlnesc şi se sprijină reciproc” la Teodor Botiş, Ele se urmează, se interferează, coagulând o anumită tensiune prin ritmuri i prin dozarea elementelor componente”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Placheta de versuri semnată de Allora Albulescu – Patimile pianinei, Editura Nouă, Bucureşti, 2007 8scoasă sub egida Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) – evidenţiază un aspect mai puţin abordat de postmodernişti: ironia înţelegătoare faţă de teroarea banalului cotidian, care duce la depersonalizarea individului.

De altfel, aceasta este şi problematica abordată cu mijloacele poeticului, în cartea mai sus amintită. Allora Albulescu surprinde aici, cu minuţiozitate, fazele premergătoare depersonalizării, starea ca atare şi atitudinea eu-lui poetic. Bunăoară, în Stare premergătoare, pierderea identităţii e văzută ca o acţiune egalitaristă: „Mi-aşez trăsăturile feţei/ şi circumvoluţiunile minţii/ să semene cu ale lor,/ îmi sincronizez dinţii/ cu clănţănitul comun/ din mijlocul pieţei/ (…) Mă descotorosesc de propria identitate/ ca de un înveliş străin…” (p. 9). Citind cu atenţie acest fragment, suntem tentaţi să credem că acţiunea venită din partea eu-lui poetic este voluntară şi liber aleasă, nu impusă. Dovadă registrul verbal – două verbe relevă, fără echivoc, acest aspect: „sincronizez” şi „mă descotorosesc”. Ne-am fi aşteptat la o acţiune de frondă faţă de această tendinţă generală…

Dez-egotizarea (cum inspirat îşi intitulează poeta o creaţie) vizează habitudinea ca manifestare a resemnării – atitudine pasivă urmărită de păpuşari, căci cei care acţionează ca la comandă sunt biete marionete: „Te-nveţi cu gândul/ că nu ţi se mai spune/ pe nume sau că/ numele tău/ s-a desensualizat,/ s-a desenzualizat,/ că nu-l mai ai/ sau nu-i mai aparţii” (Jertfă pentru vină, p. 18). Să reţinem că la nivel gramatical, ideea pierderii identităţii este marcată prin folosirea acelui tu impersonal, de care vorbeşte Tatiana Slama Cazacu. Habitudinea înseamnă şi practicarea unei religii a banalului, repertoriul fiind în vogă: „…obişnuiam să ne adunăm/ În jurul samovarului/ (…) Sporovăind cu câte un vecin/ (…) Despre viitorul spectaculos/ Al lumilor de-apoi,/ Despre coloana sonoră a realului/ (…) Radiaţi cu teama că trăim/ În scenariul altcuiva?” (Starea de a fi, p. 10). >>>Const. Miu>>>

Constatăm cu bucurie că în ultima vreme sunt tot mai frecvente volumele care aduc un aport considerabil la întărirea relaţiilor dintre culturile ţărilor romanice, fapt ce prilejuieşte o mai bună cunoaştere a popoarelor lumii, vorbitoare de limbi romanice, iubitoare şi producătoare de valori umaniste. Criticul şi istoricul literar, prof. dr. Mircea Popa (după ce anul trecut a scos volumul Sub semnul Franţei la Editura Eurograph)[1] a publicat în acest an, 2007, la Ed. Dacia din Cluj-Napoca, un volum antologic de proză intitulat: Spania descoperită de români.[2] După cum se menţionează şi pe prima filă, cartea a apărut cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Român, în colecţia Discobolul a prestigioasei edituri clujene, aspect notabil privind preocupările acestei instituţii de cultură. În literatura română, interesul pentru cultura spaniolă se manifestă de timpuriu, prin Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, aflăm din Prefaţa cărţii semnată de coordonator, istoricul şi criticul literar Mircea Popa, ale cărui cercetări au schimbat nişte graniţe în periodizarea literaturii române din epoca veche. Este regretabil însă faptul că nici o instituţie cu putere de decizie nu a hotărât introducerea preţioaselor descoperiri ale domniei sale în manualele şcolare, spre folosul nostru al tuturor.

După opinia competentă a coordonatorului acestei interesante antologii, există două căi de expresie a promovării cunoaşterii dintre cele două popoare, român şi spaniol: prima este calea livrescă, aceasta facilitând o cunoaştere indirectă, iar cealaltă, considerată o cale directă, se materializează prin călătorii sau sejururi în spaţiul iberic ale unor scriitori români fascinaţi de misterul maurilor. Din prima categorie, cea livrescă, fac parte, după cum reiese din studiul reputatului critic, un şir de scriitori români, începând cu N. Costin, fără a-i introduce în prezenta antologie pe unii care nu au fost oameni de cultură, dar care au scria despre Spania. Aflăm că, după traducerea Ceasornicului principilor sau despre viaţa împăratului M. Aureliu realizată de fiul cronicarului umanist Miron Costin, a urmat Critil şi Andronic, „un romanţ” tradus în româneşte, al scriitorului Balthasar Gracian, din păcate fără să ştim numele traducătorului, iar apoi Selestina, „poveste ispaniolească” rămasă în manuscrisele academice cu nr. 452 şi 474, prelucrare atribuită lui Costache Negruzzi. Serdarul Barbu Tempeanu traduce în 1839 Întâmplările lui Lazarilă Torma(El Lazzarillor de Tormes), dar şi acesta rămâne în manuscris, deci aria de circulaţie a operei este foarte restrânsă. >>>Maria Vaida>>>

Poetul TICU LEONTESCU ne oferă în placheta sa de versuri: „Iaşii în… haiku”, (Editura Marineasa, Timişoara, 2007), o viziune esenţială a unui „topos” istoric şi cultural de excepţie. Nu pot decât să confirm ceea ce EUGEN DORCESCU afirmă pe ultima copertă a volumului, despre acest: „ … poet discret şi delicat. El are… simţământul empiric… intuiţia şi conştiinţa scripturistic educată, a ceea ce înseamnă temeinicie, perenitate şi valoare”.

Autorul a ales aici un gen poetic de sorginte extrem orientală, în formă fixă, dar totuşi, uşor adaptat limbii şi culturii noastre. Pe undeva el se apropie de aforism, dar şi de pastelurile lui Vasile Alexandri, care, ce-i drept – sunt mai amplificate, – dar cam în acelaşi registru stilistic.

Prozatorul nipon Natsume Soseki scria undeva despre poezia numită „haiku”, precum că ar fi o poezie fixă, în cinci silabe şi două teme poetice obligatorii: trecerea timpului şi cel puţin, un singur element de natură. Poetul identifică în mediul său înconjurător un „genius loci” – (după afirmaţia lui Ernst Robert Curtius) – sacru, esenţial, – pe care îl transpune în versuri pe un manuscris caligrafiat. Cititorul avizat, procedează invers: prin intermediul cuvintelor poetului se reîntoarce cu sufletul şi se integrează exact în acel „genius loci” iniţial, ales de poet.

Ticu Leontescu gravitând cu trenul între Timişoara şi Iaşi, – capitală a spaţiului nostru moldav, alege – spre a le evoca, – ecouri, momente, locuri şi personalităţi cu statut de emblemă istorică şi spirituală. De exemplu: Voievodul Dimitrie Cantemir, „Ca el – cărturar,/ mai rar. Un encicloped – / Erasmus de… Iaşi” Este evocat aici cu sensibilitate şi emoţie un destin unic, o erudiţie de invidiat şi un întemeietor de mare literatură. >>>Florin Contrea>>>

Să elaborezi un dicţionar al personalităţilor unei unităţi teritorial-administrative ca municipiul Tecuci nu este deloc uşor. Chiar dacă ştim că oraşul acesta de pe malul Bârladului, atestat documentar la 1 septembrie 1435, nu este atât de mare şi populaţia sa nu depăşeşte numeric pe cea a cartierului gălăţean „Dunărea”, de pildă. Scriitorul Vasile Ghica nu s-a mulţumit însă numai la perimetrul Tecuciului, urbe cu o viaţă cultural-artistică destul de bogată şi cu intelectuali foarte inimoşi, el a avut în vedere localităţile fostului judeţ Tecuci. Pe lângă nativii acestor aşezări, după cum însuşi mărturiseşte, i-a avut în atenţie „şi pe cei care şi-au legat temporar destinul de aceste locuri”. Aşa s-a ivit cartea „Nasc şi la Tecuci oameni”, titlu care îl parafrazează pe Miron Costin. Ea cuprinde articole dedicate unui număr de peste 400 de personalităţi manifestate în diferite domenii: învăţământ, cultură, literatură, artă plastică, muzică, teatru, publicistică, medicină, armată, justiţie, ştiinţă, biserică, tehnică, sport etc. „Nu ne-am putut opri numai asupra personalităţilor de prim-rang, notează Vasile Ghica în Prefaţă, ci asupra acelor destine care au reuşit să facă ceva mai mult decât semenii lor, considerând că niciun strop din împlinirile acestor oameni nu merită să intre în uitare. Încercăm, de aceea, să le urcăm izbânzile, la vedere, pe soclul meritat, animaţi de speranţa unor germinări viitoare în sufletele şi în minţile celor ce vor veni”.

Ce l-a îndemnat pe Vasile Ghica să elaboreze acest dicţionar enciclopedic? Scriitor cu un bogat palmares editorial (în fişa sa am numărat nu mai puţin de 15 volume publicate de literatură pedagogică, beletristică, aforisme), bun cunoscător al valorilor pe care zona de sud a Moldovei le-a dat în decursul timpului, el a simţit că „pentru omul zilelor noastre cultura nu mai este o prioritate”, că „ţinta absolută a pragmatismului actual este confortul şi consumul de bunuri materiale şi instinctuale”, că „spiritul rămâne un moft în bătaia tuturor ironiilor”, că „este preferat divertismentul de proastă calitate propagat furibund de media comercială”, că „desacralizarea, demitizarea, sexualitatea, drogurile, violenţa, robotizarea şi alte «corigenţe» ale epocii conduc spre alienare”. >>>Corneliu Stoica>>>

Între numeroasele culegeri şi antologii alcătuite pe cele mai diverse criterii se află şi Voices of Contemporary Romanian Poets, o antologie de poezie română contemporană, selecţia şi traducerea integrală şi exclusiv în limba engleză fiind semnate de Dan Brudaşcu, poet, prozator, jurnalist, editor, traducător, om politic, un neobosit şi ardent susţinător şi promotor al valorilor culturii româneşti peste hotare. Dan Brudaşcu din Cluj-Napoca poate fi considerat una dintre cele mai avizate persoane în selectarea şi traducerea în engleză a poeziei româneşti având o bună cunoaştere asupra poeziei mondiale căci în decurs de ani a tradus în limba română peste 8oo de poeţi din întreaga lume. Traducând creaţiile unor poeţi români într-o limbă de circulaţie universală, le-a mărit suprafaţa de receptare arătând că avem o poezie valoroasă, cu un glas distinct în marele concert globalizant.

Antologia cuprinde 185 de poeţi diferiţi ca vârstă, stil, şcoală literară, derulându-se în ordine alfabetică, acoperind aproape toate zonele ţării. Unii sunt mai cunoscuţi, alţii mai puţin cunoscuţi, iar câţiva dintre ei nu mai sunt printre noi. Selecţia ilustrează, potrivit intenţiilor antologatorului, evoluţia poeziei româneşti oferind mostre reprezentative pentru lirica ultimelor decade ale secolului XX şi prima decadă a secolului al XXI-lea. Nu ştim cât de mare este impactul unor astfel de eforturi individuale de exportare a poeziei noastre de azi, dar ele aduc în discuţie din nou problema traducerii sistematice şi organizate a literaturii române sub egida unor instituţii abilitate cu resurse profesionale şi financiare adecvate. Traducerile sporadice şi la nivel de individ reprezintă un lucru salutar dar insuficient, căci România este o ţară bogată din punct de vedere literar, şi, aşa cum şi-a propus să demonstreze şi Dan Brudaşcu în antologia sa, în România există poezie, o poezie ce poate sta fără inhibiţii în faţa lumii întregi. Da, poezie mai există încă. >>>Victoria Milescu>>>

Având ca început un micro eseu semnificativ intitulat Însetat, sufletul nostru – cu un moto arhicunoscut, la fel de edificator ca şi textul însuşi: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie;/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” – această deuteroevanghelie a lui Constantin Ghiniţă, cu un titlu atât de promiţător şi provocator în sine, ca orice text spiritual, cu trimiteri biblice, dar adânc înfipt în teluric, ceea ce-i conferă substanţă epică -, este, la o primă aruncare de priviri, cel puţin curioasă. S-a spus demult că, sacrul şi profanul coexistă în fiecare fiinţă ori spaţiu înconjurător, că sunt legate cu un cordon invizibil, ca un joc cu frânghia întinsă la maximum, unde, la fiecare capăt, o mulţime de inşi trag cu disperare, în partea lor. Şi frânghia alunecă precum butucul pe scoc, trăgând, după forţa gravitaţiei înspre pământul de unde a fost smuls. Astfel, partea de ceresc din pământesc îşi revendică dreptul şi, vorba lui Nichita: ”iar pământescul mănâncă de foame cerescul”.

Cum să tragi o linie fermă de demarcaţie între ele? Când suntem făcuţi deopotrivă, din suflet şi trup, şi suntem, de asemenea, un permanent teatru de operaţiuni, spaţiu de dispută, dacă nu chiar luptă încrâncenată între ele? Cine poate măsura cu terezia, în afară de Dumnezeu, cât pământesc şi cât ceresc există în noi, şi mai ales, cine înclină balanţa: omul, ”diavolul sau bunul Dumnezeu?”

A opera inserţii în real, cu uneltele metarealului, acest lucru încearcă să-l facă poetul Constantin Ghiniţă într-o superbă şi temerară încercare de a-şi/ de a ne desluşi semnificantul din semnificat, de a descoperi cu sau fără ansă, izvorul freatic din sufletul fiecăruia, proiectându-ne, spiritual, într-o lume, cât se poate de materială. O lume care parcă se naşte din nou, pe ruinele celei vechi, o dată cu sfârşitul bătrânului mileniu şi cu aura noului, pe puntea subţire dintre veacuri, dintre noapte şi zi, dintre clipe.

Ca un veritabil acrobat vulnerabil, ajuns la picioarele scrânciobului, cât se poate de prins în iureşul, în vârtejul alunecării, Constantin Ghiniţă se ridică şi, precum paltinul, încearcă să refacă imaginea unui vis sfărâmat: acela al Libertăţii, care, o dată câştigată, omul n-a mai ştiut cum s-o gestioneze. Ceva atât de nou, după perioada de buimăcire de dinainte, are darul să-l sperie, cel puţin. Şi nu puţini au fost (şi sunt) acei care, în dorinţa de a se redescoperi ca oameni, şi-au pierdut identitatea. >>>Cezarina Adamescu>>>

Debutând în 2005 cu romanul „FAGUL”, „cronică de familie dintr-un sat de munte buzoian în timpul faimoasei colectivizări” (Tudor Cicu), remarcat pentru „maniera originală în care pune în relaţie realitatea dură cu stoicismul personajelor, totul pe un fond liric şi tragic, istoric şi mitologic” (Passionaria Stoicescu), prozatorul Titi DAMIAN vine cu o nouă carte, înrudindu-se, de data asta, cu Gib Mihăescu şi Anton Holban prin introspecţia propriului suflet, prin ştiinţa construcţiei şi prin conotaţiile date întâmplărilor (Florentin Popescu).

În acest volum, mai mult ca în cel dintâi, formaţia didactică îl influenţează sensibil pe autor. Satul, şcoala, familia există atât cât permite experienţa sa care proiectează artistic abateri mai mari sau mai mici ale naturii umane, moralizând discret. Descriind cu fineţe modurile rudimentare de gândire, le integrează în vitalitatea precară a unei perioade istorice monstruoase. Oamenii simpli devin interesanţi. Supraîncărcarea epicului cu prea multe semnificaţii duce uneori la neutralizarea emoţiei. Proză de echilibru potenţată prin retorism, prin imnuri închinate frumuseţii spaţiului montan al Văii Buzăului şi prin nostalgia punctului de plecare ţărănesc, ea dă impresia unui jurnal uşor deghizat, având la temelie raportul grandios dintre om şi destin. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Editura bucureşteană Univers ştiinţific dăruieşte publicului amator de poezie clasică un volum semnat Tudor Opriş cu titlul: Sonetele iubirii fără moarte apărut în anul 2007. Cleopatra Lorinţiu afirmă în Prefaţă, că dintre toţi autorii de sonete din literatura română, „măcar 10-15 au reţinut atenţia istoriei literare”, iar autorul de care vorbim este unul dintre aceştia. Dintre argumentele alese, sunt menţionate: „o nouă viziune… muzicalitatea versurilor, specific românească… bogăţia şi expresivitatea lexicului… îndrăznelile metaforice şi eleganţa discursului liric”.

Despre tematica versurilor, recenzentul Pavel Perfil spune că acestea „dau expresie filigranată Erosului cel fără vârstă”, Ioan Mazilu-Crângaşu afirmă că ele „surprind prin prospeţimea şi modernitatea scriiturii”. Ştefan Augustin Doinaş notează în 2002 că „tensiunea emoţională şi originalitatea ideilor metaforizate… prefac fiecare piesă într-o adevărată bijuterie lirică”, autorul Tudor Opriş fiind un adept „al sonetului petrarchist şi eminescian”, căruia îi conferă „o strălucire modernă adecvată sensibilităţii şi muzicalităţii specific româneşti”. În fine, Radu Cârneci constată în metrica sonetelor sale: „o surprinzătoare acurateţe şi forţă de comunicare şi emoţionare”.

Mic poem în formă fixă, cu reguli extrem de precise, de un rafinament stilistic accesibil doar celor iniţiaţi, sonetul poate fi apreciat la adevărata sa valoare numai după o lectură atentă şi reluată în mai multe rânduri, mai ales în stări sufleteşti favorabile meditaţiei la problemele esenţiale ale vieţii.

Un prim capitol al cărţii conţine sonete ce au ca temă centrală Predestinarea. Alegem din primele două versuri ale sonetului un fragment adresat celei menite să-i fie alături în lupta neostenită pentru a-şi împlini destinul:

„Din miile de Eve de pe glob

Pe tine te-am ales…” >>>Florin Contrea>>>

Multe, dacă nu cumva chiar majoritatea acestor legende personalizează, istoric, denumirile de munţi, dealuri, poieni, păduri, izvoare, pâraie sau diferite locuri. Toate numele ar pleca, de fapt, de la diverse personaje umane sau supranaturale, nemailăsând astfel loc unor decodări sau explicaţii toponimice, situaţie în care istoria este mai puternică decât geografia locurilor. (…)

Toate legendele excelează în poetic şi bogate descrieri ale naturii, unele chiar în manieră sadoveniană. Pe alocuri se simte că autorul este mai mult poet, decât prozator.

(…)Trebuie să preţuim aceste legende, care ne reamintesc o dată în plus de măreţia şi taina unui spaţiu nu numai geografic, ci şi spiritual, în tentativa înţelegerii relaţiei omului cu natura, legătură sfântă şi definitorie pentru sufletul românesc…

Ioan Dan Bălan este un scriitor important, care a depăşit, demult, faza localismului, astfel încât opera lui este percepută la nivel naţional şi va rămâne în timp… >>>Isidor Chicet>>>

Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei. >>>Al. Florin Ţene>>>

Rar mi s-a întâmplat să întâlnesc un spirit mai prolific, mai neobosit şi cu mai multă propensie pentru optimizarea aptitudinilor sale cărturăreşti, decât Adrian Botez – care scrie mult şi fără concesii, în ce priveşte probitatea, calitatea, valoarea.

Lucrările sale, fie poetice, fie eseistice sau publicistice – intrigă şi complexează pe mulţi intelectuali, cu pretenţii scriitoriceşti.

Prolificitatea sa calofilă se decontează dintr-un fond plenitudinar de achiziţii, dar şi dintr-un zbucium interior, de om responsabil, care asistă la toate derapajele acestei lumi şi-ncearcă să dea seama de vraiştile care-l tot împresoară, din toate direcţiile.

Adrian Botez ştie că nu stă în puterea unui om să schimbe lumea, dar măcar încearcă s-o facă mai bună, s-o repună într-o devenire normală, luând ca repere natura cu legile ei veşnice şi Predica de pe Munte.

Cum să nu-l iubesc şi să nu mă simt bine în preajma lui? Rar am întâlnit un om care să folosească timpul mai cu folos decât el. M-a fascinat mai ales râvna sa în creaţie, lejeritatea cu care se distribuie pe mai multe planuri şi încearcă mai multe oportunităţi labirintice, pentru a-şi revărsa focul interior, care-l arde în adânc şi-l obligă să rămână „în priză” şi în permanentă dispoziţie epistemică.

Recunosc că lucrarea sa mai recentă, Ruguri – România sub asediu (Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2008) m-a pus în încurcătură, pentru că îl ştiam bine ancorat în universul eminescian şi-aşteptam de la el şi alte exegeze, sporitoare de învăţătură românească. Adrian Botez a scris, printre altele, două volume masive despre Eminescu – şi izbânzile sale îl situează, deja, printre eminescologii de frunte ai acestei răspântii de veacuri şi de dezmăţ ostensibil, când ne găsim tot mai greu cadenţa şi reperele optimale. Recursul la Eminescu este şi o invitaţie la statornicii şi la fundamente îndelung verificate, cele care ne-au nervurizat trecerea noastră prin istorie şi prin lume şi a conferit identitate spiritului românesc. Nu spun că poziţionările sale mă găsesc totdeauna într-o poziţie partizanală, dar explorările sale eminesciene, acribia şi sistemul argumentaţiei, logica gândului, pusă într-o excelentă partitură eseistică – trebuie apreciate fără rezerve. >>>Ionel Necula>>>

În ultimii ani, cultura română, atât de debilă şi dezorientată, până la năuceală sau abulie/frigiditate spirituală, fie a refuzat cartea, „din principiu” (dacă avem telenovele, şi pe ecran, şi în realitatea socio-politică, la ce mai e bună cartea?!) – fie a avut nevoie de un soi de „viagra cultural-spirituală”: critica sub formă de „reclamă”…ca la „oale roşi”…

Ei bine, pentru prima oară, după 1989, apare, în România, o carte care depăşeşte, de departe, prin conţinutul energic şi bine clădit conceptual, orice potenţial de miorlăială şi scremătură de „critică reclamatistică”…Nicio reclamă comercială n-ar fi în stare să se apropie, fie şi vag, de „flash”-urile orbitoare de idei, ale cărţii. Este printre extrem de puţinele cărţi postdecembriste, în conţinutul ideatic al căreia autorul ei crede fără nicio rezervă, dar şi fără preţiozităţi ori sclifoseli „de rating”: Dan Puric rosteşte, aproape că …răsteşte vorbele, de parcă ar vrea să re-ritmeze paşii şi bătăile inimii unei largi mulţimi umane, de mult dezobişnuită cu mersul normal, cu sistolă-diastolă normale…Din pricini de continuă ţopăială acefală.

Cartea începe printr-o Recomandare şi printr-un Îndemn al părintelui-cărturar Iustin Pârvu: Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege – după care urmează, pe post de Prefaţă, rândurile lui Dan Ciachir: Dan Puric, un apologet ortodox – iar la finalul cărţii, Gheorghe Ceauşu schiţează o Postfaţă: Dan Puric, un foc nestins. Recunoaştem, cu umilinţă creştină, că n-am citit aceste adaosuri, decât după ce ne-a durut inima de dorul după conţinutul/cartea deja parcurs/ă…

Între Îndemnul ieromonahic şi Postfaţă, se întind zece capitole (un amestec de interviuri şi de reflecţii în singurătate, dar o singurătate în TOTALĂ comuniune cu Duhul Neamului Românesc – ale genialului „mim” român, aflat în plină pantomimare, de mare expresivitate şi de maximă urgenţă, întru Rezumare Revelatorie a Fiinţei Spiritual-Ortodoxe Româneşti ): Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc.

Cum grăieşte Dan Puric? Bine, adică într-un răspăr cutezător, bătăios (stil rezolutiv, precum cel parabolico-evanghelic – cu fascinante paradoxuri), precum se şi cade unui autentic creştin, faţă de tot ce este fariseic, ascuns sub necinste şi iresponsabilitate/non-demnitate. Precum Ilie Cleopa sau Petre Ţuţea. Precum însuşi Modelul Logos-ului Umano-Divin, în „tranşeele” din faţa Templului din Ierusalim – MÂNTUITORUL HRISTOS. Răspărul nu aparţine lui Gică Contra – ci Luminatului şi, la rândul său, Luminătorului/Călăuză întru Drumul spre ORTODOXIE, spre Lumina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului – spre SINGURUL REPER STABIL (după expresia consacrată a lui Crainic, „puncte cardinale în haos”).

Despre ce vorbeşte Dan Puric (recunoscut ca ucenic al maestrului iniţiator, ieromonahul/”părintele” Atanasie), în cartea de faţă? Despre tot ceea ce noi nu mai îndrăznim, sau nu mai suntem în stare să rostim, clar şi răspicat, ci doar bâlbâim şi bâjbâim: despre NECESITATEA EXISTENŢEI DEMNE CA NEAM, despre LEGEA ORTODOXĂ, CA FIBRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC, despre IUBIRE ŞI TRĂDARE-NERECUNOŞTINŢĂ, despre NEMERNICIE ŞI SFINŢENIE…Despre toate colţurile extreme ale Fiinţei noastre de Neam, colţuri de care a început să ne fie frică (paradoxal, parcă mai mult după „revoluţie”…), pentru că le bănuim a fi nu colţuri ale închiderii domestice (cât de meschin-filistin-comode…!), ci Noul Orizont, Noua Lumină, pe care Hristos ne-o oferă, de două milenii încoace, iar noi tot punem mâna la ochi, chiar cu ură (ascunsă mai bine sau mai prost…) faţă de Luminător, precum sclavii din peştera platoniciană, puşi în relaţie cu Ideile Dumnezeieşti… >>>Adrian Botez>>>

Atâtea splendori pe lângă care trecem fără să le vedem! Fără să ştim a le privi, a le contempla, a le distinge din marea de lucruri şi fiinţe contemporane. Trecem pe lângă ele şi nu ne uităm, cu acea nepăsare vecină cu indolenţa, cu neştiinţa, cu orbirea spirituală.

A vedea fără a privi, a privi fără a vedea, a te uita fără să te uiţi, a-ţi pierde privirile în imensitatea depărtării sau în microcosmosul de lângă tine, din tine, din celălalt. Uitarea, vederea, privirea, contemplarea se pot învăţa treptat, pe măsura trăirilor sufleteşti, îndeobşte. Aceste trăiri consumate la un înalt diapazon emoţional induc „un optimism tonifiant, în faţa spectacolului reconfortant al naturii”.

Prin volumul său – o adevărată poezie cu sugestii cromatice – Corneliu Stoica ne deschide uşi, ne învaţă zborul până la, şi chiar dincolo, netezându-ne aripile. Netezându-ne aerul. El ne ia de mână cu bunătate şi ne conduce, prin labirintul culorilor, prin hăţişurile întortocheate ale simbolisticii lor. El ne aşază în mână firul Ariadnei până vom ieşi la lumină.

Lumina – mănunchi de culori, spectrul solar în infinitele lui nuanţe! Autorul ne agaţă de această lumină precum de coada cometei şi ne spune : Priviţi! Învăţaţi privirea, contemplarea, admirarea, extazul seducător al inefabilului pe care ţi-l oferă arta!

Astfel, încununează actul artistic, dându-i valenţe noi, nebănuite. Între fantezie şi întruchipare, să nu prididim a privi, să deprindem a vedea, să ne pierdem în uitarea de sine ca să descoperim mirificul.

Corneliu Stoica aruncă o uitătură sau o uitare, mai bine zis, un prilej de aducere aminte şi de rămânere peste lume, dar o uitătură adâncă, pătrunzătoare, persuasivă, precum lama unui cuţit tăind aerul în bucăţele.

Pentru noi, cei nedeprinşi cu privirea, e o adevărată revelaţie şi o provocare imensă.

Un spirit blând planează peste creştetele atât ale artiştilor, ale comentatorilor cât şi ale privitorilor. Acest spirit ne ţine şi ne susţine uniţi în aceeaşi tainică legătură freatică, precum o legătură de dragoste, pregătindu-ne cu grijă sufletul ca pentru cuminecare. El ne învaţă să-i respectăm pe artişti, să respectăm roadele trudei lor, acea plămadă de inefabil, numită îndeobşte, operă de artă. >>>Cezarina Adamescu>>>

Un poet ce toarnă în “forma”cuvântului fluxul trăirilor intense este Dan Dobre în volumul Ultraj împotriva proastelor moravuri,apărut la Editura Semne,Bucureşti,cu o prezentare ,pe ultima copertă,semnată de Victor Sterom.

Poemele din prezentul volum exprimă în formă genuină fluxul trăirilor a unei interiorităţi tulburi.Poetul e la limita dintre confesia sinceră şi delirul suav,amestecând într-o regie propie amănuntul biografic cu visul:mă visez puţin/cât să nu fiu treaz/despărţind cu umbra/veacurilor,/un tânăr cnez(uneori…).Poetul are premoni’ii,se indentifică cu mediul înconjurător,iar tensiunea lirică vine din revelaţie,pe care Dan Dobre o alimentează cu vise spasmotice:uneori/sunt un izvor sfânt,/cu o mână care vindecă aici/şi alta,/pe cealaltă faţă de Pământ.(Revelaţie).universul liric este întemeiat pe simboluri şi,uneori,pe renaşterea spirituală.Simţul trăirilor funcţionează ca un barometru,el este sprijinit pe proiecţii culte,încărcate de reminiscenţe ale mitului,al prieteniei şi preţuirii confraţilor:cădeau clipele în mine/ca pruncii în virgine ude/pe jumătate fără spline/în corpuri belalii,zălude(Conifere,lui Emil Brumaru).Aqşa cum subliniază Victor Sterom poemele din acest volum se desprind din structurile aforismului:copilăria/mă ţine de picioare mereu,/la pieptul ei/mă arunc în gol!(Ah,copilărie!).

Dan Dobre este un poet blajin,însă versurile sale străfulgeră lumină ideatică,ca o scăpărare a unei lame de cuţit în razele nostalgice ale lunii:cu genele cern lumina,/privirea,/ochilor mei le rămâi/ivirea.(***).Declamaţia este sclipitoare,percutantă pe o miză etică şi religioasă:eu nu te-ntreb dacă e bine sau rău/nici dacă Dumnezeu există,(Ecce Homo).Vibraţia poemelor constă în clic/clacul ideii trasmise,încadrându-se în noul curent proglobmodern. >>>Al. Florin Ţene>>>

Există o carte celebră, „Lacrimile Dimineţii”, prin care se analizează starea de trezire, ca iluminare prin suferinţă şi înfrângere în faţa provocărilor vieţii. Ca într-o oglindire, poetul Marius Ţion, atins de aripa preoţiei, ne propune, în limbaj de utrenie, un nou volum de versuri, „Dimineaţa salvată” (Editura Napoca Star, 2008), ca o trezvie din noaptea micilor nimicuri şi răutăţi ale cotidianului. Prefaţa volumului de versuri este semnată de poetul şi colegul de generaţie, Dumitru Cerna, care-l creionează pe poet în semnul inedit de „aliturgic”, ca o respirare creştină inspirată de harul epiclezei. Poezia lui Marius Ţion e o străluminare a unui limbaj al sufletului între clipa ultimei vecernii şi salvarea sufletului prin roua utreniei: „Noaptea înveleşte amurgul/cu degete moi,/chipul tău îmi aprinde inima/Arhangheli de foc/ne cunună./Ardem/până când zorii spulberă visul,/făcându-ne iarăşi/muri tori. (Ardere). Trezvia lui Marius Ţion e „steaua singurătăţii poetului” în cel mai pur stil eminescian, „Seară fără de oxigen./Se strecoară noaptea/în camera poetului/precum muzele/ademenite de crini…” (Camera poetului). Starea de catharsis e ruptă din magia bacoviană a ploii din vremea lui Noe: „Ploi nesfârşite/îmi spală chipul./Cu sufletul îngheţat/acopăr răsăritul/în dimineaţa de martie.” (Început). Gheaţa din sufletul poetului e făcută să se topească nu să îngheţe preajma:”Repetabil/aprilie se clatină în noi/cum un gheţar al amiezii…” (Dimineaţa salvată). Iluminarea poetului are culoarea de gheaţă a lunii, care se topeşte la primele raze ale soarelui la utrenie. De fapt sufletul poetului se trezeşte din peşterile inconştientului în soarele conştiinţei dimineaţa când roua e făcută să cureţe zgura uitării. „Din arborii cereşti, luna mă priveşte/cu ochi de gheaţă./În dimineaţa albă,/adăposti t de rouă/veghez răsăritul.” (Iluminare). Salvarea poetului vine liturgic din Capernaum, unde „Ascuns printre stele/mâinile îmi sunt legate/de cer.” (Însufleţire).Obsedat de moarte ca idee şi intim prin tată plecat prea devreme la vârsta copilăriei, poetul Marius Ţion îşi topeşte sufletul de gheaţă în dimineaţa utreniei.Tatăl teluric devine Tatăl ceresc şi fiul-poet se împărtăşeşte din Fiul: „Toaca utreniei/amurgul din suflet./Aluatul durerii/frământă Chipul./ În cuptorul de lut:/rugăciunea şi jarul/şi pecetea Fiului.” (Icoana din Lacrimă). Poetul Marius Ţion se identifică, prin Taina Euharistiei, cu Hristos. Singularitatea poetului e altarul jertfei cum poezie e ţintuită de piroanele contemporane ale nepăsării, tristeţii şi consumerismului. Marius Ţion îşi asumă destinul a Omului venit din Capernaum. Poezia lui Marius Ţion e profund religioasă şi ne cheamă provocator la meditaţie. >>>Ionuţ Ţene>>>

Este ştiut că valorile culturale capătă consistenţă în funcţie de semnificaţia născută în suflete. Însă barometrul cultural nu este întotdeauna în concordanţă cu valorile autentice, cei mai mulţi fiind în căutarea identităţii culturale şi spirituale, dar se străduiesc să se afle în trendul modei actuale. Pe aceste coordonate, astăzi, a citi este un lux iar luxul, după cum se ştie, sfidează spiritul.

În lumea circumscrisă poeziei, efervescenţa creatoare e primită uneori cu suspiciune. Rolul covârşitor al cuvântului este acaparat de civilizaţia lui Bill Gate, a imaginii, a virtualităţii, a mitului estetic transpus pe ziduri în grafitti, iar aria de receptare a ideii poetice e din ce în ce mai restrânsă, mai potrivnică. Artiştii vizuali au ocupat podiumurile iar cei daţi jos de pe podium, cuceresc fiecare milimetru din puţina bunăvoinţă şi deschidere faţă de valorile perene ale culturii.

Şi atunci, unde să se mai situeze poezia?

Unde să-şi afle sălaşul? Într-o pasăre, într-o stea, într-o realitate virtuală scanată neglijent pe calc, în oglindă? Şi ce efect mai poate avea într-o lume care şi-a găsit alte repere, alte priorităţi. Nici „zăpezile de altădată” nu mai cad atât de feeric, nici poezia nu mai poate ajuta „soarele să răsară şi femeia să nască”, ea nu mai este „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” după expresia platoniană.

Şi totuşi. >>>Cezarina Adamescu>>>

Un poet pentru care lumina este Cuvântul îl descoperim în volumul În umbra cuvintelor,Editura Călăuza,Deva,şi el se numeşte Viorel Şerban.

Volumul se deschide cu o prefaţă de Radu Sergiu Ruba în care evidenţiază că acest volum este rodul unor acumulări îndelungi,al unor lecturi severe care l-au bântuit recurent pe autor.

Confesia lirică aduce ceva liniştitor,dar tulbure este trăirea şi tocmai acest contrast contribuie la un ingenios scenariu,deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor,cât permanenta stare de criză,resimţită acut,aproape visceral:Numai eu,căutându-te-n lume,/Clădesc din himere,/Castele pe ţărmuri de fum.(In noapte).O gingăşie răzbate din poeme,o lumină ce vine din explozia interiorităţii sub forma retoricii şi a metaforei:Din nemărginiri,/jos pe pământ,/Picură lin lumina,/dar ochii şi ţărâna din mine,/Nu mai pot atinge cerul.(Chemare târzie).

Versurile sunt străbătute de amintiri nesigure şi triste,în spatrele cărora presimţim o dorinţă ambiguă,ce poate însemna deopotrivă căutarea sinelui şi invocarea unei fiinţe complementare,a jumătăţii mitologice:Mi-e sete-ntruna,/Mi-e sete de tine;Deşertică sete spre oaza incertă ;/Femeie,pustiu arzător de dorinţe,/Izvor îmbătat de ispite.(Femeie).Un pesimism moderat descoperim în Tablou apocaliptic în care discursul liric are dramatism şi un soi de încordare parosistică.

Viorel Şerban este un poet al cuvintelor iluminate pe dinăuntru de un eu frisonat de cunoaştere. >>>Al. Florin Ţene>>>

Eveniment literar de excepţie, apariţia în condiţii grafice excelente a cărţii : „Euripide, Teatru complet”, în traducerea ilustrului Alexandru Miran, la Editura Gunivas-Arc, Chişinău, colecţia AETHRA, în 2005 constituie, fără îndoială, pentru toţi românii, de oriunde s-ar afla, o carte de vizită remarcabilă, traducere care în alte ţări şi-a făcut apariţia cu patru secole în urmă.

S-a reuşit astfel, traducerea integrală pentru prima oară în limba română a operei euripideice, de către Alexandru Miran care nu e numai traducător al acestui copleşitor volum, dar şi prefaţator, bibliograf, eseist, analist critic, comentator şi care a trudit la aceste tălmăciri câteva decenii pentru a le scoate la lumină.

Ediţia, (de lux!) – o preţioasă comoară pentru orice bibliofil, cuprinde transpunerea integrală în româneşte a 19 piese care s-au păstrat, din cele 92 ale acestui poet tragic grec, având în alcătuire atât traducerea, prefaţă, note şi comentarii, tabel cronologic, tabel onomastic şi index de nume, ale aceluiaşi Alexandru Miran şi constituie o contribuţie remarcabilă pentru patrimoniul culturii şi, mai ales, al limbii române.

O operă copleşitoare, ca valoare şi ca întindere, strânsă cu migală şi minuţie de trezorier, cuprinzând 1312 pagini îngrijite, cu haină aleasă, cu ţesătură fină şi aspect grafic fără cusur.

Trebuie să precizez încă de la început că, orice analiză faţă de o operă atât de zdrobitoare prin măreţia, valoarea, frumuseţea şi întinderea ei, ar părea cu totul derizorie şi superfluă, dacă n-ar fi izvorâtă dintr-o admiraţie fără cusur faţă de universalitatea omului de cultură Alexandru Miran.

În lumina devoţiunii filiale nutrite faţă de acest spirit enciclopedic, am îndrăznit să încropesc aceste rânduri, în chip de omagiu necondiţionat şi desăvârşit care constituie, în acelaşi timp, un imbold pentru mine şi poate, pentru alţi cititori, spre edificare şi desăvârşire spirituală şi totodată de adâncire în paradigma de gândire a culturii şi civilizaţiei însoritei Hellade. >>>Cezarina Adamescu>>>

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…) Luă stiloul de pe masă (…) şi începu să scrie…” (p. 7, 8). Pentru scriitorul-creator, notarea senzaţiilor ca şi a imaginilor percepute este asemănătoare cu schiţele pictorului, iar metamorfozarea lor în operă literară are ceva enigmatic: „Începuse să le noteze în caietul unde, la fel ca şi pictorii de odinioară care îşi făceau caietul de schiţe ca să folosească vreodată ceva (…) ceea ce credea că apare de la sine şi se naşte (…) poate enigmatic.” (Mesagerul, p. 30).

Stările sufleteşti nedefinite sunt însoţite de o muzică lăuntrică. Numai un spirit elevat – aşa cum este scriitorul – protagonistul din Fugit nox – poate percepe o asemenea realitate: „Încercă să-şi amintească versurile preferate şi reţinu, după o vreme, doar melodia lor legănată (…) Apoi, i se păru că începuse să le audă (…) nu reuşi să-şi dea seama de unde venea muzica aceea de flaute (…) Acum ajunsese să o asculte mai atent şi să o distingă în zumzetul sunetelor întâmplătoare ce veneau de pretutindeni. Părea că se adunaseră undeva flaute diferite…” (p. 11). >>>Const. Miu>>>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.