Proiectat în postmodernism, prin experienţa limită care a combustionat eventualele ostentaţii avangardiste, Andrei Fischof a evoluat individual şi într-un mod paralel cu ceea ce reliefa poetica modernă a generaţiei şaptezeciste. Spleenul etapei era deja asumat şi tot ceea ce rămâne ostentativ ulterior este cenzurarea lirismului printr-o reflexivitate abruptă. Curajul exersării iniţiatice într-o realitate deloc poetică, transferul confesiunii într-o constatare detaşată sunt răsplătite prin revelarea unor sensuri, pe cât de simple, pe atât de surprinzătoare, întru Cuvânt. De altfel, ca fiecare dintre poeţii moderni, Andrei Fischof este obsedat de cuvântul pe care, jefuit de vremuri, îl doreşte infinit reinvestit pentru noul timp.

Arc peste suma vitregelor decenii, la început de secol şi mileniu, volumul antologic „Prefăcuta linişte”, apărut la Editura Hasefer, Bucureşti, cu o prefaţă semnată de regretatul academician Nicolae Cajal şi o postfaţă de Alexandru Cistelecan, atestă un luptător care şi-a învins destinul, decantând experienţa prin cuvintele cu care i-a fost dat şi i-a mai rămas să se măsoare.

Poemele stau sub semnul unui tragism impus privirii larg deschise spre geometria unui spaţiu ostil, scrâşnind alb în reflexe metalice şi proiectând un timp apocaliptic. Populat de spaime, deiconizat robotic prin gesturi absurde, realul conturează grav un moment dominat de imaginea sinistră a unui „tren al morţii” („Fotografii”). Imagini goyeşti răscolesc străfundurile unei diabolice abjecţii non-umane, azvârlind spre ceruri ţipătul durerii, al umilinţei şi al revoltei sfârtecate de angoasă.

Într-un disperat efort terapeutic, amintirile sunt retrăite cu sentimentul acut al parcurgerii a încă unei vieţi… „Scriind, trăiesc încă o viaţă!” (motto). Acea „… încă o viaţă” se încheagă din jocul reflecţiei şi refracţiei a două experienţe existenţiale, ca într-o dedublare prin care, din „trenul spre azi”, conştiinţa se regăseşte din mers în trenul ce trece spre „ieri”… >>>Antonia Bodea>>>