„Instalat în timpul interior”, dl. Adrian Dinu Rachieru lucrează la un pariu cu „irevocabilul”1 şi-şi propune să-i desfolieze măştile, profilurile – strat cu strat- până să descopere în „forfoteca” timpului textura adevărului. Romanul domniei sale, Legea conservării scaunului ( Editura „Eubeea”, Timişoara ), o trilogie ale cărei prime două volume au apărut în 2003 (Vina ) şi 2004 (Frica ), este, până la cel de-al doilea volum, în ipostaza unui donator de istorie ce vrea să transplanteze generaţiei postdecembriste tare sociale dintr-o epocă în care virtuţile profund umane, verticala treptelor bunului simţ erau ironizate, satirizate şi chiar scandalos amendate. Aventura epică spre care suntem invitaţi convinge, după o primă lectură, prin cel puţin trei argumente confortabil aşezate în matca frazei.

Copleşitor prin originalitate ( cu amprentă stilistică bine individualizată ), limbajul atrage prin firescul frenetic al rostirii. Fiind de partea celor care au considerat că în roman funcţia limbajului creează categoriile superioare ale nivelurilor de semnificaţie şi îmbrăţişând ideea lui Flaubert2, romanul în discuţie oferă cititorului plictisit de stiluri „colective”, cu subiect şi predicat cuminţi, „discreţi” şi uscaţi, un regal de savoare semantică.

Discursul naratorial, seducător prin eleganţa stilistică şi sintactică a frazei, captează, captivează, farmecă, răsfaţă. Zveltă, rafinată, detaşată, cu privire de inorog cuminte, vocea ( „vocile!” ) naratorului este o gazdă distinsă a cărei companie lasă în cititor sentimentul că nimic neobişnuit nu s-a petrecut, însă nimic nu se lasă uitat.

În spaţiul ideologic în care se petrece conflictul, limbajul naratorial se impune în faţa schemei compoziţionale. Artistul narator, deopotrivă omniscient ori ambiguu, instalat când la persoana a III-a, când la persoana I plural. >>>Gabriela Mocănaşu>>>