Încă de la debutul editorial cu romanul Soarele roşu (1996), critica literară a recunoscut în Gheorghe Stroe sunetul nou al unei proze care îşi trage seva din existenţialism, din fantastic şi din realismul magic (Constantin Sorescu, Florea Burtan). Lectura povestirilor cuprinse în antologia intitulată „Vremea consiliului parohial” (Editura Semne, 200 8) cere o schimbare a ritmului interior, o rupere de realitatea exterioară. Nu poţi să intuieşti structura personajelor dacă nu le semeni, dacă nu te afunzi în universul lor lăuntric. Izvorul adevărului e în noi, par a exclama ele, coborând şi mai mult în propria dimensiune. Costică Mitan, Moise, Şulică, Dinu Carp sunt expresia propriilor stereotipii comportamentale.

Tema principală a acestor povestiri este alienarea individuală sau colectivă. Oamenii locuiesc în comunităţi arhaice, cunoscând experienţe absurde (Mircea Dinutz). Ca să ajungă undeva, ei trebuie să străpungă mai multe straturi de umanitate, mai multe lumi paralele care stau alături de noi şi ne dau fiori. Starea lor de existenţă este coşmarul. Povestirea care dă titlul volumului prezintă o întâmplare spusă într-un regim oniric, mecanismul artistic constând în confuzia dintre fenomen şi simbol, dintre material şi transcendental. Totul într-o limbă de o simplitate înşelătoare. Notarea gândurilor se face direct, în stil înalt. Isprăvile povestite în alte texte (Capcana, Unsprezece luni în Valea Sării, Potopul în Valea Sării) se desfăşoară într-un spaţiu închis în cutele timpului. Autorul se infiltrează în conştiinţa eroilor prin flash-uri ce luminează deodată gânduri profunde exprimate lacunar, sentimente ascunse, obsesii. Montarea unui subiect (Vară în Valea Sării, Scrisoare din Valea Sării) ţine de meşteşugul gradării emoţiei, pentru că Gheorghe Stroe este atras, ca şi Ştefan Bănulescu, de „partea neobişnuită a lucrurilor adevărate”. Rezultatul? Utopii dramatice. Cadrul natural şi istoric este subtilizat prin rafinarea simbolurilor, tensiunea dramatică are variaţii de flux datorită elementelor groteşti. Lumea predilectă este aceea a colinelor buzoiene sau a câmpiei teleormănene în care realitatea apare ca o intersecţie de real şi fantastic. >>>Gheorghe Postelnicu>>>