După volumele de versuri Fiul soarelui (1975) şi Mai mult de cât cuprinde ochiul (1988), Virgil Dumitrescu reintră în viaţa literară cu cartea Iulie patru (Ed. Aius, Craiova, 1998). De fapt, revine în atenţia criticii şi a publicului iubitor de poezie, pentru că el este mereu prezent în lumea literară prin natura profesiei sale, aceea de ziarist.
Spaţiul predilect al poetului oltean este acela al câmpiei, în care vede umbra întâmplării; semnul trecerii este ca o dezlipire de lume, iar lumina se pierde în somnul ierbii. Stând la gurile fluviului, i se pare că se revarsă el însuşi, „clavecin pe apa vremii” ce mângâie „şi ploi şi vânt”.

Deşi ochiul îi alunecă suprarealist, el percepe, cu o sensibilitate lirică personală, imagini nostalgice („ziua mi-o trăgeam pe seceri şi pe coasă”, p. 31) şi se confruntă permanent cu impresia de călător, ce se depărtează de propria cădere, cu pasul pe o „scară de vânt”. >>>>>Doina Drăguţ>>>>>