Mult-încercatul de viaţă, de hotare însângerate şi de îngeri înlăcrimaţi, poetul bucovinean, Vasile Tărâţeanu, este la al 15-lea volum de poezie: Cimitir ambulant, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2008.

Versurile acestui volum sunt, îndeobşte, scurte, precum suflul epico-liric al unei balade confesive (cu suave întretăieri de bocet discret-orfic, “un cântec nesfârşit”…), care aduce mărturie cum Ultimul Străjer al Nădejdii (“nu pot exista înafara speranţei” – cf. speranţe, p. 23 – ci doar ca Hrist-al-Nădejdii-de-Înviere a Neamului/Patrie: “trupul meu cel răstignit/peste-o aşchie de ţară” – cf. turn de pază, p. 111) încearcă să salveze - Eu, Eu Transgresat/Neam şi Supra-Faţa Eului Transgresat/Patrie - prin Sfinţenia de Foc a Logos-ului Orfic/Limbă Românească, unic hatâr cerut/făcut lui/de Dumnezeu, nouă (rezonanţa infinit nostalgic-rugătoare a viersului aduce aminte de sacrul bocet din Rugăciune şi Noi, ale lui Goga) – hatâr echivalent, pentru noi, desţăraţii, cu starea mântuitoare/soteriologică, paradisiacă: “din tot ce mi-i drag şi firesc/altceva nu-ţi cer, stăpâne/decât din plin să trăiesc/cuvintele Limbii Române//pas cu pas cu mult spor/murmurul lor mă îngâne/sfântă melodie de dor/cuvintele Limbii Române(…)//dacă din tot ce am scris/măcar un rând va rămâne/acesta va fi în Paradisul/cuvintelor Limbii Române”(cf. rugă, pentru Grigore Vieru, p. 28).

Cartea aceasta are o împărţire treimică, închinată întru autojertfirea “arderii de tot”, a metaniei: I-din lacrimi de zei (33 de poeme); II-un cântec nesfârşit (33 de poeme); III-arderea de tot(33 de poeme) – rezultă 99 de poeme, la care se adaugă al 100-lea (simbol cifric al Creaţiei Divine dintru Început!), cel care funcţionează şi ca prefaţă lirică, dar şi ca moto: punctuaţie interzisă. >>>Adrian Botez>>>