Ceea ce particularizează rostirea poetică din ultimul volum de versuri al lui Nicolae Gâlmeanu este dorinţa de insolit. Sufletul refuză plierea pe real, folosit ca trambulină spre suprareal şi oniric. Denaturează? Nicidecum. Propriul nostru proces de denaturare începe din copilărie. Acum redimensionează realitatea, o desfigurează. De la primele poezii (“Pasărea”, “Vocativ”, “Cu dosul”) cititorul constată că sentimentul explodează înainte de a se împlini. Tehnica simultaneistă împinge departe imaginile care devin libere, iar versul autonom: “Ce târziu s-a făcut, nu mai găsesc piatra s-arunc⁄ În credinţa c-am fost din momeala ce sunt, ∕Jefuit din anafura unui templu de prunc, ⁄ Târăsc după mine ultimul hârb de pământ”. Ca să-l cităm pe un clasic avangardist, lui Nicolae Gâlmeanu poezia îi este “iremediabil antipatică”, tărâmul în care nu poate trăi. Nicio rază de lumină. Înstrăinarea întunecă totul şi alungă orice e viu: “Va trebui să tac într-o zi în faţa acestei catastrofe lirice,∕ Pentru că totul va deveni amnezie.”(Va trebui) Astfel de versuri nu se scriu spontan fără să semene cu vorbitul în transă şi fără să-şi asume riscurile epicizării şi manierismului. Felul în care stările poetice îşi schimbă identitatea, măştile poetului, nu sunt o rinocerizare? “…o firimitură ⁄ Din neghina cea de toate zilele, ∕ Urlând din treisprezece scaune în faţa rinocerilor.”(Poem) Poemele sunt concepute sub forma unui flux sintactic continuu, de unde şi greutatea izolării unor secvenţe lirice pentru a fi citate. Una din condiţiile poeticii sale o constituie viteza care produce, ca şi vibraţiile cuantice, denivelări, încreţituri, hotare. Unele fenomene subatomice se petrec atât de repede, încât nu le simţim, pe când altele atât de lent încât ne dau impresia că nu s-a schimbat nimic. “Aud în paftale de drumuri cum se descărnează de oase⁄ O isihie de melc ispitită de ceruri ţestoase” (Isihastă). Poetul trăieşte sub presiunea tendinţei universale de instabilitate. Se confirmă teoria potrivit căreia, cu cât imaginea artistică se abstractizează şi spaţiul poetic se goleşte, cu atât ele se încarcă de ficţiuni stranii, groteşti.

Deocamdată, pornirea poetului de a nega este prea generală. De unde şi un pericol al glisării în nihilism şi în poezia- pretext. Gâlmeanu cel autentic trebuie căutat în temele teoriei sale reluate cu fiecare volum: dualitatea iubirii, transformarea iubirii în ură, cruzimea sentimentelor, prăbuşirea, ipocrizia, dogmatismul. Cele mai multe poeme sunt un fel de elegii care răstoarnă instrumentele confesiunii, nişte antipoeme care neagă ordinea şi convenţia. Ideea de experiment este împinsă mai departe decât în volumele anterioare, (“Alarmă în christale”- 1999 şi “Mirele pietrei”- 2006 ) neavând echivalent decât în radicalismul textualiştilor. >>>Gheorghe Postelnicu>>>