Sânziana în lumea poveştilor (Editura ,,Grigore Moisil”, Bacău, 2005) este cartea care propune un tip nou de scriitură, definitorie, într-o anumită măsură, pentru tânărul prozator, Lucian Vasile Bâgiu. În fapt, nu e vorba de un stil cu totul nou, ci, mai degrabă, de o anume dorinţă de explorare a fantasticului recuperator în legătură directă cu un real cotidian, banalizat de evenimente comune. Vocaţia de povestitor a autorului iese vădit la suprafaţă, dublată fiind de alte calităţi ale scrisului său, cum ar fi ironia, spiritul ludic şi parafraza.

Textul ţese, la graniţa realului cu fantasticul, istoria unei călătorii, o călătorie de poveste şi în poveste, având-o ca protagonistă pe Sânziana, o fetiţă frumoasă şi îndrăzneaţă, adică prototipul eroinei din basme. Povestea este condusă cu har de un narator obiectiv şi ludic, ce ademeneşte continuu cititorul spre o lume a închipuirii. Însuşi naratorul pare puţin distrat şi aparent uimit de întâmplările evocate, evident totul stând sub semnul ironiei şi al autoironiei. Cunoscând valenţele scriiturii postmoderne, atât de tentante şi pentru autorul nostru, am putea crede că acest text nu este nimic altceva decât un experiment naratologic, realizat într-o cheie a simplităţii copilăreşti, a jocului semantic de cuvinte şi având totuşi un substrat de semne şi semnificaţii.

În loc de binecunoscutul cal alb din basme, Sânziana călătoreşte cu un ponei, totul fiind transpus într-o lume a miniaturalului, liliputană, o lume a inocenţei şi candorii, în care îşi găsesc locul cuvenit şi ceilalţi eroi: Mugurel, Moş Martin, Contele Urechilă, Ducele Căluţ, Vulturul Pleşuv, Piticul Gnom, Spiriduş, Vrăjitorul Alb, toţi angrenaţi într-o călătorie labirintică. Impresia miniaturalului e dată şi de prezenţa numeroaselor diminutive, folosite, credem, pentru efectele comice, spre exemplu ,,piticuţ”. Avem de-a face, după cum se poate simplu observa, cu o reiterare în cheie ironică a basmului tradiţional, Lucian Vasile Bâgiu reuşind să recreeze în aparenţă un univers al inocenţei. Căci, în opinia noastră, alta este miza cărţii, anume dorinţa de a experimenta ironia postmodernă, dublată de o imaginaţie creatoare debordantă.

Tot de experimentul postmodern ţine şi ambiguizarea voită a textului, drumeţii din poveste sunt pe rând alţii, călătoria se complică gradat, cu toate că buna dispoziţie şi optimismul par să fie trăsăturile comune ale personajelor atât de pestriţe ale textului. Fantasticul din basme pare coborât într-un real tangibil, cu deosebire că totul este îmbrăcat într-o haină a iluzoriului şi bunei înţelegeri, chiar dacă pădurea fermecată din poveste dobândeşte valenţele unui topos labirintic. >>>Monica Grosu>>>