“Pe când intram în cameră/ am găsit un ac pe duşumea/ fereastra-şi arunca lumina/ intrasem brusc lumina m-a orbit/ doi veri de-ai mamei/ mă învăţaseră cum să prtivesc printre pleoape/ dar acum e prea târziu/ Am lăsat să-mi cadă/ din nou/ acul pe duşumea.” Am citat integral un poem din capitolul - căi respiratorii - construit dialectic şi într-un “joc” de stări şi simplităţi ludice în variantă structural confesională.

Dimensiunea violenţei pure a memoriei are, intrinsec, subtilităţi ideatice, care se suprapun sau se întretaie într-un univers simbolic: “Zăresc prin ceaţă/ urme de tramvaie/ văd aburul din care fac parte/ subiectul cerului răspunde din lucruri/ am o mamă moartă/ mănânc dintr-un blid/ vecinii mă strigă/ eu ard tăcut ca un nume de stradă.” (pag.69) sau: “nopţile când vin acasă/ pe strada ocolului la un demisol/ văd un braţ care duce la gură/ mâncarea -/ mâneca pijamalei/ umbra bărbiei/ gesturi domoale/ niciodată pumnul palma/ degetele/ nu mă opresc din mers/ segmentul de noapte mă urmează/ şi înainte să itru în casă caut/ în lungul străzii un om/ pentru viaţa mea milimetrică/ plauzibilă/ coloidală.” (pag.111)

În continuare, confruntarea cu destinul, desfăcând şi refăcând acelaşi miracol al existenţialului, fascinant şi dureros în acelaşi timp, până la strigătul devenit lacrimă şi linişte - violenţa memoriei pure - este o carte concepută sub forma unui monolog ce îşi caută luminile şi calmul lumii interioare: “Nu e mai mult loc pe trotuare/ o cum tremură ciorapii prin odăi/ Am cunoscut oameni/ care nu-mi adresau nici un cuvânt/ rupeau doar felii de portocală/ sau despachetau/ fioros de încet o ciocolată/ fixându-mă cu ochii lor apoşi/ luam deschizătorul de conserve/ făceam un ocol în jurul oraşului/ apoi mă culcam liniştit.” (pag.40) >>>Victor Sterom>>>