După volumul de debut Mărturisirea de pe munte (1995), Mihai Moldovan vine în întâmpinarea cititorilor săi cu un nou volum Statuia din Valea Tăcerii, Casa de cultură “Mihai Eminescu”, Oraviţa, 1998, o povestire scurtă, dar încărcată de metaforă, în care autorul a învăţat să obţină efecte noi prin schimbarea perspectivei naraţiunii şi să sugereze, fără crispare şi eforturi hilare, o atmosferă anistorică, mitizantă, chiar dacă pe fundalul acesteia se întrezăreşte spaţiul şi un timp dat.

Povestirea este vitalizată printr-o naraţiune liniară cu un pitoresc estetizant, în care se ascunde o înclinaţie spre călătoriile misterioase în spaţii în care naraţiunea fantastă se împleteşte cu mitologia locurilor cunoscute de autor.

Statuia din Valea Tăcerii ne duce cu gândul la sensurile circuitate de Pigmallion sau pictura lui Dáli “Meditation on the Harp” (1932) în care iubirea capătă dimensiunea artei.

Tonul cursiv, chiar, uneori exasperant, al relatării, uşoara nostalgie a frazei par produsul unui instinct de povestitor.

Această povestire este clădită pe spontaneitatea discursului şi pe cultivare, cu bună ştiinţă, cel mai adesea în registru romantic. Subiectul e simplu, relatarea în stil de jurnal te apropie de personaje, puţine la număr, de atmosfera muntelui, de psihologia precis conturată prin tuşeuri adânci ale personajelor: Zenobia, Mardare sau Nicodim.

Proza are uneori tendinţa unui scenariu cinematografic în care se pun sub lupă existenţa naratorului, unde autorul nu ezită să-şi suspecteze ochiul de subiectivitatea înşelătoare, din observaţie pare să scoată mereu la lumină o concreteţe palpabilă: “S-au aşezat în jurul meu. La început încă am mai avut trac, apoi am lunecat tot mai mult în miezul povestirii terminând în vervă. Dacă e să mă iau după liniştea care s-a lăsat - doar o ghionoaie mitralia în rafale coaja copacilor din preajmă- cred că i-am prins în vraja celor spuse”. >>>Al. Florin Ţene>>>