Cu o vatră cuibărită în el, cu ochii deschişi „pentru toate culorile lumii/ şi visând doar culoare”, poetul şi, înainte de toate, pictorul Nicolae Truţă, din Slatina, îşi strânge toate frunzele, pe care sunt scrise vise şi trăiri, într-o bibliotecă numită Discurs în catedrala ierbii (Editura Scribul, Slatina, 1998).
Pornind de la blazonul familiei, care este, în opinia autorului, opinca tatălui, şi continuând cu zâmbetul ţăranului, ce începe de la rădăcina firului de iarbă, Nicolae Truţă ştie că roata nu înseamnă numai mers înainte. Roata înseamnă o învârtire la nesfârşit înainte şi/sau înapoi, adică, altfel spus, o muncă asiduă, dacă ne referim la un om de cultură sau de artă, de talent.

Cu o răbdare a pietrei spălată de trecerea apelor, poetul încearcă, şi reuşeşte, să construiască un muzeu, unde expune umbre: pe tavan pune umbra lui Brâncuşi, ca o coloană a infinitului, iar pe peretele „în care soarele/ e statornic” pune umbra lui Eminescu.

Muzeul este chiar „odaia de la drum” din casa părintească, în care gutuile „coapte în sân” răspândesc lumină aurie.
>>>>>Doina Drăguţ>>>>>