Un coleg care mă ştia circumspect privind noile apariţii editoriale, mi-a dăruit două cărţi cu poezii. Îmi cunoştea zgârcenia privind clipele rezervate literaturii - clipe pe care eu, aproape octogenar, nu vroiam să le consum decât pentru lecturi cu valoarea verificată - şi m-a asigurat că nu voi regreta.

Erau intitulate „Totul cîntă-n jurul meu!” şi „Are mama două fete”. Autor: Luminiţa Zaharia, Bucureşti, editura Eminescu, 2007-2008.

Am deschis primul volum şi am început…de la sfârşit şi, surpriză: volumul avea ataşată, de către autor, ERATĂ! Pentru mine a fost un semn bun, deoarece indica minuţiozitate şi deoarece nu mai văzusem de mult timp această anexă atât de utilă şi atât de uitată în ultimii mulţi ani. Trei referinţe critice m-au încurajat, iar scurta „notă biografică” mi-a demonstrat că autoarea a publicat anterior încă cinci volume de versuri, dintre care numai ultimul la o editură din Bucureşti (deci cu şanse mai mari de a fi „descoperit” şi „descoperită”)… Şi totuşi, a fost remarcată de câţiva cronicari.

Am continuat – tot de la sfârşit – şi m-a surprins proza intitulată „Ultima foiţă sau Cronica unui spectacol (aproape) neanunţat”. Scrisă într-un stil vioi, demonstrând spirit fin de observator al sufletului uman, poate cu oarecare compasiune, dar şi cu o uşoară ironie.

M-am convins că am în faţă un om de talent, inteligent şi sensibil - şi am început să citesc poeziile (scriituri mult mai concentrate în idei şi, deci, solicitând mai mult gândirea). Totul cântă deoarece „poezia şi muzica / au fost surori siameze”…”Lacrimile lor sunt de plumb şi de sînge” (poezia „Siameze”); cântecele sunt uneori triste, arată o stare de melancolie, poate prea multă sensibilitate, un zâmbet care se şterge repede şi singurătate - sau însingurare… >>>Dan Comănescu>>>